Decizia nr. 1051/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 966/2022 a Tribunalului Covasna

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. x/119/2022, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 lei pentru repararea prejudiciului material și moral care li s-a cauzat prin dispunerea în mod nelegal a măsurii arestului preventiv și a executării pedepsei închisorii pe o perioadă de 4 ani.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 966/MAS din 17 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Covasna, în dosarul nr. x/119/2022, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul C prin întâmpinare și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A și B, în contradictoriu cu pârâtul C, ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 609Ap din 4 aprilie 2023, Curtea de Apel Brașov – Secția civilă a respins apelul formulat de către apelanții reclamanți A și B, în contradictoriu cu intimatul pârât C, împotriva sentinței civile nr. 966/17.11.2022 pronunțate de Tribunalul Covasna, Secția civilă, în dosarul nr. x/119/2022.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 609Ap din 4 aprilie 2023 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă au declarat recurs recurenții-reclamanți B și A, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei Curții de Apel Brașov și a sentinței Tribunalului Brașov, având în vedere că ambele instanțe au pronunțat soluții fără judecarea fondului În motivarea recursului, recurenții reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a procedat la aplicarea greșită a normelor referitoare la prescripția extinctivă, față de prevederile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ.. Recurenții reclamanți au arătat că dreptul UE ține cont de principiul securității juridice, adică nu necesită revizuirea unei decizii care încalcă dreptul UE, chiar dacă ar deschide posibilitatea de a remedia încălcarea dreptului UE. O decizie este considerată definitivă dacă termenul de revizuire a expirat sau au fost epuizate căile de atac. Cu toate acestea, regula generală conține multe excepții, atunci când dreptul UE prevalează asupra termenelor procedurale ale statelor membre. Mai multe dintre aceste excepții pot fi aplicate în speță, practica dezvoltată în cauza Emmott, principiul efectivității și practica dezvoltată în cauza Călin a principiului securității juridice. Recurenții reclamanți au arătat că România nu a transpus în mod corespunzător și la termen Directiva X/2016/UE. În hotărârea sa din cauza Emmott (C-208/90), CJUE a hotărât că, dacă un stat membru nu a transpus o directivă până la termenul limită, nu se poate referi la întârzierea unei acțiuni în instanță care urmărește să aplice dreptul UE împotriva statului membru. Termenul de prescripție în statele membre nu poate curge decât de la transpunerea corectă a directivei. În baza acestui fapt, statul membru nu poate opune termenul de prescripție, adică excepția de prescripție împotriva cererii reclamantului. Jurisprudența dezvoltată în cauza Emmott a fost parțial modificată de practica ulterioară a CJUE, - printre altele - în hotărârea din cauza Tonina Enza Iaia (C-452/09), în care CJUE a precizat că practica stabilită în cauza Emmott nu poate fi aplicată decât în cazurile în care, similar cauzei Emmott, există circumstanțe speciale în care termenul de prescripție a lipsit persoana în cauză de toate drepturile ce decurg din ordinea juridică a UE. În hotărârea din cauza Emmott, CJUE a afirmat că, până la transpunerea corectă a directivei, persoanele juridice nu pot înțelege pe deplin drepturile lor garantate de ordinea juridică a UE (punctul 21). S-a arătat că reclamantul are o singură modalitate de a-și exercita drepturile garantate prin directive și care decurg din sistemul juridic al UE și acesta este procesul de despăgubire intentat în acest caz (decizia a fost luată de instanța de ultimă instanță, în acest caz jurisprudența UE nu impune redeschiderea cauzei penale și nu impune prevederea altor căi de atac, în același timp, autoritatea de lucru judecat nu constituie un obstacol în calea intentării unei acțiuni în despăgubire întemeiată pe dreptul Uniunii). Circumstanțele extraordinare din decizia CJUE din cauza Emmott sunt incidente și în cazul reclamanților. Reclamanții nu aveau cunoștință de drepturile lor referitoare la procedura penală garantate de directive, exercitarea acestor drepturi fiind îngreunate și mai mult de faptul că directivele nu au fost transpuse în mod corespunzător de către legiuitorul român. În urma deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a aplicat pedeapsa închisorii, potrivit legislației române, reclamanții nu ar avea nici măcar posibilitatea de a cere despăgubiri pentru detenție nelegală. Reclamanții nu aveau cunoștință de practica CJUE în cauzele Kantarev și Silva e Brito, potrivit cărora instanța statului membru, în cazul unui proces de despăgubire întemeiat