ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița-Secția civilă sub nr. x/98/2020 la data de 08.09.2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, să se constate existența unei erori judiciare (teza prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b din lege), în privința încheierii din data de 20.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul de natură morală suferit ca urmare a acestei erori judiciare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii.

Prin sentința nr. 1138/F/28.12.2020, Tribunalul Ialomița-Secția civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1828/A/06.12.2022, Curtea de Apel București-Secția a III a civil și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că din examinarea considerentelor deciziei se constată lipsa motivării cu privire la motive de apel expres invocate în dovedirea situației de fapt și a normelor de drept aplicabile, fapt ce contravine dispozițiilor art. 425 alin. (l) lit. b) C. proc. civ. Recurentul arată că prin cererea de apel a expus cinci motive de apel (iar nu simple argumente), acestea fiind în mod clar detaliate și notate cu litere de la a) la e). Primele patru motive de apel au fost invocate în dovedirea erorii judiciare, cu precizarea că fiecare motiv în parte dacă ar fi fost constatat, ar fi putut să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute de textul de lege invocat pentru a fi reținută eroarea judiciară. Cel de-al cincilea motiv viza prejudiciul, acesta fiind unul accesoriu eventualei constatări a erorii judiciare.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a răspuns celui de-al doilea motiv, constând în existența erorii judiciare prin prisma dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, urmare a soluționării cauzei (dosar nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați) de către un judecător incompatibil prin prisma dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.. De asemenea, cu privire la celelalte motive, analiza instanței de apel este una sumară prin raportare la motivele invocate prin cererea de apel, iar considerentele reținute nu pot fi calificate drept un răspuns prin gruparea mai multor argumente, ci mai degrabă se poate constata o lipsă a motivării.

Instanța de apel a reținut că „...expresiile folosite în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătorești nu pot face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu atât timp cât nu pot fi identificate afirmații defăimătoare, ci doar expresii considerate nepotrivite de către apelantul-reclamant care ar putea eventual forma obiectul unei altfel de cereri ori sesizări.” Or, din examinarea cererii de apel se poate constata că motivul de apel invocat (pct. h) este cu totul altul (existența erorii judiciare prin prisma soluționării cauzei, dosar nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați, de către un judecător incompatibil prin prisma dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen.), cu privire la care instanța de apel nu a răspuns, iar considerentele mai sus redate au în vedere doar o parte dintr-un argument invocat în susținerea acestui motiv.

Existența aceluiași motiv de casare mai rezultă și din aplicarea greșită a normelor de procedură (art. 249 C. proc. civ.) pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la dovedirea prejudiciului moral reclamat prin acțiune și cu privire la care recurentul a motivat pe larg faptele din care rezultă. Instanța de apel, răspunzând acestui motiv, a învederat că în privința prejudiciului sunt incidente dispozițiile art. 249 C. proc. civ., iar prejudiciul chiar și moral, trebuie probat, astfel încât să rezulte o vătămare gravă produsă prin hotărârea definitivă care nu poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Recurentul a detaliat faptele din care acest prejudiciu rezultă (care nu au fost în niciun fel examinate de către instanță), caz în care era suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că cel de-al cincilea motiv de apel viza prejudiciul reclamat, fiind vorba de un motiv care putea fi analizat pe fond doar în situația în care se constata existența unei erori judiciare. Prin cererea de apel s-a invocat și acest motiv, având în vedere caracterul devolutiv al apelului. Instanța de apel, deși a reținut că soluția primei instanțe este una corectă, nefiind în situația unei erori judiciare, a motivat totodată că în privința prejudiciului sunt incidente dispozițiile art. 249 C. proc. civ., iar prejudiciul chiar și moral trebuie probat, astfel încât să rezulte o vătămare gravă produsă prin hotărârea definitivă. Cu alte cuvinte, s-a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului moral reclamat, în ciuda faptului că anterior se reținuse că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența erorii judiciare. Or, pentru a analiza existența prejudiciului, instanța de apel ar fi trebuit să constate mai întâi că situația premisă invocată (eroare judiciară), este îndeplinită.

Pe de altă parte, instanța de apel face și o confuzie nepermisă între prejudiciu și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru constatarea existenței situației premisă (vătămare gravă produsă prin hotărârea definitivă care nu poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară) afirmând că prejudiciul trebuia probat pentru a rezulta vătămarea.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la situația de fapt reținută, la normele de drept procesual penal, constituțional și la probele administrate.

Recurentul a arătat că are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului (...), iar prin Hotărârea Secției pentru Judecători a CSM nr. (..)/04.06.2020 s-a admis cererea de apărare a independenței profesionale formulată de acesta la finalul lunii ianuarie 2020, constatându-se afectarea independenței sale profesionale prin încheierea din data de 20.12.2019 pronunțată în dosarul nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați, prin soluția pronunțată fiind obligat în fapt Parchetul să efectueze acte de cercetare penală în privința soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/113/2017, ce s-a aflat anterior pe rolul Tribunalului (...), respectiv a soluției pronunțate de acesta pe fond, și a soluțiilor date asupra cererilor de recuzare formulate în cauză, soluționate de colega sa, judecător B.

