ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1473/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25.08.2021 pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a Civilă sub nr. de dosar x/3/2021, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, recunoașterea pe teritoriul României a efectelor hotărârii definitive de divorț pronunțate de Tribunalul din Arondismentul La Côte, Elveția, în data de 01.07.2020 în dosarul nr. TDx, emise la cererea pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 1483/11.10.2021, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B.

A recunoscut, pe teritoriul României, Hotărârea pronunțată la data de 01.07.2020 în cauza nr. TDx de Tribunalul din Arondismentul La Côte, Elveția, cu excepția dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România și a respins cererea de recunoaștere a dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1201A din 15 septembrie 2022, Curtea de Apel București -Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 1483/11.10.2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2021, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1201A din 15 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin calea de atac formulată, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii atacate și, în rejudecare, să îi fie admisă în întregime cererea de recunoaștere a dispozițiilor hotărârii pronunțate de instanța din Elveția, de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România.

În motivare a susținut că, prin Hotărârea pronunțată în dosarul nr. TDx, în data de 01.07.2020, de Tribunalul din Arondismentul La Côte a fost admisa cererea de divorț introdusă de intimata B, cu domiciliul pe teritoriul Elveției, acesta fiind de acord cu admiterea cererii.

Instanța din Elveția a desfăcut căsătoria oficiată la data de 25.12.1991 în Pune (India), ratificând totodată Convenția cu privire la efectele accesorii ale divorțului, prin care acesta si intimata au agreat asupra modului de partajare a tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, inclusiv în privința bunului situat în România, București, Sector 1, Strada (...), cu privire la care, prin art. 4.4. al Convenției, s-ar fi convenit că va rămâne în proprietatea exclusivă a reclamantului.

Instanțele de fond au admis doar în parte cererea de recunoaștere a efectelor hotărârii străine în România, respingând solicitarea de recunoaștere a dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat in România.

S-a susținut că instanța de apel a încălcat normele legale privind recunoașterea hotărârilor străine în România, respectiv cele ale art. 1096 C. proc. civ. coroborate cu art. 1097 alin. (1) lit. e) din același act normativ, potrivit cărora recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.

Consideră recurentul că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile necesare pentru recunoașterea hotărârii străine și anume: hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții; exista reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Instanța de apel, în mod eronat, a apreciat faptul ca instanța străină nu ar fi avut competența să judece și cererile accesorii divorțului sau să ia act de convenția/acordul părților asupra regimului matrimonial al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Astfel, legea aplicată de Tribunalul din Arondismentul La Côte a fost legea elvețiană, respectiv Legea federala de drept internațional privat (LDIP) din 18 decembrie 1987 (Statut la 1 februarie 2021) Adunarea Federala a Confederației Elvețiene, privind competenta Confederației în materie de relații externe.

Secțiunea 2 din Legea federală de drept internațional privat (LDIP) reglementează efectele generale ale căsătoriei, stabilind în art. 46 că autoritățile judiciare sau administrative elvețiene ale domiciliului sau, în absența domiciliului, cele din reședința obișnuită a unuia dintre soți, sunt competente să judece acțiunile sau să dispună măsuri referitoare la efectele căsătoriei.

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, la art. 51 se stipulează în mod expres faptul că autoritățile judiciare elvețiene sunt competente să judece acțiunile sau sa dispună măsuri referitoare la regimurile matrimoniale: b) la desfacerea regimului matrimonial ca urmare a desființării judiciare a legăturii conjugale sau a separării de drept.

Astfel, instanța elvețiană s-a pronunțat, în mod corect, atât asupra cererii de divorț, cât și asupra accesoriilor, respectiv asupra ratificării convenției de împărțire a tuturor bunurilor ce făceau parte din masa partajabilă, inclusiv asupra bunului situat în România.

Totodată, consideră reclamantul că speța pendinte nu poate fi încadrată în situația premisă a acțiunilor prevăzute de art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., care atribuie competență exclusivă instanțelor romane în judecarea litigiilor cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.

Instanța din Elveția nu a procedat la partajarea efectivă în natură a bunului situat în România, judecând litigiul având un astfel de obiect, ci doar a luat act de convenția părților în acest sens.