pe dreptul UE, trebuie - în baza principiului efectivității și a principiului răspunderii statului - să se abține de la aplicarea legislației statelor membre care face imposibilă intentarea unei acțiuni în despăgubire. Recurenții reclamanți au susținut că, în raport cu aspectele învederate precum și cu dificultățile economice și de altă natură legate de pedeapsa închisorii care s-a executat, rezultă că reclamanții, la fel ca în cazul Emmott, au fost practic în imposibilitatea de a-și exercita drepturile ce decurg din dreptul Uniunii, astfel încât practica dezvoltată în cazul Emmott poate fi aplicată în acest caz. Ca regulă generală, CJUE ține cont de principiul securității juridice, adică nu impune ignorarea termenului de prescripție și a termenelor de introducere a acțiunii din dreptul intern. O excepție de la această regulă este hotărârea CJUE în cauza TK UL VM (C-773/18) în care CJUE a examinat norma de procedură a statelor membre pe baza principiului efectivității. În acest sens, a făcut referire la faptul că, potrivit jurisprudenței permanente, în general, atunci când se stabilește dacă o normă de procedură a unui stat membru face imposibilă sau prea dificilă executarea drepturilor care decurg din dreptul Uniunii, trebuie observat locul regulii respective în cadrul procedurii, specificul aplicării acestuia, dreptul la apărare, securitatea juridică. CJUE a hotărât în cauza Bulicke (C-246/09) că data de începere a termenului de prescripție nu poate fi determinată în așa fel încât subiectul de drept să nu poată recunoaște existența sau semnificația discriminării suferite, având în vedere că în acest caz devine imposibilă exercitarea drepturilor care derivă din ordinea juridică a UE. Ulterior pronunțării hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții au avut cunoștință că li s-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea, dar nu au știut că această decizie a fost luată cu nerespectarea directivelor UE menționate în acțiunea introductivă. Cei doi condamnați au cunoscut încălcarea dispozițiilor din directive abia în săptămânile dinaintea intentării acțiunii în despăgubire. Rezultă că reclamanții nu aveau cunoștință de caracterul nelegal al deciziei Curții Supreme. În hotărârea sa în cauza TK UL VM, CJUE a recunoscut că, deși legislația națională relevantă (incompatibilă cu dreptul UE) era disponibilă părților implicate în cauza principală, aceștia nu puteau cunoaște caracterul ilegal și discriminatoriu al dispozițiilor în cauză. De aici rezultă că în ceea ce privește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, conform hotărârilor CJUE din cauzele Bulicke și TK UL VM, acesta este reprezentat de momentul în care reclamanții au luat cunoștință că decizia de condamnare la pedeapsa cu închisoarea a fost luată prin încălcarea directivelor în cauză. Acest argument este susținut de faptul că în speță, spre deosebire de decizia CJUE din cauza TK UL VM, directivele nu au fost transpuse în mod corespunzător, ceea ce a împiedicat și mai mult pe reclamanți să cunoască drepturile lor garantate de ordinea juridică a UE. Faptul că a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea celor doi reclamanți le-a redus și mai mult posibilitățile de exercitarea a unor acțiuni în justiție, mai ales din motivul necesității întreținerii unor copii minori. În ceea ce privește România, în hotărârea din cauza Călin (C-676/17), CJUE a precizat că principiul securității juridice trebuie interpretat împreună cu principiul protecției încrederii legitime, adică legislația trebuie să fie clară și precisă astfel încât orice persoană să poată prevedea aplicarea lor. Astfel, în baza cauzei Călin este contrar dreptului UE practica judiciară din dreptul român, la care face referire pârâtul, și care statuează că, chiar dacă dispozițiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ. prevăd că sunt imprescripțile acțiunile pentru valorificarea unor drepturi nepatrimoniale, acțiunea în despăgubiri pentru încălcarea unui drept nepatrimonial este supusă prescripției extinctive. În ceea ce privește problema prescripției dreptului material la acțiune, recurenții reclamanți au solicitat instanței de judecată să recurgă la procedura întrebărilor preliminare și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, printre altele, următoarele întrebări: „Sunt incidente în cauză condițiile speciale ale jurisprudenței dezvoltate în cazul Emmott, în sensul că un stat membru nu poate face referire la întârzierea introducerii unei cereri de chemare în judecată în cazul unei acțiuni pentru aplicarea unui drept recunoscut de UE până când statul membru nu a transpus în mod corespunzător directiva aplicabilă în caz, ținând cont de pedeapsa închisorii aplicate și de dificultățile financiare cu care se confruntau familiile celor doi reclamanți, precum și de faptul că, potrivit legislației române, aceștia nu au avut posibilitatea de a formula cerere de despăgubire