In prezent, dosarul penal a fost (din nou) soluționat prin Ordonanța de clasare din data de 30.12.2022, dosar nr. x/P/2022, aceasta nemaifiind atacată, reținându-se, printre altele, că „din conținutul plângerilor formulate, dar și din atitudinea procesuală adoptată în cadrul prezentului dosar penal, acuzele petentului C aduse magistraților judecători A și B sunt pur speculative și subiective, manifestări ireverențioase care nu au nimic în comun cu prezentarea unor argumente coerente și solide în proba afirmațiilor sale, cum de altfel petentul a susținut în zeci de plângeri formulate împotriva magistraților judecători și procurori care au soluționat dosarele formate în urma sesizărilor sale.”

Scopul acestui demers judiciar nu a fost unul de obținere a unei soluții de clasare a unui dosar penal ce a fost constituit care urmare a unei sesizări, astfel cum afirmă instanța de apel, ci a fost acela de a obține repararea prejudiciului moral ce a fost cauzat recurentului, urmare a soluției din dosarul nr. x/44/2019, care nu a putut fi atacată din punct de vedere legal cu nicio cale de atac (ordinară sau extraordinară), și care reprezenta, prin prisma motivelor invocate de recurent, o veritabilă eroare judiciară în conformitate cu art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (Există eroare judiciară atunci când s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară).

Recurentul arată că în primul rând vorbim de o soluție (încheierea din data de 20.12.2019 pronunțată în dosarul nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați) cu privire la care, printr-o hotărâre a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii (nr. (..)/04.06.2020) s-a admis cererea de apărare a independenței profesionale pe care acesta a formulat-o la finalul lunii ianuarie 2020, constatându-se afectarea independenței sale profesionale. Motivul restituirii cauzei la Parchet a fost, după cum rezultă din cuprinsul acelei încheieri și după cum a reținut și CSM, inclusiv pentru ca procurorul să solicite și să atașeze înscrisuri/acte relevante în legătură cu sentința pronunțată de recurent sau acte ce au fost atașate de C în sprijinul cererilor de recuzare - cu alte cuvinte - pentru ca procurorul să analizeze soluțiile pronunțate prin raportare la aceste înscrisuri pe care le-ar fi apreciat relevante. Cu toate acestea, reține instanța de apel că „vor fi respinse ca nefondate susținerile apelantului-reclamant prin care acesta arată că prin această hotărâre i-ar fi fost afectată independența, respectiv interesul său legitim de a nu se vedea intimidat ori șicanat.”

În al doilea rând, deși procedura de citare în ce-l privește pe recurent era obligatorie, acesta nu a fost legal citat și nici nu a primit citație pentru termenul la care a avut loc judecata (20.12.2019). A reținut instanța de apel, în acord cu cele reținute și de prima instanță, că procedura de citare la locul de muncă fost una corectă din punct de vedere procedural, în plus atâta timp cât citația a fost primită sub semnătură de funcționarul Tribunalului însărcinat cu primirea corespondenței, nu există motive de nelegalitate, chiar dacă citația nu a fost înmânată recurentului niciodată. Apreciază recurentul că astfel de argumente reprezintă o greșită interpretare și aplicare a legii, excedează dispozițiilor procedurale aplicabile procesului penal și, totodată, sunt contrare dispozițiilor constituționale privind dreptul la apărare și la un proces echitabil. Respectarea acestor drepturi presupunea, în primul rând, o corectă aplicare, de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor legale privind citarea, cu atât mai mult cu cât vorbim de un proces penal și de o procedură de judecată ce se soluționează printr-o hotărâre definitivă împotriva căreia nu există posibilitatea formulării ulterioare a niciunei căi de atac ordinare sau extraordinare.

Procedura de citare nu putea fi considerată legal îndeplinită prin semnarea citației de către numita D (funcționar însărcinat cu primirea corespondenței pentru Tribunalul (...)), întrucât citația nu era destinată Tribunalului (...) conform art. 260 alin. (6) C. proc. pen. Recurentului nu i-a fost înmânată niciodată această citație, aspect pe care nu are cum să îl dovedească, întrucât este vorba de un fapt negativ, fiind însă rolul judecătorului care a soluționat dosarul nr. x/44/2019 să verifice și să constate lipsa de procedură, conform art. 358 teza a 2 a C. proc. pen. Faptul că judecătorul respectiv a procedat la soluționarea cauzei în condițiile expuse, ținând cont și de faptul că urma să pronunțe o hotărâre definitivă ce nu poate fi atacată cu nici un fel de cale ordinară sau extraordinară de atac, hotărâre care fără urmă de îndoială putea afecta în mod grav reputația și independența oricărui magistrat, reprezintă o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil și prin prisma art. 6 din CEDO (sub acest aspect recurentul invocă practica CEDO în materie, astfel cum a fost indicată în cererea de recurs).

