ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2202/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, sub nr. x/2022, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 29.893,68 RON, din care 29.692 RON, reprezentând echivalentul în RON a 6.000 euro, cu titlu de daune morale, 101,68 RON, reprezentând dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii nr. 671A/2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018, și până la data plății efective a daunelor morale și 100 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată; dobânda legală aferentă sumei de 29.893,68 RON, cumulată cu actualizarea acesteia, de la 8 septembrie 2021 până la data plății efective a debitului, în temeiul art. 1530 C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Prin sentința civilă nr. 2/F din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins acțiunea formulată de către reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâtul A. și a obligat reclamantul la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

La 18 iulie 2022, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2/F din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat instanței să dispună, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Brașov și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Sub aspectul nelegalității hotărârii recurate, recurentul arată că instanța a apreciat greșit momentul săvârșirii faptei de către intimat ca fiind determinant pentru exercitarea acțiunii în regres și susține că dreptul Statului Român de a formula acțiune în regres se raportează la momentul stabilirii unui prejudiciu în patrimoniul statului, respectiv de la rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 671A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, prin care a fost obligat la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată către B. și C..

Invocă dispozițiile art. 1381 și art. 1386 C. civ. și afirmă că instanța de fond a apreciat în mod eronat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la 31 august 2015 și 17 octombrie 2017, coroborate cu dispozițiile art. 542 C. proc. pen. în vigoare la acea dată, în raport de care exercitarea acțiunii în regres era subsumată cerinței ca repararea pagubei să fi fost acordată potrivit art. 541 C. proc. pen., respectiv în condițiile art. 538 și 539 din același act normativ. Arată că, prin decizia nr. 179/2016, Curtea Constituțională a reținut că procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, nu alte drepturi fundamentale ale omului.

Învederează că instanța de fond a ignorat faptul că, în cazul petenților B. și C., justificarea obținerii unei reparații corespunzătoare, urmare a încălcării dreptului constituțional la viață privată, rezultă expres din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, potrivit cărora, în cazul în care se constată nelegalitatea măsurilor de supraveghere tehnică printr-o hotărâre judecătorească, persoanele supuse acestor măsuri au dreptul la o reparație corespunzătoare prejudiciului suferit.

Susține că dreptul de a obține repararea prejudiciului suferit de B. și C. pentru autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică rezultă și din considerentele încheierii nr. 62/C din 17 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia examinării legalității acestor măsuri, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de acordare a daunelor morale.

Mai afirmă că, deși prin hotărârea recurată se reține că fapta intimatului pârât nu are caracter ilicit și nu se circumscrie noțiunii de eroare judiciară, instanța a ignorat condițiile expres reglementate de art. 139 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. (forma în vigoare la 31 august 2015), iar aceste aspecte au fost statuate în încheierea nr. 62 din 17 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2015 și în Raportul nr. x/10.09.2021 întocmit de Inspecția Judiciară.

Arată că, în speță, este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite în sarcina intimatului, în raport de considerentele deciziei civile nr. 671A/2020, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, la data luării măsurilor de supraveghere tehnică dispuse de intimat, nu era întrunită cerința prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Invocând efectul pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și jurisprudența CEDO (cauza Forna c. României) sub acest aspect, recurentul precizează că, în cauză, se impunerea reținerea aspectelor dezlegate în dosarul nr. x/2018 cu privire la caracterul nelegal al măsurii dispuse de intimat și existența faptei ilicite. Susține că, în ipoteza reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu este necesar, contrar celor reținute de instanța de fond, să existe triplă identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce a fost soluționat anterior.

Recurentul învederează că, în speță, este îndeplinită și condiția existenței vinovăției intimatului, în raport de experiența profesională și gradul de pregătire al acestuia, astfel încât măsura luată nu se poate circumscrie decât situației de gravă neglijență.

4 . Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la incidența prevederilor art. 1381 C. civ., invocate de recurent, arată că norma stabilește doar momentul de la care partea îndreptățită la acțiune poate să exercite dreptul de a formula o cerere în regres (începerea prescripției acestui drept) și nu o derogare de la art. 6 alin. (2) și (5) C. civ.. Susține că normele juridice de drept civil nu au putere retroactivă, astfel că faptele juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul producerii lor, iar interpretarea recurentului încalcă principiul legalității și egalității procesului civil.

Contrar susținerilor recurentului, arată că nici prin încheierea nr. 62/C din 17 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nici printr-o altă hotărâre nu s-a constatat nelegalitatea măsurilor de supraveghere tehnică.