pentru motivul că nu s-au putut apăra în mod corespunzător în fața ultimei instanțe care nu a aplicat prevederile directivei din 2012? Cu alte cuvinte, în privința situației celor doi reclamanți se poate constata că aceștia au fost practic lipsiți de posibilitatea exercitării drepturilor care decurg din dreptul UE? Poate fi aplicat în cauză principiul confirmat în hotărârile VM TK UM și Bulicke, potrivit căruia, dacă subiectele de drept nu au putut aprecia existența, caracterul nelegal sau efectele unei decizii luate împotriva lor, care încalcă dreptul UE, sau efectele asupra situației acestora, atunci termenul de decădere prevăzută de legislația statului membru ar trebuie să curgă de la data cunoașterii încălcării dreptului UE și anume 19 august 2022, data introducerii acțiunii? Poate fi aplicat principiul protecției încrederii legitime enunțat în hotărârea din cauza Călin, în cazul în care un termen de prescripție prevăzut de legea unui stat membru poate fi aplicat numai dacă toate informațiile referitoare la acesta sunt publicate în Monitorul Oficial al României, având în vedere că potrivit art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ., aceste pretenții sunt imprescriptibile?” În ceea ce privește problema adresării unor întrebări preliminare către CJUE, Curtea de Apel Brașov a reținut că aceasta este inadmisibilă și excede competenței sale, fără a motiva de ce nu este posibilă sesizarea CJUE. Conform celor statuate în cauza Cilfit (C-283/81) în prezenta cauză Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța care judecă cauza în ultimă instanță și, astfel, are obligația de a sesiza CJUE cu întrebările preliminare susmenționate.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: "Art. 267 - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009: "Art. 2 - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză." După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura prevăzută la art. 267 TFUE este un instrument de cooperare între aceasta și instanțele naționale. Rezultă că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Astfel, art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instituie acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii. De asemenea, refuzul de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil mai ales în cazul în care rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema este de natură ipotetică (Hotărârea din 28 martie 2019, Verlezza și alții, C-487/17-C-489/17, EU:C:2019:270, punctul 29 și jurisprudența citată). Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu probleme legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății, or chestiunile invocate în cauză de recurenții reclamanți vizează tocmai astfel de aspecte. Pe de o parte, contrar susținerii recurenților reclamanți, se constată că instanța de apel a motivat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând că „nu poate fi primită cererea apelanților, întrucât prin maniera de formulare a solicitării, se tinde în realitate să se obțină o îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale. Pe de altă parte, niciuna din cauzele nu se referă la situații analoage celei din speță, iar exprimarea conținută în paragrafe ale hotărârilor nu au valoare de statuare în drept din partea Curții. Chestiunea punctului de plecare a curgerii termenului de prescripție este o chestiune de drept intern, aspect care nu sunt negat, practic, de apelanți, care solicită însă interpretarea dispozițiilor interne prin prisma principiului efectivității.” Pe de altă parte, este de observat că mecanismul întrebării preliminare poate fi utilizat atunci când în fața instanței naționale se ivește o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudența existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit. Examinând întrebările expuse în cererea de recurs, care, în opinia recurenților reclamanți pot constitui obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, se constată că acestea nu vizează interpretarea tratatelor sau interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, ci se solicită Curții să stabilească aplicarea unor principii rezultate din jurisprudența sa în circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății instanței naționale. Întrebarea nu poate însă viza interpretarea legislației naționale și nici aspecte de fapt invocate în cadrul cauzei principale iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai dacă dreptul UE este aplicabil cauzei principale. În cauză, litigiul poartă asupra aplicării normelor de drept intern referitoare la prescripția extinctivă a dreptului material, aferentă acțiunii în pretenții formulate în temeiul Codului de procedură penală. În consecință, chestiunea dedusă judecății nu are în vedere interpretarea vreunui text din dreptul Uniunii Europene, a unui tratat sau a validității actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, astfel cum stabilesc