Mai arată recurentul că pentru a se fi putut dispune citarea sa directă la sediul Tribunalului (...) - ca loc de muncă, nicidecum domiciliu cum era indicat în citație (conform art. 259 alin. l teza a II a) - în condițiile în care acesta nu formulase vreo cerere de a i se comunica acte de procedură la sediul instanței - era necesar ca domnul judecător E să constate că este o persoană cu domiciliu necunoscut, iar o astfel de constatare nu se putea face în lipsa unor verificări în acest scop. Dispozițiile art. 259 C. proc. pen. nu oferă alternativa citării la locul de muncă decât în situația în care domiciliul persoanei citate se constată că nu este cunoscut și nici nu poate fi identificat. În caz contrar, citarea la domiciliu este obligatorie. Pentru magistrații care au calitate de părți în diferitele dosare, nu există o altă procedură.

Judecătorul acelei cauze, cel puțin din punct de vedere obiectiv, nu putea fi considerat imparțial în privința soluționării dosarului nr. x/44/2019.

Prin decizia instanței de apel nu s-a motivat inexistența erorii judiciare prin prisma acestui motiv, doar s-a făcut referire la ultimul argument invocat, precizându-se că aspectele semnalate puteau eventual să facă obiectul altor cereri/sesizări. S-a mai arătat că atitudinea unui petent, care nu este parte în cauza dedusă judecății, respectiv soluția pronunțată într-un alt dosar nu pot constitui aspecte ce pot fi analizate de către Curte, deoarece atât art. 6 alin. (1) CEDO, cât și principiul liberului acces la justiție, nu permit analizarea acestor aspecte fără acces la întreg materialul dosarului și nici nu permit aprecieri cu privire la conduita altor persoane. Cu alte cuvinte, instanța de apel a refuzat să analizeze incidența dispozițiilor legale invocate prin prisma motivului de apel și a situației de fapt expuse. Dispozițiile legii în vigoare atât la data de 20.12.2019, cât și la data formulării prezentei acțiuni (septembrie 2020), obligau instanța să analizeze dacă o hotărâre judecătorească definitivă, care nu a putut fi atacată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, este în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză și dacă urmare a unei astfel de hotărâri au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei. Este absolut irelevant că petentul C, care a formulat plângerea, nu este parte în această procedură, iar trimiterea la art. 6 din CEDO este una nejustificată. Mai mult, instanța de apel a solicitat Parchetului întregul dosar constituit ca urmare a plângerii penale a numitului C, care a fost înaintat, astfel că nu se poate afirma că nu a avut acces la tot dosarul.

Recurentul învederează că incidența art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 rezulta din afectarea independenței sale ca judecător prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/44/2019. După cum s-a constatat și prin Hotărârea Secției pentru Judecători a CSM nr. (..)/04.06.2020 și după cum rezultă din actele dosarului nr. x/44/2019, plângerea penală a numitului C nu a vizat altceva decât nemulțumiri ale acestuia în raport de soluția pronunțată de recurent prin sentința civilă nr. 293/04.05.2018 și față de colega sa, judecător B, care a respins cererile de recuzare formulate în respectiva cauză, solicitând cercetarea pentru infracțiunile de abuz în serviciu, neglijență în serviciu și favorizarea infractorului.

Secția pentru judecători a arătat că soluțiile pronunțate în dosarul nr. y/113/2017 al Tribunalului (...), inclusiv privind cererile de recuzare, nu erau susceptibile a fi puse în discuție cu ocazia soluționării dosarului nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați, iar parchetul nu poate cerceta aceste soluții, astfel cum obligă, de fapt, soluția pronunțată de domnul judecător E la data de 20.12.2019, această împrejurare fiind calificată de Secția pentru judecători ca un act de evaluare și control nepermis de lege a activității profesionale sau în legătură cu aceasta, care este de natură a afecta independența celor doi judecători din cadrul Tribunalului (...) sau cel puțin de a crea suspiciuni cu privire la aceasta. Totodată, Secția apreciază că prin modalitatea de redactare a încheierii din data de 20.12.2019, se pot crea premisele formulării de sesizări șicanatorii sau repetitive de către o parte dintre justițiabilii nemulțumiți de soluțiile primite în cauzele în care au avut calitatea de părți, având consecința unei presiuni exercitate asupra magistraților, și, implicit, a afectării independenței acestora.

