ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1413/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 23 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Craiova sub numărul de dosar x/215/2018, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului construcție casă cu 3 camere, 3 holuri, bucătărie, baie și pivniță și terenul aferent în suprafață de 1120 mp, situată în Craiova, str. (...), județul Dolj și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La 16.05.2018, reclamantul a formulat cerere de completare a acțiunii prin care a solicitat instanței instituirea unui drept de retenție asupra imobilului pentru recuperarea sumei achitate cu titlu de preț de vânzare, precum și a cheltuielilor aferente îmbunătățirilor aduse imobilului.

Prin sentința civilă nr. 12137/2019 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Craiova, a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Craiova invocată de instanță, din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj-Secția I Civilă la 13.01.2020, sub numărul unic de dosar nr. x/63/2020.

Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2020, Tribunalul Dolj a luat act de precizarea la cererea de chemare în judecată, în sensul că primul capăt de cerere este reprezentat de constatarea vânzării-cumpărării imobilului construcție și teren, al doilea capăt de cerere este reprezentat de constatarea dreptului de retenție asupra imobilului, până la restituirea sumei de 80.000 de lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, iar al treilea capăt de cerere a vizat obligarea la plata sumei de 80.000 de lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului. Prin aceeași încheiere i s-a pus în vedere reclamantului obligația de a depune în scris cererea de renunțare la capătul de cerere privind restituirea sumei de 50.000 de euro.

Prin sentința civilă nr. 312 din 15 iunie 2022, Tribunalul Dolj a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumei de 50.000 euro; cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate intervenită vânzarea cumpărarea imobilului litigios și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât, ca neîntemeiată, și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect cererea prin care s-a solicitat să se constate intervenită vânzarea cumpărarea imobilului litigios și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de instanță din oficiu și, în consecință, au fost respinse, ca prescrise, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului proprietatea pârâtului până la data de 01.10.2011 și au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului proprietatea pârâtului ulterior datei de 01.10.2011; a respins, ca neîntemeiată, cererea de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului litigios în favoarea reclamantului.

Prin decizia civilă nr. 30 din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Craiova -Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției I civile Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 aprilie 2023 și repartizat aleatoriu, spre competentă soluționare completului de filtru nr. x.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, neîncadrată în drept, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a învederat că prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că decizia civilă nr. 159/2014 a Tribunalului Dolj se bucură de putere de lucru judecat, fără să aibă în vedere însă și decizia civilă nr. 934/2016 prin care a fost soluționată cererea de revizuire a deciziei menționate anterior.

În continuare, învederează că motivarea instanțelor de fond este insuficientă, în ceea ce privește considerentele pentru care a reținut intervenția sancțiunii prescripției dreptului material la acțiune.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant arată că în ceea ce privește capătul de cerere privitor la dreptul de retenție asupra imobilului situat în Craiova, str. (...) și obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului menționat, recurentul-reclamant apreciază că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune este insuficient motivată; referitor la insuficienta motivare a deciziei atacate, recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a reluat motivarea din cuprinsul sentinței pronunțate de prima instanță, dând o interpretare greșită temeiului de drept supus judecății.

În privința dezlegării pe care instanța de apel a dat-o capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului de către reclamant, anterior datei de 01 octombrie 2011, învederează că deși instanța de apel reține că reclamantul a locuit în imobil până în anul 2019, iar părțile sunt în litigiu de peste 10 ani, în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la data efectuării îmbunătățirilor și a înlăturat apărările formulate cu privire la întreruperea termenului de prescripție.

Sub acest aspect, susține că termenul de prescripție a fost întrerupt, dat fiind împrejurarea că îmbunătățirile au fost efectuate pe parcursul întregii perioade în care a locuit în imobil.

La 31 octombrie 2023, la dosar, recurentul-reclamant a depus „Memoriu cu motive suplimentare de recurs de ordine publică” prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 312/15.06.2022 a Tribunalului Dolj și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond; în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În cuprinsul acestui memoriu, recurentul-reclamant critică decizia curții de apel, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ.

În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj la 13.01.2020, iar potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cauza trebuia judecată, în apel, de un complet format din 3 judecători. Or, cum apelul a fost judecat de un complet format din doi judecători, rezultă că instanța nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, ceea ce atrage motivul de casare invocat.

În dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 41 alin. (1) și cele ale art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. justificat de împrejurarea că doamna judecător C a pronunțat decizia civilă nr. 934/22.04.2016 a Tribunalului Dolj în dosarul nr. x/63/2015, decizie ce a fost invocată cu autoritate de lucru judecat în cuprinsul cererii de apel.

În cuprinsul aceluiași memoriu de recurs înregistrat la 31 octombrie 2023, recurentul-reclamant a dezvoltat aspecte în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs depusă inițial, prin care a criticat reținerea de către curtea de apel a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 159/2014, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2011**, prin care s-a statuat că antecontractul de vânzare-cumpărare perfectat cu pârâtul ar fi lovit de nulitate pentru cauză ilicită și imorală.

II.2 Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză la 06 noiembrie 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2024, constatând că la dosarul cauzei, la 31 octombrie 2023, recurentul-reclamant a depus un supliment la motivele de recurs, completul de filtru a dispus continuarea procedurii de filtru și amânarea discutarea admisibilității în principiu a recursului la 21 martie 2024 pentru întocmirea unui supliment la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

La 01 februarie 2024, completul de filtru a luat act de întocmirea suplimentului la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului și în temeiul prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. a dispus comunicarea acestuia părților pentru exprimarea unui punct de vedere.

La termenul de judecată acordat la 21 martie 2024, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului, invocată de pârât și a admis în principiu, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă și a fixat termen de judecată la 23 mai 2024, în ședință public, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, în privința excepției nulității recursului invocată de intimatul-pârât la termenul din 23 mai 2024, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această chestiune nu mai poate fi examinată în acest moment procesual pentru următoarele considerente:

Procedura de filtrare a recursurilor, aplicabilă numai în cazul în care calea extraordinară de atac este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este reglementată prin , în prezent abrogat, și presupune examinarea recursului din perspectiva admisibilității căii de atac, respectiv îndeplinirea cerințelor de formă, încadrarea în motivele de casare și dezvoltarea acestora.

După ce examinarea recursului a trecut de etapa prevăzută de alin. (5) al art. 493 C. proc. civ., fiind considerat admisibil, completul de filtru trece la etapa următoare, respectiv la examinarea, pe fond, a acestuia.

Or, depășirea acestui moment procesual, de declarare a admisibilității în principiu a recursului, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., face ca orice chestiuni legate de neîndeplinirea condițiilor de fond sau de formă ale recursului să nu mai poată fi puse în discuție și ca atare, să nu mai poată fi analizată de instanța de judecată.

Ca atare, ulterior momentului la care instanța a declarat admisibilitatea în principiu a recursului, părțile sunt decăzute din dreptul de mai invoca excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării în motivele de casare a criticilor formulate.

În cauza de față, se reține că prin încheierea de ședință din 21 martie 2024, Înalta Curte a statuat că recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă este admisibil în principiu, în sensul că acesta îndeplinește condițiile de fond și de formă, stabilite sub sancțiunea nulității iar aspectele de nelegalitate invocate, pot fi subsumate motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acordând termen pentru soluționarea, pe fond, a acestuia la 23 mai 2024.

Prin urmare, având în vedere cele anterior expuse, excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., la termenul de judecată din 23 mai 2024, nu mai poate fi examinată, părțile fiind decăzute din dreptul de a mai solicita constatarea nulității recursului, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Analizând această chestiune și din perspectiva dreptului la apărare și la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că prin adresa emisă la 02 mai 2024 și comunicată acestuia la 05 mai 2023, conform dovezilor aflate la filele 16-17 și 20-21 din dosarul de recurs, intimatul-pârât a fost încunoștiințat despre posibilitatea formulării unei întâmpinări și invocării excepțiilor în termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, care s-a împlinit la 06 iunie 2023, sub sancțiunea decăderii.

Împrejurarea că intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare, și deci, nu a înțeles să se supună rigorilor procesuale, nu îl poate îndreptăți să invoce excepția nulității recursului peste termenul defipt de lege, cu nesocotirea normelor procesuale incidente.

Prioritar analizei pe fond a căii de atac, Înalta Curte reține următoarele:

Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ulterior înregistrării pe rolul Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la 12 aprilie 2023, a recursului împotriva deciziei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă, la 31 octombrie 2023, recurentul-reclamant a depus un memoriu cu motive suplimentare de recurs.

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Hotărârea recurată a fost comunicată recurentului la 23 februarie 2023, conform dovezii de comunicare aflate la fila 81 din dosarul Curții de Apel.