prevederile legale care instituie condițiile de admisibilitate a sesizării. Astfel, instanțele de fond au considerat că dreptul material la acțiune este prescris, aplicând, pentru a ajunge la această concluzie, art. 541 alin. (2) C. proc. pen., iar analiza instanței de recurs în această fază procesuală este limitată la motivul de recurs invocat de recurenții reclamanți, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, în concret, recurenții susținând aplicarea greșită a normelor care reglementează prescripția extinctivă. În consecință, reținând că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte va respinge cererea recurenților reclamanți de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul demersului judiciar al reclamanților constă în repararea prejudiciului material și moral care li s-a cauzat prin dispunerea în mod nelegal a măsurii arestului preventiv și a executării pedepsei închisorii pe o perioadă de 4 ani, pretențiile fiind întemeiate în drept pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. precum și pe cele ale art. 1349 alin. (1) - 3 și art. 1373 alin. (1) și 2 din C. Civ.. Aceste pretenții au fost formulate în urma unui proces penal finalizat prin Decizia penală nr. 172/4.07.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. x/2/2016. Prin decizia menționată, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de „atentat contra unei colectivități” din infracțiunea prevăzută de art. 34 raportat la art. 32 alin. (1) lit. p din Legea nr. 535/2004, cu referire la art. 402 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (3) lit. a cu referire la art. 34 din Legea nr. 535/2004. Inculpatul A a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare iar inculpatul B a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, reținându-se infracțiunea prevăzută de art. 47 C. pen., raportat la art. 32 alin. (3) lit. a cu referire la art. 34 din Legea nr. 535/2004. Au fost respinse ca nefondate apelurile celor doi inculpați. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. x/119/2022 la data de 19.08.2022. Instanța de apel a considerat că “formularea la data de 19.08.2022 a unei acțiunii întemeiate pe normele codului de procedură penală, în contextul în care se reclamă arestarea nelegală în perioada 2015 - 2021, iar decizia penală nr. 172 (despre care apelanții afirmă că încalcă principiul in dubio pro reo și dreptul la un proces echitabil, prin schimbarea încadrării juridice la ultimul termen de judecată), a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 04.07.2018, fiind depășit cu mult termenul legal de 6 luni indicat de art. 541 alin. (2) Cod pr.pen., excepția prescripției dreptului la acțiunea fiind fondată”. Recurenții reclamanți au criticat această soluție susținând imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea pentru apărarea unui drept nepatrimonial. Recurenții reclamanți au arătat că dreptul la libertate și demnitate umană sunt drepturi nepatrimoniale, astfel că este atrasă incidența prevederilor art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., potrivit cărora sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial. Art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ. stabilește că este imprescriptibil dreptul privitor la acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel. Norma legală are în vedere drepturile subiective strâns legate de persoana umană, care nu sunt evaluabile în bani, neavând un conținut economic. Prin urmare, acțiunile care au ca obiect protejarea drepturilor personalității enumerate de art. 58 C. civ., precum dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege, sunt imprescriptibile datorită caracterului perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană. Dacă dreptul la reparație are și un obiect nepatrimonial, dreptul la acțiunea respectivă este imprescriptibil, ca și dreptul subiectiv ce a fost încălcat, dar numai cu privire la pretențiile cu caracter moral, nepatrimonial. Astfel, dreptul la acțiune cu privire la pretențiile patrimoniale este supus prescripției extinctive, potrivit regulii generale a prescriptibilității dreptului la acțiunea cu obiect patrimonial. În acest sens sunt dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ. conform cărora “persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.” Motivele de recurs care vizează decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt străine raționamentului instanței de apel care a pronunțat soluția prin admiterea unei excepții procesuale întemeiate pe dreptul intern, ca urmare a calificării acțiunii ca fiind una în pretenții, întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură penală, indicate de reclamanți în cererea de chemare în judecată. Astfel, în cauza Emmott (C-208/90), invocată de recurenții reclamanți, cererea viza corelarea dintre termenele de recurs naționale și efectul direct al art. 4 alineatul (1) din Directiva X/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între barbați și femei în domeniul securității sociale. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că „Dreptul comunitar nu permite ca autoritățile competente ale unui stat membru să invoce normele de procedură naționale referitoare la termenele de recurs în cadrul unei acțiuni împotriva acestora de către o persoană de drept privat, în fața instanțelor naționale, în vederea protejării drepturilor conferite direct de art. 4 alineatul (1) din Directiva 79/7 privind aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între barbați și femei în domeniul securității sociale, atât timp cât statul membru nu a transpus în mod corect dispozițiile acestei directive în sistemul juridic intern.” Această statuare nu este aplicabilă în cauză pentru că nu este incidentă situația premisă: în cauza expusă, problema dedusă judecății viza aplicarea termenelor pentru introducerea unei acțiuni în vederea protejării drepturilor conferite direct de art. 4 alineatul (1) din Directiva 79/7, iar în speța de față termenul de prescripție opus reclamanților rezultă dintr-o normă de drept intern, C. proc. pen., și vizează un drept la acțiune stabilit prin același cod, și anume, acțiunea pentru repararea pagubei pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 – 539 din acest cod. Astfel, dreptul la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erori judiciare sau arestare nelegală este recunoscut în dreptul intern prin C. proc. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Stabilirea termenului de prescripție aplicabil unor astfel de acțiuni a format obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care a pronunțat în acest sens Decizia nr. 788/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen.. În această decizie, Curtea Constituțională a arătat că realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii, motiv pentru care au fost instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2) în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De aceea, accesul liber la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări sau limitări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. Conform deciziei menționate, dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acțiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat. Aceeași idee se regăsește și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte". Termenul de 6 luni, prevăzut la art. 541 alin. (2) C. proc. pen., este un termen de prescripție a dreptului la acțiune, rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. De altfel, exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție. Astfel, susținerile recurenților întemeiate pe hotărârea pronunțată în cauza Emmott nu sunt pertinente, recurenții reclamanți aflându-se în situația în care nu au respectat un termen de prescripție stabilit în legislația internă cu mai mulți ani înainte de producerea faptelor relevante, acțiunea și termenul de prescripție corespunzător formând obiectul analizei instanței de contencios constituțional în anul 2015, astfel cum s-a expus mai sus. De asemenea, hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Tonina Enza Iaia (C-452/09) nu este relevantă în prezentul context procesual. Conform hotărârii menționate, „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să invoce scurgerea unui termen de prescripție rezonabil împotriva unei acțiuni în justiție formulate de un particular cu scopul de a proteja drepturi conferite de o directivă, chiar în cazul în care statul membru nu ar fi transpus-o în mod corect, cu condiția ca, prin comportamentul său, acesta să nu fi stat la originea caracterului tardiv al acțiunii”. Astfel, hotărârea menționată avea în vedere acțiunea formulată pentru protejarea unor drepturi conferite de o directivă or, astfel cum s-a arătat mai sus, în cauză este în discuție termenul de prescripție aplicabil acțiunii în pretenții întemeiate pe dispozițiile de drept intern conținute în C. proc. pen.. Aceeași este situația în privința susținerilor recurenților întemeiate pe hotărârea pronunțată în cauza C-160/14, Joăo Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții, în care s-a pus problema de interpretare a noțiunii „transfer de unitate” față de Articolul 1 alineatul (1) din Directiva X/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități și s-a statuat că „dreptul Uniunii și în special principiile enunțate de Curte în materie de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor printr-o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de o instanță națională ale cărei decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac în dreptul intern trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care impune, drept condiție prealabilă, anularea deciziei cauzatoare de prejudicii pronunțate de această instanță, în condițiile în care o astfel de anulare este, în practică, exclusă.” Astfel, această hotărâre se referă la impunerea, prin legislația națională, a unei condiții prealabile pentru formularea unei acțiuni în răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor printr-o încălcare a dreptului Uniunii, or, după cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză a fost soluționată, prin admiterea unei excepții procesuale, acțiunea pentru repararea pagubei formulată de persoanele care se pretind îndreptățite, în temeiul dispozițiilor de drept intern prevăzute în C. proc. pen.. Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-773/18-C-775/18, de asemenea invocată de recurenți, privește art. 2 și 6 din Directiva X/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă; în această hotărâre s-a stabilit că “Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să stabilească punctul de plecare al unui termen de decădere de două luni pentru formularea unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul rezultat dintr-o măsură care constituie o discriminare pe motiv de vârstă ca fiind data pronunțării unei hotărâri a Curții care a constatat caracterul discriminatoriu al unei măsuri similare, atunci când persoanele în cauză riscă să nu fie în măsură să cunoască, în termenul menționat, existența sau importanța discriminării ale cărei victime au fost. Aceasta poate fi situația, printre altele, atunci când există, în statul membru menționat, o controversă cu privire la posibilitatea de a transpune măsurii în cauză concluziile care decurg din acea hotărâre.” În prezenta cauză, termenul de prescripție aplicat de instanțele de fond este stabilit de legea internă și nu se raportează la un alt element, cum a fost în cauza expusă mai sus, constând în decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru a determina momentul de început al curgerii termenului de prescripție. În Hotărârea pronunțată în cauza C-246/09, invocată de recurenți, referitoare la art. 9 din Directiva X/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, s-a arătat că „stabilirea punctului de plecare de la care respectivul termen începe să curgă să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de directivă.” După cum s-a arătat mai sus, instanțele de fond au soluționat o acțiune în pretenții întemeiată pe un drept recunoscut reclamanților de dreptul intern și nu pe principiul răspunderii a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor printr-o încălcare a dreptului Uniunii. În acest sens, se constată că reclamanții au solicitat repararea prejudiciului material și moral care li s-a cauzat prin dispunerea în mod nelegal a măsurii arestului preventiv și a executării pedepsei închisorii pe o perioadă de 4 ani și și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile de drept intern reprezentate de art. 539 C. proc. pen. precum și art. 1349 alineat 1-3 și art. 1373 alineat 1 și 2 din C. Civ.. Prima instanță a procedat la calificarea acțiunii formulate, precizând în considerentele hotărârii acest aspect, precum și argumentele care i-au justificat concluzia: “În soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul C prin întâmpinare, instanța a reținut că se impune în prealabil calificarea acțiunii, în sensul stabilirii fundamentului juridic al acesteia. Astfel, reclamanții au invocat în drept dispozițiile art. 539 C. proc. pen. precum și cele ale art. 1349 alineat 1-3 și art. 1373 alineat 1 și 2 din C. Civ.. Art. 539 C. proc. pen. stipulează că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Acest art. statuează dreptul la despăgubiri, respectiv repararea pagubei materiale și a daunelor morale în cazul privării de libertate a cărei nelegalitate a fost stabilită definitiv de către judecătorul de cameră preliminară, sau de către judecătorul de drepturi și libertăți ori prin încheierea judecătorului învestit cu soluționarea fondului cauzei. Art. 1349 și 1373 C. civ. reglementează regulile răspunderii civile delictuale, mai precis repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită a unuia dintre prepușii comitentului. Prin prisma acestor texte legale invocate, tribunalul a constatat că acțiunea promovată este o acțiune în repararea prejudiciului material și moral, respectiv o acțiune în pretenții, cu natură patrimonială. (…) Prin urmare, fiind vorba de o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., tribunalul a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 541 alin. (2) din același Cod, care prevăd că acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.” De asemenea, instanța de apel a reținut că acțiunea dedusă judecății vizează realizarea dreptului în temeiul normei speciale C. proc. pen. și a aplicat, astfel cum procedase și prima instanță, termenul de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., considerând că “întrucât apelanții reclamanți au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei pentru repararea prejudiciului material și moral care li s-a cauzat prin dispunerea în mod nelegal a măsurii