ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2687/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 5 august 2021, sub nr. dosar x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 850.705 RON, reprezentând diferența dintre valoarea imobilului situat în Vaslui str. x, jud. Vaslui, compus din terenul în suprafață de 3.150 mp și construcțiile în suprafață de 408 mp, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, și valoarea de 1.108.855 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 3 februarie 2011, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 350.705 RON, de la data emiterii tilurilor de conversie. Totodată, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de plată/conversie și până la data plății. Prin întâmpinarea depusă la data de 14 septembrie 2021, pârâta Autoritata Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La data de 20 septembrie 2021, pârâta a depus la dosar o cerere de chemare în garanție a A. S.R.L. și a numitei B..

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 453 din 15 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și chemații în garanție, a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva numitei B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva chematei în garanție A. S.R.L., ca rămasă fără obiect și, pe cale de consecință, a obligat reclamantul la plata către chemata în garanție A. S.R.L. a sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 541A din 6 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul formulat de apelantul reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 453 din 15 martie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu chemata în garanție A. S.R.L. și a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul înlăturării dispoziției de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON către A. S.R.L. A fost menținută, în rest, sentința apelată. Au fost respinse apelurile formulate de apelantul - reclamant Ministerul Finanțelor și apelanta - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 541A din 6 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat apel Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casare în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului formulat de reclamant, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurentul invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 și 5 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menționat, recurentul arată că hotărârea recurată este insuficient motivată, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosar de către reclamant, care i-au fost înmânate de către pârâtă și pe care aceasta nu le-a contestat. Aceste înscrisuri erau hotărâtoare întrucât se referă la valoarea prejudiciului ce a fost comunicat chiar de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Neanalizarea conținutului acestor înscrisuri echivalează cu lipsa analizei pretențiilor reclamantului, astfel că hotărârea este insuficient motivată. Pentru a justifica solicitarea de casare a deciziei recurate pentru acest aspect, recurentul prezintă dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească motivarea unei hotărâri pentru a se încadra în acest text de lege. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 269-271 din C. proc. civ., pe care le-a invocate și în cererea de chemare în judecată. Precizează că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepțiune generală, a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că o susținere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existența sau inexistența unui fapt sau a unei situații. În drept, termenul probă are mai multe accepțiuni, în speță, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind dispozițiile art. 1170 din vechiul C. civ. În speță, prin înscrisuri, se înțeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și care oferă garanții de sinceritate și exactitate Recurentul arată că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei - cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. În raport de dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată și că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experți și transmise Ministerului Finanțelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului (reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia. Instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul lor, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă și care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum și ale art. 1241 din noul C. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse și de valoarea prejudiciului, deși acesta nu a fost contestat iar pârâta nu s-a înscris în fals. Prin urmare, a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ. Față de aceste împrejurări, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 7 noiembrie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluționarea recursurilor, la data de 14 decembrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. În acest sens, arată că hotărârea este insuficient motivată întrucât nu au fost analizate toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor legale invocate, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept aplicabile, că aceasta este insuficient motivată. Dimpotrivă, la simpla lecturare a deciziei se constată că întreg raționamentul pornește de la dispozițiile legale incidente cauzei și aplicarea acestora situației de fapt. Curtea de Apel București a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit, prin raportare la înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Mai mult, criticile sunt formulate cu neobservarea unei reguli care este de esența judecății în apel, anume aceea că reprezintă o judecată în cadrul căreia devoluțiunea este limitată la aspectele concret vizate de criticile pe care le conține cererea/memoriul de apel. În acest sens sunt prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc în mod explicit faptul că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Or, instanța a procedat la verificarea situației de fapt, pe baza înscrisurilor aflate la dosar, și a modului de aplicare a legii de către prima instanță și a expus argumentele pentru care a înlăturat criticile din cererea de apel. Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă, ca nefondată. În cadrul motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 1241 din noul C. civ. (art. 1170 și art. 1171 din vechiul C. civ.) dar și a dispozițiilor art. 269-271 din C. proc. civ. Astfel, se susține încălcarea normelor de drept cuprinse în C. civ. și C. proc. civ. care reglementează forma actului juridic și forța sa probantă, criticându-se modalitatea de administrare și apreciere a probatoriilor administrate în cauză. Însă, argumentele, astfel cum sunt expuse, pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează conduita procesuală a instanței. Pe de altă parte, acestea sunt nefondate. În primul rând, prin intermediul acestui motiv de casare, se cere instanței să dea o valoare absolută raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2011, depus, de asemenea, la dosar de către recurent. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2011, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei - pârâte cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare. Înalta Curte reține că a se proceda în acest sens în ceea ce privește înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât și cuantumul prejudiciului), fără a se examina condițiile specifice acțiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereținând prevalența unuia în detrimentul celuilalt. Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanța de apel le-a analizat și a înlăturat motivat ultimul raport, reținând că nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. În plus, a arătat că nu poate fi primită susținerea reclamantului în sensul că însușirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din 2020 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. În concluzie, criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisurilor fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform dispozițiiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. (în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare). În al doilea rând, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., așa cum susține recurentul. În contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurenții au înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către aceștia, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De altfel, susținerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare susținut de recurent, neputându-se constata o încălcarea a normelor de drept material și procedural invocate. În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentul invocă nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 întrucât, în opinia sa, a încălcat principiul disponibilității și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă. Înalta Curte reține că potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, care a reținut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamantul invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității pârâte, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și art. 270 din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate. Prin urmare, Înalta Curte reține că împrejurările învederate de recurent nu conduc la concluzia încălcării principiului disponibilității. În concluzie, nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcarea a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurent, din perspectiva dispozițiilor art. 9 din același act normativ. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 541 A din 6 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.