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., referitor la calculul termenelor procedurale stabilite pe zile, în cauză termenul de recurs s-a împlinit la 27 martie 2023 (26 martie 2023 este zi de duminică, termen prelungit pentru prima zi lucrătoare, în acord cu dispozițiile art. 181 alin. (2) C. proc. civ.).

Memoriul cu motive suplimentare de recurs de ordine publică a fost expediat de către recurent la data de 31 octombrie 2023 către Curtea de Apel Craiova.

În privința mențiunii din cuprinsul memoriului suplimentar de recurs dar și a susținerilor recurentului reclamant de la termenul din 23 mai 2024 potrivit cărora criticile vizează motive de nelegalitate de ordine publică și ca atare nu sunt supuse unui termen procedural în care trebuie formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1,5 și 7 sunt motive de ordine publică, însă conform dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., doar instanței i se recunoaște posibilitatea de a invoca motive de casare de ordine publică, după împlinirea termenului de motivare a căii extraordinare de atac.

Recunoașterea, prin lege, a dreptului instanței de recurs de a invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de recurs nu presupune însă, că un atare drept i-ar putea reveni și recurentului-reclamant, căci nu doar că textul nu-i îngăduie în mod expres o atare posibilitate, dar nici nu pot fi identificate argumente care să o susțină, de vreme ce, de principiu, nimic nu îl împiedică pe autorul căii de atac să-și prezinte, în termenul legal, toate criticile la adresa hotărârii atacate.

Prin urmare, în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant, acesta este ținut să indice motivele de casare, chiar și pe acelea de ordine publică, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, însă numai în termenul de motivare a căii de atac, astfel cum se desprinde din art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, dacă partea care a declarat recurs, pe care 1-a și motivat, își completează ulterior motivele de recurs, iar această completare este realizată după împlinirea termenului la care se referă art. 485 alin. (l) C. proc. civ., aceste noi motive sunt lovite de nulitate, lipsindu-le aptitudinea de a învesti instanța de recurs cu cercetarea lor.

Așadar, motivele de recurs, susținute de recurentul-reclamant prin memoriul suplimentar înregistrat la 31 octombrie 2023 întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ., au fost invocate în afara termenului procedural de recurs, astfel încât, în considerarea argumentelor expuse în cele ce preced și a art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acestea nu vor fi examinate, analiza cererii de recurs fiind limitată la aspectele de nelegalitate ce pot fi decelate prin cererea de recurs înregistrată inițial.

Astfel, o primă critică formulată de către recurentul-reclamant a vizat o pretinsă motivare insuficientă a deciziei curții de apel, în ceea ce privește considerentele care au stat la baza reținerii intervenirii sancțiunii prescripției dreptului reclamantului de a obține condamnarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, anterior datei de 01 octombrie 2011.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurentul-reclamant susține, sub un prim aspect, că decizia curții de apel este nemotivată, în sensul în care aceasta nu conține considerentele pentru care a fost reținută sancțiunea prescripției dreptului de a obține contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, anterior datei de 01 octombrie 2011.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel (determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță), a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel prin propriile considerente.

Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, reținând că aceasta a fost legal învestită doar cu soluționarea apelului împotriva soluției primei instanțe prin care a fost respins, ca prescris, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamant imobilului pârâtului, anterior datei de 01 octombrie 2011, și prin care a fost criticat exclusiv momentul reținut de prima instanță ca fiind cel al începerii curgerii termenului de prescripție.

În aceste sens, a constatat că în raport de prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul lege nr. 167/1958 și față de împrejurarea că reclamantul a cunoscut faptul că prin îmbunătățirile făcute la imobilul proprietatea pârâtului, patrimoniul acestuia din urmă s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, cel mai târziu la 13 mai 2011, când, cu ocazia interogatoriului ce i-a fost luat de instanță în dosarul nr. x/63/2010 al Tribunalului Dolj, pârâtul a declarat că refuză să îi transmită dreptul de proprietate asupra acestui imobil, coroborat cu faptul că la respectivul moment, reclamantul cunoștea cu certitudine faptul că pârâtul nu avea să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului la care cel dintâi efectuase îmbunătățiri, având în vedere cele statuate prin decizia civilă nr. 159/2014 pronunțată de Tribunalului Dolj în care a avut calitatea de parte, momentul de început al curgerii termenului de prescripție de 3 ani a fost, în mod corect, stabilit de prima instanță ca fiind 13 mai 2011.

