Decizia nr. 2203/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 162/2021 a Tribunalului Brașov

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la 11 iunie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, a solicitat instanței constatarea caracterului nelegal al privării de libertate, urmare a măsurilor preventive a reținerii și a arestului pe durata totală de 32 zile, dispuse împotriva reclamantului în perioada 23 aprilie 2018-24 mai 2018, prin ordonanța procurorului nr. 3506/P/2018 din 23.04.2018 și prin încheierea nr. 74 din 23.04.2018, pronunțată de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. x/2018, menținută prin încheierea nr. 26/CDL din 26.04.2018, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov în același dosar. În temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 16.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare efectuate de reclamant, reprezentând onorariu avocat pentru asistență juridică în dosarele Judecătoriei Brașov nr. x și asociate, conform documentelor de plată atașate; obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, aferente suferinței pricinuite de măsurile preventive, cu cheltuieli de judecată.

Decizia Tribunalului Brașov, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 162/S din 6 iulie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere, privind constatarea caracterului nelegal al privării de libertate a reclamantului pe durata totală de 32 zile, dispuse împotriva reclamantului în perioada 23 aprilie 2018 – 24 mai 2018 prin ordonanța procurorului nr. 3506/P/2018 din 23.04.2018 și prin încheierea nr. 74 din 23.04.2018, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2018, menținută prin încheierea nr. 26/CDL din 26.04.2018, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov în același dosar, invocată de către pârât și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil; a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune materiale și a echivalentului în RON la cursul BNR din data plății a sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Brașov, secția Civilă Prin decizia civilă nr. 341/Ap din 25 februarie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul principal declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor și apelul incident declarat de intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 162/S/06.07.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2020 și a obligat apelantul-pârât să plătească intimatului-reclamant suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale efectuate în apel.