O astfel de cerere poate fi calificată ca fiind una dintre acele materii în care sunt deopotrivă competente și instanțele altor state, iar nu exclusiv instanța română, nefiind incident art. 1080 pct. 1 C. proc. civ.

Se mai arată de către recurent că partajarea bunului imobil situat pe teritoriul României a fost practic efectuată chiar de către părți, nicidecum de către instanța elvețiană care doar a ratificat acordul acestora și nu a aplicat în niciun caz normele proprii procedurale/materiale elvețiene pentru împărțirea efectivă a bunului imobil, cum ar fi, spre exemplu, administrarea probelor în cazul partajului, încât sa poată conduce la o eventuală încălcare a normelor de drept internațional privat român.

În cauza dată nu a existat un litigiu propriu-zis cu privire la partajarea bunul imobil pe rolul instanței elvețiene, caz în care s-ar fi putut aplica dispozițiile care prevăd refuzul recunoașterii.

Din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată este nemotivata sub aspectul analizării condițiilor în care cererea de partajare a unui bun comun aflat pe teritoriul României este de competenta exclusivă a instanțelor române și nu poate fi calificată ca fiind o cerere într-una din acele materii în care sunt deopotrivă competente și instanțele altor state, precum și sub aspectul înlăturării aplicabilității legii elvețiene în ceea ce privește divorțul.

În opinia recurentului, în prezenta cauză fiind vorba despre recunoașterea unei convenții accesorii divorțului dintre doi soți care nu au nici cetățenie română, nici domiciliul sau reședința în România, stabilirea competenței pe baza criteriului situării imobilului apare ca vădit excesivă și contrară spiritului legii, într-un context în care niciunul dintre soți nu a manifestat și nu manifestă o strânsă legătură cu spațiul românesc.

Conchizând, recurentul susține că motivarea instanței de apel este una lacunară, rigidă, prin raportare doar la litera legii, analiza expusă în considerente reducându-se, în linii mari, la simpla expunere a unor dispoziții normative, care nu justifică adoptarea unei soluții bazate doar pe un formalism excesiv.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 25 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 ind. 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești din România, în data de 25 august 2021, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B, a solicitat recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri judecătorești străine, pronunțate de Tribunalul din Arondismentul La Côte în data de 01.07.2020, în dosarul nr. TDx, rămasă definitivă în data de 03 septembrie 2020. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1095 și următoarele C. proc. civ.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în prezentul proces, instanțele de fond au statuat că prin sentința de divorț, pronunțată la data de 01 iulie 2020 de Tribunalul din Arondismentul La Côte, s-a desfăcut căsătoria părților oficiată la data de 25.12.1991 în Pune (India), fiind ratificată, totodată, și Convenția cu privire la efectele accesorii ale divorțului, prin care părțile au agreat asupra modului de partajare a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Această hotărâre judecătorească poartă apostila aplicată în condițiile Convenției de la Haga și este însoțită de dovada emisă de autoritățile elvețiene competente privind caracterul definitiv, ea rămânând definitivă în data de 03 septembrie 2020, la expirarea unui timp de 30 de zile de la comunicare.

Printre bunurile dobândite în timpul căsătoriei se regăsește și imobilul situat în România, Strada (...), București, Sector 1, cu privire la care, prin intermediul art. 4.4. al Convenției cu privire la efectele accesorii ale divorțului, părțile au convenit ca va rămâne în proprietatea exclusivă a reclamantului.

Înalta Curte reține, așadar, că litigiul pendinte poartă asupra dreptului de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești definitive de divorț și de ratificare a efectelor convenției încheiate între părți cu privire la efectele divorțului, inclusiv modalitatea de lichidare a regimului matrimonial al soților, pronunțată într-un stat nemembru al Uniunii Europene, cu privire la cetățeni de naționalitate franceză.

Prin hotărârea pronunțată de prima instanță a fondului, menținută de prima instanță de control judiciar, a fost admisă doar în parte cererea de chemare în judecată, fiind recunoscută pe teritoriul României Hotărârea pronunțată la data de 01.07.2020, în cauza nr. TDx, de Tribunalul din Arondismentul La Côte din Elveția, cu excepția dispoziției de ratificare a convenției privind efectele divorțului, referitoare la bunul imobil situat în România.