În privința pretinsei interveniri a unei întreruperi în curgerea termenului de prescripție, curtea de apel a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantului reclamant în sensul că litigiile purtate între părți cu privire la imobilul situat în Craiova, str. (...) au întrerupt termenul de prescripție, atâta timp cât aceste litigii nu au vizat dreptul de creanță ce face obiectul prezentului litigiu. În privința ocupării de către reclamant a imobilului în litigiu, instanța a constatat că această împrejurare nu poate valora o recunoaștere din partea pârâtului a dreptului de creanță al reclamantului având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor realizate în timpul ocupării, atâta timp cât ieșirea pârâtului din posesia imobilului nu a fost de bună voie și ulterior anului 2009 pârâtul s-a opus acestei ocupațiuni.”

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic propriu al instanței de apel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speța de față sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care în reținerea puterii de lucru judecat nu s-a raportat și la decizia civilă nr. 934/2016 pronunțată de Tribunalul Dolj prin care a fost soluționată cererea de revizuire a deciziei nr. 159/2014 a aceluiași tribunal.

Înalta Curte constată că și această critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este nefondată pentru următoarele considerente:

Elementul esențial din argumentația motivului de recurs vizează o pretinsă nesocotire de către instanța de apel a celor statuate prin decizia civilă nr. 934/2016 a Tribunalului Dolj în soluționarea cererii de revizuire a deciziei civile nr. 159/2014 pronunțată de aceeași instanță care a dat dezlegare jurisdicțională definitivă chestiunii litigioase referitoare la îndeplinirea de către promisiunea de vânzare cumpărare din 08 decembrie 2005 a condițiilor de validitate prevăzute de art. 948, respectiv capacitatea de a contracta, existența consimțământului, obiect și cauză, plata prețului și predarea bunului.

În acest punct, se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Incidența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, ca o chestiune litigioasă, care și-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăți ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată și fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanța ulterioară.

Altfel spus, fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante.

Întrucât hotărârea judecătorească evocată prin memoriul de recurs a fost pronunțată într-un proces guvernat de Codul de procedură civilă din 1865, ce nu conținea dispoziții similare, se impune a fi notat că, atât în doctrina, cât și în jurisprudența dezvoltate pe marginea reglementării anterioare, identificarea efectelor lucrului judecat era realizată, constant și consecvent, prin raportare la aceleași exigențe, subordonat imperativului de ordine publică de a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Aceasta întrucât, respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/63/2015** (fost dosar nr. x/215/2008), soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 194/2015 de Curtea de Apel Craiova, a fost definitivată jurisdicțional chestiunea privind actul juridic intervenit între cele două părți și a cărui existență se solicită a fi constatată prin prezentul demers, în sensul în care acesta nu are o cauză licită și morală, prețul în cuantum de 50000 euro nefiind plătit, dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicțională și se impune părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât nu a contestat reținerea cu putere de lucru judecat a celor statuate prin decizia civilă nr. 194/2015, ci a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care a aceasta ar fi nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 934/2016 a Tribunalului Dolj, pronunțată în soluționarea cererii de revizuire a deciziei civile nr. 159/2014.

Prin decizia civilă nr. 934/2016, Tribunalul Dolj a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 159 din 27 martie 2014 pronunțată de același tribunal, reținându-se, în esență, că nu este întrunită cerința textului legal, în sensul că nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt obținute de parte, ulterior momentului finalizării procesului, deși această procurare putea avea loc anterior pe parcursul derulării procesului.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, prin decizia nr. 934/2016 pronunțată de Tribunalul Dolj nu a fost dată o dezlegare pe fond, care să modifice cele deja statuate, în mod definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 159 din 27 martie 2014 a aceleiași instanțe, neputând fi astfel reținută o nesocotire a efectelor puterii de lucru judecat de către instanța de apel, așa acum se acreditează prin cererea de recurs pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

De altfel, este de notorietate juridică, faptul că în examinarea cererilor de revizuire, instanța de judecată este limitată la analiza condițiilor privind admisibilitatea căii de atac și la faptele pe care se întemeiază, nefiind antamate chestiuni legate de fondul litigiului.