Evident că o soluție de restituire a unei astfel de cauze la Parchet pentru continuarea cercetărilor nu era posibilă decât în situațiile în care fapta reclamată ar putea constitui infracțiune, iar nu și atunci când se reclamă o faptă care ar reprezenta „fine de neprimire”, cum este în cazul concret. Altfel ar însemna să se accepte continuarea șicanării unui judecător și, așa cum a constatat CSM, prin astfel de soluții se creează premisele unor sesizări șicanatorii, repetitive, având consecința unei presiuni exercitate asupra magistraților, și implicit, a afectării independenței acestora, ceea ce în situația recurentului s-a și întâmplat.

Ca urmare, cu prioritate, judecătorul cauzei era obligat să analizeze plângerea formulată de petentul C din punct de vedere al independenței magistraților în pronunțarea soluțiilor, principiu pe care de altfel a fost argumentată atât soluția de clasare, cât și soluția de respingere a plângerii de către primul procuror, și doar trecând peste acest principiu de rang constituțional, judecătorul putea să analizeze alte aspecte. Or, judecătorul acelei cauze penale, nu doar că a făcut abstracție de principiul constituțional al independenței magistraților, ci l-a încălcat, obligând în fapt Parchetul să cerceteze soluțiile pronunțate.

Așadar, argumentele instanțelor de fond în sensul că restituirea cauzei la procuror s-a dispus pentru alte aspecte (conform deciziei, pentru lipsa unor înscrisuri considerate esențiale), nu pot fi primite.

Se mai arată în decizia instanței de apel că „ faptul că acesta a fost, este sau va fi nevoit să formuleze apărări este de esența unei proceduri judiciare.”

Judecătorul nu trebuie să ajungă în situația de a-și dovedi nevinovăția în fața organelor de cercetare penală cu privire la soluțiile pronunțate în cauzele care îi sunt repartizate spre soluționare, or instanțele de fond, prin motivarea dată, acceptă o astfel de variantă.

Hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/44/2019 este nu doar contrară legii, ci și Constituției, fiind afectată independența profesională a recurentului, interesul legitim al acestuia de a nu se vedea intimidat, șicanat și în final cercetat penal pentru simpla îndeplinire a obligațiilor profesionale și pronunțarea unei hotărâri judecătorești, sens în care apreciază că erau îndeplinite condițiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 pentru a putea fi reținută eroarea judiciară, inclusiv vătămare gravă produsă prin hotărârea definitivă care nu poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și a arătat că în mod corect instanțele anterioare au reținut că recurentul reclamant A a fost citat în dosarul nr. x/44/2019 la locul de muncă, modalitate care nu este nelegală, chiar dacă este subsidiară citării la adresa de domiciliu. Faptul că funcționarul instanței însărcinat cu primirea corespondenței nu a comunicat citația destinatarului, iar în lipsa acestuia din urmă (aflat în concediu) citația s-a rătăcit, nu conduce automat la nelegalitatea procedurii de citare, în condițiile în care funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței a primit și semnat citația.

În ceea ce privește soluționarea cauzei în care se reclamă producerea unei erori judiciare de către un judecător incompatibil prin prisma dispozițiilor art. 64 lit. f) C. proc. pen., de asemenea, instanța de apel a dat o dezlegare corectă pricinii.

În speță, recurentul susține cazul de incompatibilitate făcând trimitere la decizia penală nr. 446/R/2010, pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/44/2010 și la încheierea din data de 12.10.2011, pronunțată în dosarul nr. x/113/2011 de aceeași instanță.

Referitor la prima hotărâre, instanța a reținut că reclamantul a formulat cerere de apărare a reputației profesionale în raport de acuzele grave și nefondate făcute la adresa sa în considerentele deciziei, iar prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 742/16.09.2010 s-a respins cererea și a fost înaintat către Comisia de evaluare a activității profesionale a judecătorilor din cadrul Curții de Apel Galați un exemplar al raportului Inspecției Judiciare - Serviciul de Inspecție judiciară pentru judecători nr. 1555/1J/1200/SIJ/2010.

Afirmațiile referitoare la managementul defectuos al cauzei expuse în considerentele instanței de recurs reprezintă elementele de conținut ale unei hotărâri judecătorești și pot fi analizate doar de Comisia de evaluare a activității profesionale a judecătorilor din cadrul Curții de Apel Galați. Chiar dacă decizia a fost redactată de domnul judecător E, considerentele deciziei din recurs au fost însușite de către toți membrii completului de judecată, astfel că acele afirmații nu pot fi atribuite numai redactorului, ca un act personal, săvârșit cu intenția de a aduce atingere profesionalismului și imaginii judecătorului fondului (recurentului-reclamant din prezenta cauză).

În ceea ce privește încheierea din data de 20.12.2019 pronunțată în dosarul nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați, de către judecătorul E, cu privire la care apelantul-reclamant susține că ar fi nelegală din cauza lipsei imparțialității judecătorului care a pronunțat-o, soluția de admitere a plângerii și trimitere a cauzei pentru continuarea cercetării s-a dispus și pentru că nu s-a stabilit cu exactitate petentul, nu a fost atașat dosarul nr. x/P/2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, dosar format inițial, la plângerea petentului C și ulterior declinat către PCCJ - SIIJ, și nu a fost audiat petentul cu privire la voința reală la momentul formulării plângerii.