Pentru a pronunța această soluție, instanțele de fond au apreciat că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fi recunoscută constituie un act jurisdicțional în sensul dispozițiilor art. 1094 C. proc. civ., este o hotărâre definitivă și executorie din data de 03.09.2020, conform legii statului în care a fost pronunțată, instanța din Elveția fiind competentă să judece procesul, cu o singură excepție, și anume cu privire la solicitarea de ratificare a convenției privind efectele divorțului referitoare la bunul imobil situat în România.

Prin recursul formulat, recurentul critică tocmai această dispoziție a instanței de apel, de menținere a soluției Tribunalului București în sensul refuzului recunoașterii în integralitate pe teritoriul României, a efectelor hotărârii străine, motivat din perspectiva competenței instanței străine să judece toate petitele cererii cu care a fost învestită.

Critica, deși greșit încadrată de recurent, urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează interpretarea și aplicarea unor norme procesuale.

Înalta Curte relevă că, pentru ca o hotărâre să beneficieze de autoritatea lucrului judecat, în România, legea de procedură civilă impune anumite condiții, care se cer a fi îndeplinite cumulativ, în raport cu dispozițiile art. 1096 C. proc. civ. Totodată, sunt reglementate ipoteze distincte în care recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată de instanța din România, potrivit art. 1097 alin. (1) lit. a)-g) C. proc. civ.

Astfel, dispozițiile art. 1096 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții; c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În conformitate cu art. 1097 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei.

Complementar, art. 1080 pct. 1 C. proc. civ. prevede că instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la imobile situate pe teritoriul României.

Dintre normele legale anterior menționate, a căror încălcare împiedică recunoașterea hotărârii în cauza de față, prezintă interes dispozițiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., care conferă competență exclusivă instanțelor române în judecarea cererilor formulate în legătură cu imobilele din România.

Având în vedere că hotărârea ce se solicită a fi recunoscută în cauză a tranșat chestiunea sistării comunității de bunuri a părților, din care face parte și imobilul din București, str. Strada (...), sector 1, cu privire la care competența exclusivă de soluționare aparținea instanței de la locul situării acestuia, în mod corect a reținut curtea de apel că hotărârea străină pronunțată cu încălcarea menționatei dispoziții legale nu poate fi recunoscută, în partea privind acest bun.

Din redactarea textului art. 1080 pct. 1 C. proc. civ. reiese că această competență exclusivă vizează toate cererile referitoare la imobile situate pe teritoriul României, fără distincție după cum dreptul pus în discuție este unul real sau de creanță, dacă cererea este una principală sau accesorie ori dacă există sau nu vreun acord al părților în legătură cu respectiva solicitare, singura condiție fiind ca obiectul derivat al dreptului să fie un bun imobil, situat pe teritoriul României.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanțele române sunt exclusiv competente să soluționeze capătul de cerere având ca obiect ratificarea convenției intervenite între părți în sensul partajării bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei, situat pe teritoriul României.

Interpretarea greșită a normelor de drept procesual incidente speței este apreciată de recurent și în raport cu faptul că dreptul elvețian ar permite, prin dispozițiile Legii federale de drept internațional privat, ca autoritățile judiciare elvețiene ale domiciliului sau, respectiv, reședinței obișnuite a unuia dintre soți, să judece acțiunile sau să dispună măsuri referitoare la efectele căsătoriei.

Or, având în vedere că recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine este un demers judiciar prin care se urmărește să se dea eficiență hotărârii pronunțate în alt stat, această recunoaștere este supusă unor verificări privitoare la respectarea unor condiții formale prevăzute de norma specială internă ce reglementează această instituție, cum este și cea privitoare la competența instanței străine să judece procesul.

Instanța învestită cu solicitarea de recunoaștere, pe teritoriul României, a hotărârii străine nu are prerogativa verificării modului în care instanța străină a aplicat regulile de drept material sau procesual în respectivul proces, competența exclusivă a instanțelor române verificându-se în raport cu legile interne.

Mai mult, acțiunea de partajare a bunurilor comune ale soților constituie o acțiune patrimonială, în timp ce acțiunea de divorț este una personală, astfel încât competența instanței străine în legătură cu această din urmă categorie de cereri nu poate atrage automat și competența în privința celorlalte cereri, având o natură juridică diferită și o existență de sine stătătoare, fiind cereri principale.