În continuare, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor realizate de către reclamant, anterior datei de 01 octombrie 2011, raportat la momentul la care a început să curgă acest termen de prescripție dar și la intervenirea unor presupuse motive de întrerupere a acestui termen, aspect care poate fi circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, examinând argumentele recurentului-reclamant în dezvoltarea criticii privitoare la admiterea excepției prescripției dreptului material în restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului pârâtului, anterior datei de 01 octombrie 2011, Înalta Curte constată că acestea fac trimitere la situația de fapt și la modalitatea în care aceasta ar trebui să fie apreciată și evaluată în cauză, precum și la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți, conduita manifestată de acestea.

Astfel, recurentul-reclamant a făcut trimitere la împrejurarea că s-a mutat în imobil încă din anul 2005, și având în vedere că îmbunătățirile au fost unele majore (schimbarea ușilor din interior și a celei principale, a tâmplăriei) fiind efectuate pe parcursul întregii perioade în care a locuit în imobil, termenul de prescripție a fost întrerupt între anul 2009 și anul 2019, când a părăsit imobilul.

Or, aceste critici nu pot fi primite câtă vreme nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a constatat, în mod corect, că, în cauză, a operat prescripția dreptului material la acțiune, respectiv dacă, în mod corect, a reținut că nu a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.

Cu referire la chestiunea ce vizează prescripția, curtea de apel a constatat că, raportat la momentul la care reclamantul a cunoscut că îmbunătățirile aduse imobilului au avut drept consecință mărirea patrimoniului pârâtului în detrimentul propriului patrimoniu, ca fiind 13 mai 2011 când a luat cunoștință, cu certitudine, că pârâtul nu are intenția să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, și având în vedere data promovării acțiunii, 23 martie 2018, termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea în restituirea creanței reprezentate de contravaloarea îmbunătățirilor efectuate până la 01 octombrie 2011 era împlinit.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958: „(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.”

Așa cum prevede alin. (2) din art. 8 din Decretul lege nr. 167/1958, regula privind începutul prescripției extinctive se aplică în mod corespunzător și acțiunii izvorâte din îmbogățirea fără just temei (actio de in rem verso), acțiune care face și obiectul prezentei pricini, astfel cum, în mod definitiv, s-a statuat.

Ocrotirea intereselor părții interesate dar și asigurarea securității și stabilității raporturilor juridice au determinat pe legiuitor să reglementeze în mod corespunzător începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii de in rem verso legând acest moment de data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât faptul micșorării propriului patrimoniu, cât și faptul măririi celuilalt patrimoniu și cel care a beneficiat de această mărire.

Cum identificarea fluctuațiilor de patrimoniu este uneori mai dificil de identificat în astfel de situații, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă nu de la data ivirii lor, ci de la momentul subiectiv al cunoașterii lor.

Reiese, așadar, că legea fixează, ca dată de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune întemeiate pe îmbogățirea fără just temei, un moment subiectiv, anume data la care au fost cunoscute modificările de patrimonii și titularii acestora. Din acest moment, cel al cărui patrimoniu a fost micșorat este în măsură să se adreseze instanței cu o acțiune de in rem verso pentru recuperarea creanței.

În cauză, premisa promovării acțiunii civile de către recurentul-pârât a constat, potrivit celor expuse prin cererea introductivă de instanță, în restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului construcție – casă, compusă din 3 camere, 3 holuri, bucătărie, baie pivniță și teren aferent, în suprafață de 1120 mp situat în Craiova, str. (...), județul Dolj.

Prima instanță a respins, ca prescrise, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului până la 01 octombrie 2011 și au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului ulterior datei de 01 octombrie 2011.

Învestită cu critica privitoare la admiterea excepției prescripției acțiunii privitoare la acordarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului până la 01 octombrie 2011, curtea de apel a validat soluția primei instanțe, apreciind că raționamentul juridic al acesteia este unul temeinic și corect.

În ceea ce privește condițiile juridice ale îmbogățirii fără just temei, acestea impun ca verificarea existenței sau inexistenței unui temei juridic pentru creșterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecății.

Situând în timp momentul la care recurentul-pârât a luat cunoștință de micșorarea patrimoniului său în detrimentul celui al pârâtului, prin executarea unor lucrări de îmbunătățire a imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că momentul ce prezintă relevanță la stabilirea începerii termenului de prescripție este, cum corect a observat și curtea de apel, cel al cunoașterii de către reclamant a intenției reale a pârâtului de a nu perfecta contractul de vânzare cumpărare, respectiv 13 mai 2011.