Referitor la afirmația că „judecătorul respectiv a procedat la soluționarea cauzei în condițiile expuse, ținând cont și de faptul că urma să pronunțe o hotărâre definitivă ce nu poate fi atacată cu niciun fel de cale ordinară sau extraordinară de atac, hotărâre care fără urmă de îndoială putea afecta în mod grav reputația și independența oricărui magistrat, reprezintă o încălcare gravă a dreptului meu la un proces echitabil și prin prisma art. 6 CEDO”, intimatul apreciază că, în cazul formulării unor plângeri, sesizări, acțiuni cu rea credință, abuzive, acesta poate solicita despăgubiri de la titularul unor astfel de acțiuni.

Totodată, instanța de apel în mod corect a reținut că prin Hotărârea nr. (...)/04.06.2020 pronunțată de CSM s-a admis cererea formulată domnul A (recurentul din prezenta cauză), judecător la Tribunalul (...), privind afectarea independenței sale, astfel că nu pot fi primite susținerile acestuia referitoare la reparația urmărită prin cadrul acestui litigiu, cât timp acesta a beneficiat de modalitatea legală de atenuare ori corijare a prejudiciului produs, modalitate prevăzută de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Mai mult, nu există eroare judiciară câtă vreme nu s-a constatat încălcarea dispozițiilor legale de drept procesual invocate prin cerere, prin care să fi fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea reclamantă A, Înalta Curte, în raport de criticile formulate, de actele dosarului și dispozițiile legale, incidente constată următoarele:

- sunt nefondate criticile prin care se pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă susține că instanța de apel nu a răspuns, prin considerentele hotărârii, unuia dintre cele șase motive de apel, respectiv, că a analizat sumar restul motivelor de apel, fără a ține seama de toate argumentele pe care le-a invocat, considerentele hotărârii neputând fi calificate ca reprezentând un răspuns dat, prin gruparea mai multor argumente, ci, mai degrabă, ca relevând lipsa motivării.

Cât privește motivul de apel pretins neanalizat, partea susține că prin cererea de apel a invocat existența erorii judiciare prin prisma unei cauze distincte, reprezentată de soluționarea dosarului nr. x/44/2019 al Curții de Apel Galați de către un judecător incompatibil potrivit art. 64 lit. f) C. proc. pen., și că, din analiza considerentelor hotărârii recurate (pe care le redă), rezultă că instanța de apel a avut în vedere doar o parte dintr-un argument invocat în susținerea acestui motiv.

Pentru aceste considerente, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată încalcă norma de procedură prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită, întrucât, din cele ce preced, rezultă că omisiunea de pronunțare în privința unuia dintre motivele de apel este fundamentată pe caracterul insuficient al considerentelor hotărârii recurate, care nu ar demonstra examinarea tuturor argumentelor invocate în susținerea sa prin cererea de apel.

Cât privește celelalte motive de apel, se susține omisiunea de motivare, dedusă din caracterul succint al considerentelor hotărârii recurate, consecința examinării acestora, prin gruparea argumentelor.

Norma de procedură pretins încălcată, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, contrar aprecierii greșite a părții reclamante, diversele argumente invocate de părți în susținerea apărărilor nu se subsumează unor „cereri”, astfel că instanței de judecată nu îi incumbă obligația de a motiva câte un răspuns în privința fiecărui argument, judecătorul redactor al hotărârii putând evalua argumentele esențiale, a căror analiză face inutilă examinarea altora invocate în sprijinul aceleiași apărări, ori grupa argumentele subsumate aceleiași chestiuni de drept, cu consecința redactării unui răspuns comun.

Pe de altă parte, motivarea insuficientă ori succintă nu atrage casarea hotărârii pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum eronat se pretinde prin recurs, întrucât norma prevăzută art. 425 alin. (1) lit. b) din cod nu prevede vreo regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, cerință prevăzută de motivul de recurs exhibat, motivarea putând fi analizată doar pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care se identifică viciile prevăzute de această normă de drept, ceea ce nu se susține prin acest motiv de recurs.

Cât privește dreptul părții la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanță, așa cum s-a arătat în jurisprudența constantă a instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu impune în sarcina judecătorului obligația de a da răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument, ci pe aceea de a oferi părților dovada examinării aspectelor esențiale ale cauzei, din perspectiva apărărilor formulate.

Or, examinând hotărârea recurată, se constată că expune argumentele pentru care nu a fost primit motivul de apel prin care s-a susținut că încheierea penală din 20.12.2019 a Curții de Apel Galați ar fi fost pronunțată cu încălcarea art. 64 lit. f) C. proc. pen., anume pentru că dovezile administrate nu probează situația de fapt pe baza căreia s-a susținut incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de norma de procedură penală.