Cu privire la fapta ilicită (eroarea judiciară) și vinovăție, afirmă că recurentul nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, recursul fiind nemotivat sub acest aspect. Intimatul detaliază contextul în care au fost pronunțate încheierea nr. 62/C din 17 octombrie 2017 și încheierea nr. 287 din 31 august 2015 și concluzionează că fapta imputată acestuia nu îmbracă forma erorii judiciare.

Susține că este nefondat argumentul recurentului privind incidența art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la decizia civilă nr. 671A/2020 a Curții de Apel București întrucât, pe de o parte, o măsură penală nelegală nu poate fi constatată decât expres de o hotărâre penală, iar, pe de altă parte, identitatea de părți avută în vedere de instanța de fond nu este facultativă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, acțiunea în regres promovată de reclamant împotriva pârâtului a fost determinată de împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 671A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3.000 euro către numiții B. și C., în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale, a dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată, pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, prevăzut de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 26 din Constituție, reținându-se răspunderea obiectivă a statului pentru măsura luată de instanța de judecată a supravegherii tehnice, fără a fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin cererea dedusă judecății de față, reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, fapta ilicită imputată acestuia constând în săvârșirea unei erori judiciare, cu ocazia pronunțării încheierii nr. 287/31.08.2015, eroare determinată de aplicarea greșită a art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în baza cărora a dispus autorizarea, pe o perioadă de 30 de zile, în dosarul penal nr. x/2015, a interceptării comunicațiilor realizate de C. și B., supravegherea lor video, audio sau prin fotografiere în mediul ambiental în spații publice, respectiv localizarea sau urmărirea lor prin mijloace tehnice.

Reclamantul a urmat procedura reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar prin raportul cu nr. x/10.09.2021, înregistrat la Ministerul Finanțelor sub nr. x/28.09.2021, Inspecția Judiciară a constatat că autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică dispusă prin încheierea nr. 287/31.08.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce îi privește pe B. și C., poate fi circumscrisă erorilor de natura celor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pârâtul s-a apărat invocând, în primul rând, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pe motiv că acțiunea în regres împotriva sa nu poate fi exercitată în baza unor norme legale ce nu erau în vigoare la data de 31 august 2015; că nu există o eroare judiciară, deoarece situația imputabilă din data de 31 august 2015 nu se circumscrie dispozițiilor din C. proc. pen. că inspectorul judiciar nu avea atribuții, pentru situația din 31 august 2015, privind evaluarea unei erori judiciare cauzate de judecător urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Pe fond, a susținut că, prin pronunțarea încheierii nr. 62/17.10.2017 de admitere a contestației și desființare, în parte, a încheierii nr. 287/31.08.2015, Înalta Curte nu a stabilit nelegalitatea dispozițiilor desființate, ci, rejudecând, a constatat că "nu se justifică încuviințarea cererii din perspectiva art. 139 lit. a) C. proc. pen., probe privind posibila implicare a petenților (. . . . . . . . . . . .) putând fi obținute și în alt mod", concluzionând pârâtul că, în raport cu evoluția jurisprudențială, ceea ce putea susține probator noțiunea de "suspiciune rezonabilă", pentru judecătorul de drepturi și libertăți, a fost apreciat ca fiind insuficient de către instanța de control. Raportat la o atare reapreciere, care conduce la o rejudecare, cu consecința desființării măsurii procedurale, pârâtul a susținut că nu constituie o eroare judiciară.

Instanța de fond a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond, considerând-o fondată, cu motivarea că fapta imputată pârâtului se încadrează în noțiunea de facta praeterita, fiindu-i aplicabilă legea veche, în forma în vigoare anterioară modificărilor dispozițiilor legale invocate drept cauză juridică a cererii ce face obiectul dosarului de față. În acest sens, a reținut aplicabilitatea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare atât la data de 31.08.2015, cât și la data de 17.10.2017, potrivit căruia "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen..", iar normele din acest cod, la care face trimitere textul de lege menționat, sunt art. 538 și 539, care determinau cazurile în care putea interveni răspunderea Statului Român pentru eroare judiciară, respectiv privare de libertate în mod nelegal, și nu conțin teza inserată în cuprinsul art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 242/2018, conform căreia:

"Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; (…)." .

Cu alte cuvinte, a apreciat că fapta care nu a putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice, conform legii în vigoare la data când a fost săvârșită, epuizată fiind, nu poate fi socotită de o lege ulterioară că a produs aceste efecte sau, mai exact, că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării lui.