Argumentul care susține această ipoteză constă în faptul că, la această dată pârâtul, cu ocazia interogatoriului la care a fost supus în dosarul nr. x/63/2010 al Tribunalului Dolj, a declarat că refuză să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului. Acesta se coroborează și cu statuările Tribunalului Dolj care, prin decizia civilă nr. 159/2014 a reținut că între părți, reclamantul și pârâtul din prezenta cauză, nu a existat intenția reală de a se angaja într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, prețul nefiind achitat.

Cu alte cuvinte, data la care reclamantul a cunoscut faptul că prin îmbunătățirile făcute la imobilul proprietatea pârâtului, patrimoniul său s-a diminuat în detrimentul patrimoniului pârâtului a fost aceea la care pârâtul și-a exprimat refuzul cu privire la perfectarea contractului de vânzare cumpărare și reprezintă momentul de referință al începerii curgerii termenului de prescripție în cazul acțiunii deduse judecății, întrucât la acea dată recurentul-reclamant a cunoscut paguba care i s-a creat și care a condus la micșorarea patrimoniului său, precum și pe cel care răspunde de ea și care poate fi obligat la restituire.

În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura susținerea recurentului-pârât cu privire la faptul că, în cauză, nu a intervenit sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune în restituirea contravalorii îmbunătățirilor la imobilul pârâtului efectuat anterior datei de 1 octombrie 2011, față de împrejurarea că acesta a locuit în imobil până în 2019 și, ca atare, termenul de prescripție nu a început să curgă.

Acest considerent se grefează pe însuși faptul că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul lege nr. 167/1958 prevăd că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În concluzie, prejudiciul patrimonial al recurentului-reclamant și întinderea acestuia au fost cunoscute încă din 13 mai 2011, când între părți era în derulare pe rolul Tribunalului Dolj litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/63/2010.

Înalta Curte va acredita, totodată, și concluzia curții de apel cu privire la faptul că, în cauză nu a intervenit o întrerupere a cursului termenului de prescripție, pentru următoarele considerente.

Art. 16 din Decretul Lege nr. 167/1958 reglementează motivele de întrerupere a cursului termenului de prescripție ca fiind reprezentate de situația în care cel în folosul căruia curge termenul de prescripție face o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, respectiv, de introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost înregistrată la un organ necompetent.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a susținut că termenul de prescripție a fost întrerupt față de împrejurarea că a locuit în imobilul pârâtului pe toată perioada în care a efectuat îmbunătățirile a căror contravaloare o solicită.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această împrejurare nu poate constitui un motiv de întrerupere a curgerii termenului de prescripție având în vedere că pentru a produce aceste efecte, este necesar ca recunoașterea celui în favoarea căruia curge termenul de prescripție să îmbrace forma unui act juridic personal, unilateral-recognitiv, pur și simplu, irevocabil și consensual.

Or, atitudinea pârâtului care s-a opus intrării reclamantului în posesia imobilului și ulterior anului 2009, s-a opus și ocupațiunii, nu poate valora o recunoaștere a dreptului de creanță a reclamantului, așa cum în mod greșit se acreditează prin criticile formulate, evacuarea reclamantului din imobil efectuându-se silit, în urma pronunțării sentinței civile nr. 6095 la 31 mai 2018 de către Judecătoria Craiova.

Nefondată este și critica conform căreia derularea numeroaselor litigii între părțile prezentei cauze au avut ca efect întreruperea curgerii termenului de prescripție având în vedere că, potrivit jurisprudenței și doctrinei, pentru a avea caracter întreruptiv, litigiile trebuie să privească fondul dreptului a cărui acțiune se prescrie, prin aceasta înțelegând că scopul demersului judiciar este reprezentat de recunoașterea dreptului respectiv supus prescripției.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că niciunul dintre litigiile purtate între părți nu a vizat recunoașterea și recuperarea dreptului de creanță izvorât din lucrările de îmbunătățiri ale imobilului pârâtului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză și reținând că nu sunt aplicabile motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurent, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă.

Ca parte căzută în pretenții, recurentul-reclamant datorează intimatului-pârât cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul-pârât a solicitat suma de 6000 lei, cu acest titlu, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor depuse la dosar, nr. 7 din 16 februarie 2024, respectiv chitanța nr. 12 din 23 mai 2024, aflate la filele 09 și 01 din dosar.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A să achite intimatului-pârât B suma de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I Civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A să achite intimatului-pârât B suma de 6000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024