Potrivit considerentelor, verificarea actelor procesuale întocmite de către judecătorul redactor al încheierii penale în alte dosare, anume în dosarele nr. x/44/2010 și nr. x/113/2011 ale Curții de Apel Galați, invocate ca mijloace de probă în procesul pendinte în vederea dovedirii stării de fapt ce atrăgea incompatibilitatea, nu a relevat formularea de către judecătorul redactor a unor afirmații defăimătoare, cum s-a susținut, ci folosirea unor expresii apreciate de către partea reclamantă ca fiind nepotrivite.

Stabilirea aspectelor de fapt ale cauzei, prin evaluare probatoriilor, precum aspectul învederat de către partea reclamantă în susținerea incidenței cazului de incompatibilitate, anume că s-ar afla în relații tensionate cu judecătorul redactor al încheierii, de natură să pună sub semnul îndoielii imparțialitatea acestuia în pronunțarea încheierii penale criticate, este dată de către legiuitor, însă, în puterea exclusivă a judecătorilor fondului cauzei.

Or, recursul, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa că aspectele de fapt ale cauzei nu pot face obiect al controlului acestei instanțe, indiferentă fiind alegerea motivului de recurs căruia sunt subsumate, întrucât vizează netemeinicia, nu la nelegalitatea hotărârii recurate.

Prin urmare, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse susținerile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care, pretinzând motivarea insuficientă ori succintă a hotărârii recurate, partea reclamată pune în discuție, nepermis procedural, o greșită apreciere a probatoriilor de către instanța de apel, ca fiind nesusținute.

În fine, subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată și cu încălcarea art. 249 C. proc. civ. care prevede următoarele: Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Susține că atâta timp cât prin cererea dedusă judecății a invocat un prejudiciu moral, definit în doctrina și jurisprudență, ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele ce constituie atributul personalității umane și că atâta timp cât a motivat pe larg faptele din care rezultă prejudiciul, avea obligația de a proba doar fapta ilicită, nu și prejudiciul și raportul de cauzalitate, care sunt prezumate, potrivit jurisprudenței instanței supreme, indicând în acest sens decizia civilă nr. 153/2016 pronunțată de Secția I civilă.

Prin urmare, consideră că instanța de apel a reținut, eronat, că avea obligația de a proba vătămarea ce i-a fost produsă prin pronunțarea încheierii penale criticate și că vătămarea nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, instanța confundând, nepermis, cerința relativă la prejudiciu cu condițiile prevăzute de lege pentru constatarea erorii judiciare.

Cât privește considerentele deciziei nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că în paragraful citat sunt redate aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, prevăzut de art. 8 din Convenție, relevante judecății în respectiva cauză, ce avea ca obiect o acțiune în răspundere delictuală, întemeiată pe normele prevăzute de Codul civil, legea generală.

În cauza pendinte, judecata poartă, însă, asupra unei acțiuni în constatarea erorii judiciare, întemeiate pe art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, lege specială, astfel că statuările din decizia instanței supreme mai sus arătată nu sunt relevante analizei.

Totodată, având în vedere termenii în care a fost formulată, rezultă că prin această critică partea reclamantă pune în discuție o greșită evaluare de către instanța de apel a condițiilor prevăzute de legea specială pentru angajarea răspunderii statului în caz de eroare judiciară, între care nu s-ar regăsi și condiția relativă la prejudiciu/vătămare, cum eronat ar fi statuat instanța de apel.

Punând în discuție încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, critica urmează a fi examinată cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căreia se subsumează prin argumente.

- invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea reclamantă critică considerentele hotărârii recurate pentru contrarietate, pretinzând că examinarea motivului de apel privitor la prejudiciu nu este justificată, cât timp nu s-a constatat situația premisă invocată (eroare judiciară).

Se reiterează argumentul potrivit căruia instanța de apel, în interpretarea art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, face o confuzie nepermisă între prejudiciu și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru constatarea existenței situației premisă (vătămare gravă produsă prin hotărârea definitivă care nu poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.)

Rezultă din cele ce preced, că partea pune în discuție existența unor considerente nenecesare, respectiv, a acelora prin care instanța de apel a evaluat, printre condițiile angajării răspunderii statului pentru eroare judiciară, pe cea relativă la prejudiciu.

În calificarea unor considerente ca fiind sau nu necesar a fi expuse, contrar aprecierii părții reclamante, trebuie avut în vedere faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, în apel, de a răspunde motivelor de apel, presupune necesitatea formulării unui răspuns la chestiunile de drept relevante din perspectiva problematicii de drept supuse examinării, nu doar la motivele/apărările invocate de către părțile litigante.