arestului preventiv și a executării pedepsei închisorii pe o perioadă de 4 ani, acțiunea promovată în cauză trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 541 Cod pr. pen.” În faza procesuală a recursului, nu a fost criticată calificarea dată de instanțe acțiunii formulate, recurenții reclamanți arătând că înțeleg să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând aplicarea greșită a normelor referitoare la prescripția extinctivă. Astfel, în cadrul recursului nu a fost invocată încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, din perspectiva modului în care instanțele au calificat natura juridică a acțiunii deduse judecății, recurenții reclamanți precizând expres că susțin motivul de casare care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, or acest caz de casare tinde la remedierea oricărei nelegalități săvârșite de instanță în sfera dreptului substanțial. Precizarea expresă din conținutul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că este vorba despre norme de drept material exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură. În acest context, susținerile recurenților referitoare la „procesul de despăgubire întemeiat pe dreptul UE”, nu sunt pertinente, calificarea dată de instanțele de fond acțiunii formulate fiind în sensul că aceasta reprezintă o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură penală iar această calificare nu a fost criticată în recurs din perspectiva aplicării greșite în acest sens a normelor de procedură. Principiul răspunderii unui stat membru pentru prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care sunt imputabile acestuia reprezintă un temei juridic diferit de cel reglementat prin dispozițiile Codului de procedură penală. Astfel, acest principiu este valabil în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru și oricare ar fi organul din statul membru a cărui acțiune sau omisiune a determinat încălcarea (hotărârea Curții din 30 septembrie 2003 în cauza C-224/01 și hotărârile citate în cadrul acesteia). În temeiul principiului arătat, persoanele particulare pot, în anumite condiții, să obțină despăgubiri atunci când drepturile lor sunt afectate printr-o încălcare a dreptului comunitar imputabilă unei hotărâri a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție dintr-un stat membru. Astfel, răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate de o hotărâre a unei instanțe naționale de ultim grad prin care se încalcă o normă de drept al Uniunii poate fi atrasă în condițiile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special la punctul 51 din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C-224/01, EU:C:2003:513): „În ceea ce privește condițiile în care un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor particulare prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile, din jurisprudența Curții rezultă că acestea sunt în număr de trei, respectiv că norma juridică încălcată are ca obiect să confere drepturi persoanelor particulare, că încălcarea este suficient de gravă și că există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care revine statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate.” Astfel, analiza unei acțiuni întemeiate pe principiul expus mai sus se realizează în coordonate diferite, inclusiv din perspectiva termenului de prescripție aplicabil, față de cele care sunt avute în vedere în cazul unei acțiuni în pretenții întemeiate pe dispozițiile Codului de procedură penală, or, în prezenta cauză, aceasta din urmă este calificarea dată de instanțe acțiunii introductive. După cum s-a arătat mai sus, în prezenta fază procesuală, instanța de recurs nu a fost învestită cu o critică referitoare la aplicarea de către instanțe a normelor de procedură din perspectiva calificării juridice a acțiunii deduse judecății, criticile invocate prin cererea de recurs fiind circumscrise termenului de prescripție aplicabil, chestiune de drept substanțial. Din această perspectivă, este de observat că motivarea recursului trebuie să se raporteze la decizia recurată și să conțină argumente care să combată raționamentul logico-juridic expus de instanță în respectiva decizie. În acest sens, se constată că decizia a fost criticată de recurenții reclamanți prin invocarea unor argumente care vizează stabilirea unui alt moment de început al termenului de prescripție aplicabil, fiind expuse în acest sens decizii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu ignorarea calificării date acțiunii prin hotărârea recurată. Or, această calificare a atras aplicarea normei care instituia termenul de prescripție aferent, context procesual care presupunea exclusiv aplicarea unor norme de drept intern. Reținând că motivele de recurs invocate de recurenții reclamanți, examinate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B și A împotriva deciziei nr. 609Ap din 4 aprilie 2023 a Curții de Apel Brașov – Secția civilă.