ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1419/2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă sub nr. x/3/2020 la 06.01.2020, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, a solicitat recunoașterea cu efecte depline în România, a sentinței nr. 17/3264/b din 7 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță Francofonă din Bruxelles, Belgia.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1910/03.12.2020, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea și a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sentinței civile nr. 17/3264/B din 07.12.2017 pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță Francofonă din Bruxelles, Belgia.

I.3. Hotărârea pronunțată în cererea de lămurire

Prin sentința civilă nr. 113/07.02.2023, Tribunalul București -Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtul B privind lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1910/03.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/3/2020 de Tribunalul București Secția a III-a Civilă.

I.4 Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtul B împotriva sentinței civile nr. 113/07.02.2023 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, ca nefondat. Instanța a luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a declarat recurs pârâtul B.

II.1. Motivele de recurs

În susținerea căii de atac formulate, după expunerea situației de fapt și a parcursului procesual al pricinii, recurentul-pârât a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele:

Instanța de apel a nesocotit normele de procedură prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva în care din conținutul hotărârii rezultă că aceasta nu era pe deplin lămurită cu privire la situația de fapt.

Decizia curții de apel nu este motivată, contrar exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și conține considerente contradictorii în sensul în care deși reține că din înscrisurile depuse reiese că părțile ar fi convenit și asupra partajului bunurilor comune, conchide că hotărârea recunoscută nu conține prevederi cu privire la modalitatea de împărțire a bunurilor.

Instanța de apel califică în mod greșit înscrisul depus la dosarul cauzei reprezentând traducerea legalizată a hotărârii străine, considerând că acesta nu este însăși hotărârea străină a cărei recunoaștere a fost solicitată, ceea ce conduce la o încălcare a dreptului la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, cauza nefiind soluționată pe baza probelor.

În conținutul hotărârii străine recunoscute, în pagina a doua, există mențiuni cu privire la Înțelegeri prealabile pentru un divorț prin acord mutual pe care instanțele de fond, în mod greșit, le-a apreciat ca nefăcând parte integrantă a hotărârii, mențiuni care se reiau în cuprinsul paginii a patra, care confirmă faptul că acestea fac parte din conținutul hotărârii judecătorești străine.

Admiterea unei cereri privind recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine nu poate fi parțială, ea producând efecte cu privire la toate mențiunile din cuprinsul hotărârii străine.

Prin apel, dar și la termenul la care instanța a soluționat calea de atac, a fost formulată cerere de probatorii, în ipoteza în care instanța ar aprecia că nu este pe deplin lămurită cu privire la conținutul hotărârii de divorț. Deși a reținut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că între părți ar fi intervenit discuții în legătură cu partajarea bunurilor comune, instanța de apel nu a dispus repunerea cauzei pe rol, deși ar fi avut posibilitatea, în exercitarea rolului activ de a stabili pe deplin situația de fapt și de drept.

Solicitarea adresată tribunalului a fost aceea de a stabili dacă recunoașterea hotărârii judecătorești străine a fost realizată cu efecte depline sau nu.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material din perspectiva în care a încălcat principiul rolului activ, a respins cererea de administrare a probatoriilor și a eludat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei reclamante care nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă la 14 noiembrie 2023, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. x.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 28 noiembrie 2023, conform dovezii aflate la fila 14, care nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluția din 14 martie 2024, Completul nr. x a acordat termen la 23 mai 2024 pentru soluționarea recursului declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prealabil, se constată că argumentele invocate de către recurentul-pârât se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Este real că recurentul-pârât s-a prevalat în exercitarea căii de atac a recursului și de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în legătură cu această chestiune, Înalta Curte constată că acesta este invocat în mod formal având în vedere că în susținerea acestuia, se arată că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nu a exercitat rolul activ, conform prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., argumentele prezentate în memoriul de recurs vizând, în esență, aspecte legate de administrarea probatoriilor și motivarea hotărârii judecătorești, critici care se subsumează cazurilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestor motive de casare.

Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte critici invocate.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurentul-pârât susține, sub un prim aspect, că decizia curții de apel este nemotivată, în sensul în care aceasta coincide, până la identitate, cu decizia tribunalului ceea ce contravine atât prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului cât și dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel (determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță), a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel.

Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma prevederilor art. 443 C. proc. civ. și al conținutului sentinței nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17 recunoscute prin sentința civilă nr. 1910 din 03 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a civilă, reținând că aceasta nu conține mențiuni cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor, contrar susținerilor părții apelante.

De asemenea, a mai reținut că aspectele relevate prin criticile din apel nu pot fi examinate prin intermediul prevederilor art. 443 C. proc. civ., pârâtul având la dispoziție alte remedii procesuale pentru verificarea legalității și temeiniciei soluției de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, de care însă nu a uzitat, sentința civilă nr. 1910 din 03 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III- a civilă rămânând definitivă prin neapelare.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic propriu al instanței de apel, contrar susținerilor recurentului-pârât, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speța de față sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

Printr-un alt argument, subsumat aceluiași motiv de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurentul-pârât a pretins existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva în care instanța de apel a reținut, pe de o parte, că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că între părți ar fi fost purtate discuții legate de o convenție de partaj a bunurilor comune, dar, pe de altă parte, conchide în sensul că prin hotărârea recunoscută nu se face trimiteri la modalitatea de împărțire a bunurilor.

Înalta Curte reține că hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conține o soluție contrară.

Or, prin aspectele invocate în susținerea acestei critici nu se relevă ipoteza avută în vedere de legiuitor, în sensul existenței unor considerente care să nu susțină soluția din dispozitiv.

Împrejurarea că mențiunile din cuprinsul înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu au fost apte a forma convingerea intimă a judecătorului că acestea cuprind și referiri la efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei, nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate care să conveargă la casarea deciziei, așa cum se pretinde.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile afirmate și încadrate de recurentul-pârât în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a pretins că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva în care a respins cererea de probatorii, respectiv administrarea probei cu înscrisuri reprezentate de hotărârea de divorț nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17, respectiv că nu a acordat valoarea probatorie cuvenită copiei legalizate de pe hotărârea străină depuse la dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ,,(…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Aceste dispoziții legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din același act normativ, conform cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaște judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul și particularitățile procesului, care dintre probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și legale, precum și a oportunității administrării anumitor probe, în funcție de situația particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluția de respingere a probelor propuse de părțile litigante se bazează pe aprecierea instanței de judecată cu privire la relevanța probei și la oportunitatea administrării acesteia, care este lăsată la aprecierea suverană a instanței de judecată învestite cu soluționarea pricinii și care nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

Ca atare, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă și concludența și utilitatea probei, instanțele fondului fiind suverane în această privință.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”.

În realitate, deși recurentul-pârât critică decizia curții de apel pentru încălcarea normelor procedurale, acesta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinența și concludența probei ce i-a fost respinsă, arătând că în conținutul hotărârii judecătorești a cărei recunoaștere s-a solicitat sunt cuprinse mențiuni referitoare la modalitatea de partajare a bunurilor comune ale foștilor soți, părți în prezenta cauză, și care ar fi demonstrat, în opinia sa, caracterul nelegal al soluției pronunțate de instanța de fond.

Or, este atributul exclusiv al instanțelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluționarea procesului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate și tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel, astfel că va fi înlăturată.

În privința aserțiunii recurentului-pârât conform căreia recunoașterea hotărârilor străine nu poate fi una parțială, iar prin sentința civilă nr. 1919 din 03 decembrie 2020, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a dispus recunoașterea, cu efecte depline, în România, a efectelor sentinței civile nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17, și deci inclusiv cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor comune ale foștilor soți, Înalta Curte reamintește că hotărârea de exequator a fost pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 al consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 care, în preambul, la punctul 8, prevede că „în ceea ce privește hotărârile judecătorești de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale și nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorț, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.”

Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.