Or, în cauza pendinte, examinarea condițiilor în care poate fi angajată răspunderea statului pe temeiul art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 se subsumează problematicii de drept necesar a fi lămurită prin considerentele hotărârii, așa că susținerile formulate sub acest aspect de către partea reclamantă vor fi respinse ca fiind nefondate.

Se observă că prin argumentele dezvoltate în susținerea acestei critici, partea reclamantă reiterează nelegalitatea hotărârii recurate, apreciind că instanța de apel a analizat în mod greșit cerința relativă la prejudiciu ca reprezentând o condiție prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b) din legea specială, prin confundarea acesteia cu cerințele relative la existența unei vătămări grave produsă prin hotărârea definitivă care nu mai poate fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, chestiune ce va fi analizată în cele ce urmează.

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

În susținerea criticii, partea reiterează aspectele de fapt ale cauzei, precum și normele de procedură penală pretins încălcate prin pronunțarea încheierii penale din 20.12.2020 a Curții de Apel Galați, din dosarul nr. x/44/2019, și afirmă că au fost greșit evaluate ori interpretate de către instanțele de fond, cu consecința statuării, eronate, cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Partea reiterează și apărarea potrivit căreia eroarea judiciară săvârșită cu ocazia pronunțării încheierii penale menționate se impunea a fi constatată în considerarea pronunțării hotărârii nr. (..)/04.06.2020, prin care Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a admis cererea de apărare a independenței sale profesionale, constatându-se, astfel, că a fost prejudiciată, prin afectarea independenței sale profesionale.

Afirmă, totodată, că prejudicierea sa este cu atât mai evidentă cu cât, prin încheierea penală menționată, procurorul a fost obligat să efectueze acte de cercetare penală în privința soluției pe care a pronunțat-o, în calitate de judecător, în dosarul nr. x/113/2017 al Tribunalului (...), inclusiv, în privința soluțiilor pronunțate în acest dosar asupra cererilor de recuzare formulate împotriva sa de către petentul care a formulat plângerea penală.

Așa fiind, susține că în mod greșit instanțele au reținut că nu erau întrunite cerințele prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, cât timp încheierea penală din 20.12.2020, definitivă, este contrară nu doar legii, ci și Constituției și cât timp i-a fost afectată independența profesională și interesul legitim de a nu se vedea intimidat, șicanat și cercetat penal pentru îndeplinirea obligațiilor profesionale.

Partea învederează și că nu a urmărit, prin formularea acțiunii deduse judecății, obținerea unei soluții de clasare în dosarul penal, cum eronat s-a reținut prin hotărârea recurată, soluție care, de altminteri, a fost adoptată, ulterior, prin ordonanța de clasare din 30.12.2022, prin care procurorul a reținut că acuzele ce i-au fost aduse de către petentul C în legătură cu modul de instrumentare a dosarului nr. x/113/2017 al Tribunalului Galați sunt pur speculative și subiective, constituind manifestări ireverențioase care nu au nimic în comun cu prezentarea unor argumente coerente și solide în justificarea plângerii penale pe care acesta a formulat-o împotriva sa.

Critica este nefondată.

Art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare de la data săvârșirii pretinsei erori judiciare a cărei constatare se solicită în procesul pendinte, prevederea următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

La alin. (3) al textului de lege, legiuitorul a statuat că există eroare judiciară când s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară (lit. b).

În considerarea conținutului normativ explicit al textului de lege, rezultă că pentru a se reține eroarea judiciară este necesar să se constate întrunirea cumulativă a următoarele condiții: că s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident nelegală și netemeinică, că prin această hotărâre au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale unei persoane și, respectiv, că vătămarea astfel produsă persoanei nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În speță, printr-o primă categorie de argumente, partea reclamantă a susținut că încheierea din data de 20.12.2019 a Curții de Apel Galați este o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Codului procedură penală, în considerarea aspectelor de fapt arătate în cererea de chemare în judecată.

Examinând argumentele, instanțele de fond au constatat că susținerile părții reclamante sunt neîntemeiate.

S-a reținut în esență, că citarea părții la adresa locului de muncă, Tribunalul (...), nu la adresa de domiciliu, nu contravine art. 259 alin. l teza a II a, art. 261 alin. (6) art. 358 teza a II-a C. proc. pen., respectiv, că actele procesuale întocmite de către judecătorul redactor al încheierii penale în dosarele nr. x/44/2010 și nr. x/113/2011 ale Curții de Apel Galați și hotărârea Plenului CSM 742/16.09.2010 nu probează existența unui comportament părtinitor al judecătorului redactor al încheierii, care să dea naștere unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea acestuia era afectată la momentul adoptării încheierii și că, astfel, s-ar fi aflat în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Constatările menționate, așa cum s-a arătat anterior, nu pot face obiect al examinării instanței de recurs, întrucât sunt rezultatul aprecierii date de către judecătorii fondului probelor administrate și nu se subsumează, pentru acest motiv, unor critici de nelegalitate în înțelesul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa că nu vor fi primite susținerile părții reclamante potrivit cărora ar fi greșite.