Calea de atac exercitată în cauză La 15 iunie 2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost înregistrat recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 341/Ap din 25 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat instanței să dispună casarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel Brașov, secția civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Sub aspectul nelegalității hotărârii recurate, recurentul-pârât arată că instanta de apel a pronunțat decizia civilă nr. 341/Ap din 25 februarie 2022 cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează principiul rolului activ al judecătorului întrucât, în cauză, sunt incidente prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. Susține că, deși reclamantul nu a invocat în mod expres dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., dispozițiile art. 593 din același act normativ sunt o aplicație specială a dreptului consacrat de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul de reparație pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârșită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul, iar instanța, în baza rolului activ al judecătorului, trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele. Recurentul face o analiză comparativă a prevederilor art. 539, art. 9 C. proc. pen. și articolul 5 paragraful 5 din Convenție, invocă considerentele Deciziei nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională și concluzionează în sensul că dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituționale, aveau un caracter special întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispozițiile art. 9 din C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Conventie. Susține că, atât timp cât norma specială și-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ca neconstitutionale, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale, respectiv art. 9 din C. proc. pen. și în raport de garanțiile procesuale reglementate de CEDO. Arată că soluția de achitare a intimatului A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., însă această soluție nu echivalează cu neîndeplinirea condițiilor necesare dispunerii măsurii reținerii și arestării preventive la momentul la care a fost luată, instanța penală interpretând și aplicând corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen. care vizează indiciile temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. Învederează că este esențială condiția legalității arestării preventive pentru a se constata incidența cazului de excepție prevăzut de art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenție, legalitatea măsurii de lipsire de libertate fiind determinată de respectarea garanțiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 și 4 ale art. 5, garanții care, în speță, au fost respectate. Amintind jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Cauza Brogan și alții contra Regatului Unit și Cauza Varga contra României, recurentul-pârât susține că se pot acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția a avut caracter nelegal, nu și atunci când au existat motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu privire la capătul de cerere privind daunele materiale, în cuantum de 16.000 RON, recurentul-pârât invocă decizia nr. 59/18.09.2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și menționează că instanța de apel putea și trebuia să cenzureze cheltuielile de judecată achitate de către reclamant în dosarul penal, conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 451 C. proc. civ., prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea cauzei. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, în cuantum de 2.000 euro, echivalent în RON, recurentul-pârât susține că reclamantul nu a justificat motivele pentru care nu s-a prezentat în vederea susținerii examenului de bacalaureat nici în sesiunile următoare, astfel încât instanta de apel putea și trebuia să procedeze la cenzurarea cuantumului acestor daune. Referitor la capătul de cerere privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fața Tribunalului Brașov, recurantul-pârât susține că se impunea cenzurarea cuantumului acestor cheltuieli, în raport de complexitatea dosarului și de munca efectivă prestată de către reprezentantul conventional al reclamantului, acest aspect fiind reținut și în decizia Curții Constituționale nr. 401 din 14 iulie 2005.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. solicită respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se indica, în concret, temeiul de drept material încălcat sau greșit aplicat, ci invocă texte legale ce reglementează procedura penală sau procedura civilă, respectiv art. 9 alin. (5), art. 539 C. proc. pen., art. 22 alin. (5) C. proc. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu trimitere la art. 451 C. proc. civ. Arată că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. și nu se impunea analizarea caracterului legal/nelegal al măsurii preventive, ci a caracterului nedrept al măsurii preventive, în sensul precizat prin Decizia CCR nr. 136/03.03.2021. Caracterul nedrept al măsurii preventive a rezultat din existența unei erori judiciare constând într-o probă nelegal administrată ce a fundamentat luarea/menținerea măsurii preventive. Contrar interpretării recurentului-pârât, prin Decizia CCR nr. 136/03.03.2021, s-a statuat asupra atragerii răspunderii obiective a statului, în virtutea legii, pentru situațiile în care măsura privativă de libertate a fost urmată de o soluție de clasare/achitare. Referitor la cheltuielile judiciare (onorariu avocat), în cuantum de 16.000 RON, invocând jurisprudența ÎCCJ, respectiv Decizia nr. 3529/03.07.2013, art. 276 alin. (6) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., intimatul-pârât susține că a dovedit caracterul real al acestora, prin depunerea la dosar a chitanțelor și facturilor, precum și caracterul necesar, în raport de prevederile art. 90 lit. a) și lit. c) C. proc. pen., dar și caracterul rezonabil având în vedere durata procedurilor și activitățile specifice profesiei de avocat. Cu privire la daunele morale, în cuantum de 2.000 euro, intimatul-pârât detaliază aspecte privind suferințele pricinuite de fapta recurentului-pârât, iar cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, arată că au fost dovedite, au caracter rezonabil și necesar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obiectul cauzei este reprezentat de cererea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Statului român în calitate de garant al bunei funcționări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prin care acesta a solicitat constatarea caracterului nelegal al privării sale de liberate, despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal finalizat cu soluție de achitare, precum și daune morale pentru suferințele pricinuite de măsurile preventive luate împotriva sa. Instanța de apel a confirmat soluția de primă instanță prin care a fost respins ca inadmisibil primul capăt de cerere și a fost admisă, în rest, acțiunea în despăgubiri, în limita sumei de 16.000 RON daune materiale și 2000 euro, în echivalent RON, daune morale. Instanțele devolutive au făcut aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 C. proc. pen. Într-o primă critică formulată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, deși dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au fost declarate neconstituționale, principiul răspunderii exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale, în acord cu art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, rămâne reglementat în art. 9 C. proc. pen., text de lege pe care instanța de apel l-a ignorat. Cu referire la această apărare, susținută și în fazele procesuale anterioare, instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. pen., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale nr. 136/2021. Recurentul a reluat în recurs aceeași aserțiune însă nu a dezvoltat argumente de natură a combate considerentele instanței de apel cu privire la concursul dintre norma generală și cea specială și incidența deciziei Curții Constituționale în cauza pendinte. Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor, Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., considerând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv pentru considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție, (par. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că, prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă, privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ. (în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în dosarul penal, ceea ce critică recurentul nu este posibilitatea acordării lor pe calea separată a procesului civil, ci faptul că instanțele devolutive nu au procedat la o evaluare a cuantumului lor prin prisma criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ., respectiv prin prisma proporționalității lor cu amplitudinea și complexitatea cauzei. Instanța de apel a apreciat că aceste cheltuieli au fost necesare și rezonabile, prin raportare la importanța majoră a rezultatului litigiului pentru reclamant, durata în timp a demersului judiciar, complexitatea cauzei penale și munca prestată efectiv de către apărătorul reclamantului, raportându-se inclusiv la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, se constată că instanța de apel a aplicat criteriile legale și jurisprudențiale în evaluarea cuantumului cheltuielilor acordate, apreciind asupra cuantumului lor prin prisma acestora. Or, potrivit deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37). Prin urmare, critica recurentului, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs. Mai consideră recurentul, în baza aceluiași motiv de recurs, că, de vreme ce a apreciat că reclamantul nu a justificat motivele pentru care nu s-a prezentat în vederea susținerii examenului de bacalaureat în sesiunile următoare, instanța de apel trebuia să cenzureze, prin diminuare corespunzătoare, daunele morale acordate în primă instanță. Critica recurentului, prin care se reproșează instanțelor devolutive faptul că nu au valorizat, în sensul diminuării daunelor morale, neparticiparea reclamantului la sesiunile ulterioare de bacalaureat, nu cuprinde elemente de nelegalitate, ci referiri la circumstanțe factuale rezultate din probele administrate în cauză. Cum, în recurs, controlul de legalitate se exercită prin raportare la situația de fapt, așa cum a fost reținută în faza devolutivă a procesului, instanța nu va putea reevalua acest element de fapt, pentru a-i conferi efectul urmărit de recurent, întrucât excedează limitelor judecății reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., constituind o chestiune de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate. Mai critică recurentul modalitatea în care instanța de apel a evaluat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în prezentul proces în primă instanță, considerând că, raportat la complexitatea dosarului și munca efectiv prestată de apărătorul reclamantului, în mod greșit i-au fost respinse criticile în apel și menținută soluția fondului. Și în acest caz își păstrează valabilitatea considerentele prin care s-a răspuns criticii anterioare și care fac aplicarea deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, susținerea recurentului neputând fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Înalta Curte reține că, în faza devolutivă a apelului, a fost verificată modalitatea în care prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 C. proc. civ. prin evaluarea elementelor factuale din dosarul de fond și s-a stabilit că suma a fost corect apreciată ca fiind într-un cuantum necesar și rezonabil prin raportare la criteriile legale și jurisprudențiale incidente. Or, astel cum s-a arătat anterior, reevaluarea acestor criterii reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, incompatibilă cu limitele judecății în recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat. În baza art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul la plata sumei de 1250 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.