Totodată, art. 1103 C. proc. civ. atribuie tranzacțiilor judiciare aceleași efecte ca și cele recunoscute de lege hotărârilor străine, iar asimilarea tranzacțiilor cu hotărârile judecătorești vizează și procedura de încuviințare a executării lor în România.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1110 C. proc. civ., tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care le-a fost aplicată.

Drept urmare, este fără fundament juridic susținerea recurentului-reclamant în sensul că nu ar fi existat un litigiu propriu-zis cu privire la partajarea bunului imobil și că instanța elvețiană nu a aplicat normele proprii procedurale/materiale elvețiene pentru împărțirea efectivă a respectivului bun. Dimpotrivă, instanța elvețiană a verificat convenția părților în raport cu legislația străină, aspect care contravine art. 1080 C. proc. civ., instanțele române fiind competente exclusiv să statueze sub acest aspect.

În acord cu cele evidențiate, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1096 și urm. C. proc. civ., reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde casarea deciziei recurate, motivat de faptul că hotărârea ar fi nemotivată față de lipsa unui răspuns al instanței de apel în legătură cu apărarea acestuia prin care ar fi susținut că cererea de partajare a bunului comun ar fi putut fi calificată ca fiind o cerere într-una din acele materii în care sunt deopotrivă competente și instanțele altor state, precum și sub aspectul înlăturării aplicabilității legii elvețiene în ceea ce privește divorțul.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcate de către instanță, ,,Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele care au format convingerea sa în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurent a fost formulat în legătură cu lipsa unui răspuns concret al instanței în legătură cu o parte din criticile formulate prin motivele de apel, critici care vizau ipoteze de calificare diferită a cererii formulate în legătură cu imobilul aflat pe teritoriul României.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deși prin art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecății.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie nu se poate reține că lipsesc motivele de fapt și de drept, că nu sunt analizate dispozițiile legale incidente. Instanța de apel a explicat, detaliat, raționamentul pentru care apelul reclamantului nu poate fi primit.

Astfel, învestită cu analiza mai multor critici, instanța de apel trebuia să verifice dacă judecătorul fondului și-a motivat corespunzător hotărârea, dacă acesta a luat măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil să fie respectate de către părțile litigante, și dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii străine.

Or, în speță, s-a răspuns argumentat criticilor din cererea de apel, arătându-se, cu trimitere la dispozițiile legale de drept material, considerentele pentru care s-a apreciat că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Curtea de apel și-a însușit raționamentul tribunalului, care a calificat cererea reclamantului de lichidare a regimului matrimonial, prin partajarea bunurilor comune ale soților, drept o cerere patrimonială în legătură cu un imobil situat pe teritoriul României, ce ar atrage, în conformitate cu dispozițiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ., competența exclusivă a instanțelor române.

Totodată, a reținut că este lipsită de relevanță împrejurarea că cererea de lichidare a regimului matrimonial a avut caracter accesoriu, cât și împrejurarea că instanța doar a luat act de tranzacția părților.

Mai mult, în penultimele două paragrafe din considerentele hotărârii atacate cu recurs, curtea de apel a menționat în mod expres faptul că cererea de partajare a unui bun comun aflat pe teritoriul României nu poate fi calificată drept o cerere în legătură cu care legiuitorul a stabilit deopotrivă competența și a instanțele altor state, câtă vreme în privința acestei cereri sunt aplicabile dispozițiile art. 1080 pct. 1 C. proc. civ.

Mai mult, în ceea ce privește dispozițiile legii elvețiene, s-a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere, întrucât verificarea competenței internaționale a jurisdicției române se face potrivit normelor dreptului internațional privat român.

Înalta Curte relevă că aplicabilitatea legii elvețiene în ceea ce privește divorțul nu a fost contestată, instanțele de fond recunoscând, pe teritoriul României, efectele Hotărârii pronunțate la data de 01.07.2020 în cauza nr. TDx de Tribunalul din Arondismentul La Côte din Elveția, în legătură cu petitul având ca obiect divorț.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

Pentru toate cele ce preced, constatând că nu se verifică niciunul dintre motivele de casare susținute, Înalta Curte va aplica art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1201 A din 15 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.