Neîndeplinirea condiției privind pronunțarea unei hotărâri vădit nelegale și netemeinice făcea inutilă examinarea celorlalte două condiții prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, dacă apărările părții reclamante se fundamentau doar pe această categorie de argumente.

Potrivit lucrărilor dosarului, rezultă, însă, că printr-o altă categorie de argumente, partea reclamantă a susținut că încheierea din data de 20.12.2019 a Curții de Apel Galați este o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident nelegală și netemeinică, în considerarea soluției pronunțate prin hotărârea nr. (...)/04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, Secția de judecători, hotărâre ce ar proba vătămarea suferită prin pronunțarea încheierii, anume, afectarea independenței sale și cauzarea, astfel, a unui prejudiciu moral.

Examinând aceste argumente, instanța de apel a statuat că pronunțarea hotărârii nr. (...)/04.06.2020 constituie modalitate legală de corijare a prejudiciului constând în afectarea independenței profesionale a magistratului, dar că partea reclamantă nu se poate prevala în procesul pendinte de această hotărâre, sub motiv că prejudiciul nu ar fi fost acoperit integral prin efectul admiterii cererii de apărare a independenței sale, respectiv, că nu poate justifica, prin trimitere la hotărârea nr. (...)/04.06.2020, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Examinând criticile de nelegalitate formulate sub acest aspect prin recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că sunt nefondate, în considerarea celor ce succed.

Contrar susținerilor părții reclamante, cele două proceduri legale, cea prevăzută de art. 75 și cea prevăzută de art. 96 din Legea nr. 303/2004 sunt diferite, având la bază rațiuni diferite.

Prin art. 75 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a reglementat dreptul și, deopotrivă, obligația Consiliului Superior al Magistraturii de a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori care ar crea suspiciuni cu privire la acestea, în considerarea faptului că independența magistratului este premisa statului de drept si garanția fundamentala a unei corecte judecăți.

Principiul independenței magistratului presupune că nimeni nu poate interveni în deciziile și modul de gândire al magistratului, indiferent fiind nivelul jurisdicției.

Prin art. 96 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a reglementat o formă de răspundere a magistraților, răspunderea civilă, indisolubil legată de activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu și care presupune săvârșirea unei greșeli care îmbracă forma unei erori judiciare și care trebuie dovedită.

Rațiunea acestei reglementări nu este aceea de a trage la răspundere magistratul (care răspunde în subsidiar, doar în raport cu statul), ci de a recunoaște dreptul persoanei vătămate la despăgubirile aferente, astfel că norma nu poate fi pusă în legătură cu principiul independenței magistratului.

Statuând asupra cerinței relative la caracterul prejudiciabil al hotărârii vădit nelegale și netemeinice prin care s-a săvârșit eroarea/greșeala judiciară, legiuitorul a indicat că vătămarea se analizează prin raportare la afectarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime proprii persoanei.

Or, în procesul de înfăptuire a actului de justiție, judecătorul nu este titular de drepturi subiective proprii și nu acționează în această calitate, ci aparține puterii judecătorești și pronunță hotărâri în numele legii și, astfel, în numele statului pe care îl reprezintă și de la care emană legea căreia i se supune.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a statuat că partea reclamantă nu se poate prevala în justificarea temeiniciei cererii deduse judecății de statuările din hotărârea nr. (...)/04.06.2020 și nici pretinde că vătămarea constă în afectarea independenței sale profesionale ori a interesului, fundamentat pe același principiu, de a nu fi influențat în deciziile luate în calitate de judecător, prin supunerea sa unor verificări penale, cât timp norma de drept specială face trimitere la afectarea altor drepturi, libertăți și interese legitime recunoscute persoanei, indiferentă fiind profesia.

De altminteri, prin hotărârea nr. (...)/04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii nu s-a constatat nelegalitatea și netemeinicia încheierii din data de 20.12.2019 a Curții de Apel Galați, ci s-a reținut că hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. z/113/2017 al Tribunalului (...) nu puteau fi evaluate în cadrul procedurii penale desfășurate în dosarul nr. x/44/2019 și că soluțiile dispuse în acest dosar nu pot fi cercetate de către parchet, întrucât ar semnifica un control de natură să afecteze independența judecătorilor care le-au pronunțat, respectiv, că modalitatea de redactare a încheierii penale menționate a fost deficitară, de natură a crea premisele formulării de sesizări șicanatorii sau repetitive de către justițiabilii nemulțumiți de soluțiile primite în cauzele în care sunt părți.

Așa fiind, cum instanța de apel, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte, în baza art. 497 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății de către partea reclamantă ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 1828 A din 6 decembrie 2022 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.