În privința normelor aplicabile întocmirii raportului, a considerat că art. 74

1

din Legea nr. 317/2014 reglementează aspecte care țin de procedura ce trebuie îndeplinită în cazul unei acțiuni în regres și, fiind norme de procedură, iar nu de drept substanțial, sunt de imediată aplicare.

Într-o motivare subsidiară, instanța de fond a apreciat că, și dacă s-ar trece dincolo de aceste considerente care țin de legea aplicabilă faptei imputate pârâtului și s-ar aprecia că se impune aplicarea dispozițiilor legale în forma în vigoare în prezent, acțiunea este nefondată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile existenței faptei ilicite și a vinovăției.

În acest sens, a reținut că măsura analizată din perspectiva erorii judiciare a fost desființată în calea de atac din considerente care țin de temeinicia sa, iar nu de nelegalitate, nefiind vorba așadar despre o "încălcare evidentă a dispozițiilor de drept material și procesual". Considerentele deciziei civile nr. 671A/2020, care se referă la "constatarea caracterului nelegal al măsurii", nu se impun în proces cu putere de lucru judecat, dat fiind faptul că părțile din litigiul de față sunt altele, iar referirea acestei instanțe la nelegalitatea măsurii a avut un caracter generic, pentru a se sublinia îndreptățirea petenților la repararea prejudiciului moral suferit, nereprezentând un considerent care să reflecte o analiză a acestei chestiuni, din perspectiva textului de lege specificat. Faptul că petenții C. și B. au fost despăgubiți pentru prejudiciul moral suferit nu determină prin el însuși o caracterizare a faptei pârâtului ca având un caracter "ilicit", câtă vreme condiția menționată nu a fost îndeplinită în cauză, iar simpla schimbare a soluției pronunțate de o instanță inferioară în cadrul unei căi de atac nu dă naștere unui drept de creanță în patrimoniul părții perdante inițial, câtă vreme legea prevede un remediu în acest sens, sub forma căilor ordinare și/sau extraordinare de atac.

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de fond a apreciat greșit că momentul săvârșirii faptei de către intimat este determinant pentru exercitarea acțiunii în regres și că dreptul Statului Român de a formula acțiune în regres se raportează la momentul stabilirii unui prejudiciu în patrimoniul statului, respectiv de la rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 671A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2018, prin care Statul Român a fost obligat la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată către B. și C..

A arătat că acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, întemeiată pe dispozițiile art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe cele ale art. 26 din Constituție, art. 1349 C. civ. și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244/2017, a fost admisă definitiv, iar acest moment stabilește legea aplicabilă pentru formularea acțiunii în regres de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, fiind incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Critica este nefondată.

În mod corect instanța de fond a făcut aplicarea principiului tempus regit actum și a constatat că dispozițiile pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea nu pot fi aplicate retroactiv, astfel cum dispune art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și art. 6 alin. (1) teza a II-a, alin. (2) și alin. (5) C. civ.

Astfel, fapta prejudiciabilă ce se impune a fi analizată este cea comisă prin pronunțarea încheierii din data de 31.08.2015, acesta fiind momentul la care se verifică conformitatea demersului cu norma de drept substanțial aplicabilă.

Data pronunțării hotărârii care a produs un prejudiciu în patrimoniul statului, care a acționat ca garant al bunei funcționări a sistemului judiciar, nu reprezintă decât momentul nașterii dreptului la acțiune în sens procesual, însă dreptul material aplicabil unei facta praeterita, ale cărei efecte au fost epuizate la momentul pronunțării încheierii, este, astfel cum corect a arătat instanța de fond, cel în vigoare la data săvârșirii acesteia.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 în forma în vigoare la data săvârșirii faptei pretins ilicite, care nu conțin în domeniul de reglementare situația de fapt premisă a prezentei judecăți, respectiv nu se aplică în cazul pronunțării unei încheieri de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică, desființată în calea de atac. De altfel, acest aspect nu a fost contestat de reclamant în speță, acesta solicitând aplicarea noțiunii de eroare judiciară astfel cum a fost definită de art. 96 alin. (3) în forma modificată prin Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018.

Față de considerentele expuse anterior care validează legalitatea hotărârii atacate sub aspectul aplicării în timp a legii civile, devine inutilă analiza criticilor vizând teza subsidiară reținută, și anume, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva legii noi, care a redefinit eroarea judiciară.

În consecință, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat, urmând a-l obliga pe recurent, în baza art. 453 C. proc. civ., la plata către intimat a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 2/F din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.