ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2084/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 22 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamatul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Lugoj a solicitat instanței obligarea pârâtului la următoarele:

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în fond:

Prin sentința civilă nr. 698/PI din 07 iunie 2023, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Lugoj reprezentat prin primar; a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul Municipiul Lugoj reprezentat prin primar, în contradictoriu cu reclamantul A., și, în consecință, a constatat că reclamantul a fost despăgubit de către pârât pentru terenul în suprafață de 530 mp situat în Lugoj, str. x nr. înscris în CF nr. x Lugoj, nr. cadastral xb nr. top. x; a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 3.382 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 19 din 01 februarie 202414 februarie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Lugoj, împotriva sentinței civile nr. 698/PI din 07 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul Timiș; a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 18.180 euro, echivalentul a 89.567 RON, cu titlu de despăgubiri globale; a respins în rest cererea de chemare în judecată; a respins cererea reconvențională; a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată către reclamant în cuantum total de 8.811 RON, din care 7.711 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și 1.100 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 19 din 01 februarie 202414 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Lugoj, prin primar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că raționamentul avut în vedere la emiterea hotărârii din apel are la bază faptul că prima instanță, în mod corect, a conchis că reclamantului îi este recunoscut dreptul doar la despăgubiri globale pentru interdicția de construire asupra terenului, nu și la prestații periodice, iar valoarea acestora trebuie raportată la valoarea de circulație a terenului.

Ulterior, în motivare, s-a reținut că instanțele care au acordat despăgubiri sub formă de prestații periodice au avut în vedere situații diferite decât cea supusă analizei în cauza pendinte, iar modalitatea de calcul este diferită, fără a se expune argumentele logico-juridice care să susțină soluția pronunțată, respectiv în ce constau situațiile diferite avute în vedere de către instanța de apel.

Or, toate litigiile care au avut loc între cele 2 părți, în legătură cu terenul proprietatea reclamantului ce este afectat permanent de canalul colector principal al municipiului Lugoj, pentru care a fost obligat la plata unor despăgubiri, au avut în vedere aceeași situație, fiind soluționate sub imperiul acelorași prevederi legale incidente, iar obligarea la plăți periodice a fost doar rezultatul unor soluții anterioare ale instanțelor care s-au pronunțat fără a observa incidența în cauză a textelor legale aplicabile, care permit doar dreptul la o despăgubire globală.

De altfel, existau deja hotărâri judecătorești definitive, care au tranșat definitiv, cu puterea lucrului judecat, faptul că în litigiile anterioare starea de fapt a fost aceeași, iar hotărârile judecătorești din primele două litigii ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2008 și nr. y/2011, prin care pârâtul a fost obligat la despăgubiri periodice, au fost ulterior lipsite de efect prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar nr. x/2014, ca urmare a faptului că instanța a calificat juridic starea de fapt dedusă judecății și a stabilit că despăgubirile nu pot fi acordate sub forma unor prestații bănești periodice, ci doar sub forma unei despăgubiri globale.

Așadar, în lipsa unei motivări în ce constau "situațiile diferite" supuse analizei în prezenta cauză, nu se pot cunoaște care au fost elementele de fapt și de drept care au condus instanța de apel să aprecieze că pentru un teren care a fost evaluat în cauză al 24.745 euro, fără a se ține cont de existența canalului colector, ci doar de interdicțiile determinate de vecinătatea cu calea ferată și cu digul de protecție al râului Timiș, plata până unei sume de peste 30.000 de euro de către recurent, în baza unor hotărâri judecătorești ulterior lipsite de efect, nu poate fi considerată ca o obligație îndeplinită, de despăgubire globală a reclamantului, în condițiile în care dreptul acestuia a fost acela de a primi despăgubiri globale.

Mai mult, pentru a lipsi și mai mult de claritate raționamentul hotărârii date, instanța de apel a apreciat că despăgubirea trebuie să fie dreaptă și justă și că reclamantul este îndrituit să primească o sumă echivalentă cu valoarea de circulație a terenului prin raportare la suprafața reală, măsurată a acestuia, respectiv suma de 18.180 euro, ceea ce relevă o motivare contradictorie.

Lipsa de motivare a soluției din apel are în vedere și faptul că în dispozitiv apare mențiunea respingerii în rest a cererii de chemare în judecată, fără a exista vreo referire cu privire la ce pretenție a reclamantului s-a pronunțat instanța de apel în sensul respingerii și nici nu există o motivare în considerente din care să rezulte aspectele soluționate în această manieră, astfel că nu se poate aprecia petitul care a fost respins și care, astfel, ar putea intra sub incidența autorității de lucru judecat.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că nu s-a luat în considerare efectul pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva a ceea ce s-a reținut în considerente de către instanțe în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2017, care au pronunțat hotărâri definitive, ulterioare hotărârilor judecătorești pronunțate în primele două litigii (din dosarele nr. x/2008 și nr. y/2011), statuările judecătorești din primele hotărâri fiind calificate ca lipsite de efect prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016 (dosarul nr. x/2014).

Or, instanța de apel a reținut din hotărârile anterioare, cu putere de lucru judecat, doar concluzia finală pe care a preluat-o izolat de restul considerentelor și de întreg contextul juridic al chestiunii litigioase, respectiv faptul că reclamantul are dreptul doar la o despăgubire globală, fără, însă, a ține seama că despăgubirea primită de reclamant până în acest moment, de peste 30.000 euro (o despăgubire mai mare decât valoarea de piață a terenului), îndeplinește cerințele unei despăgubiri echitabile, stabilite în limitele prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, cum corect a reținut prima instanță.

Pe de altă parte, hotărârea recurată este nelegală și din perspectiva faptului că instanța de apel nu a ținut cont de principiul îmbogățirii fără justă cauză, în accepțiunea art. 1345 C. civ., plecând de la considerentele deciziei civile nr. 321/08.11.2016, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2014, care are autoritate de lucru judecat, potrivit cărora reclamantul a fost îndreptățit de la momentul la care a dobândit în proprietate terenul doar la despăgubiri globale.

Nelegalitatea hotărârii recurate a fost invocată și din perspectiva modului în care a fost soluționată în apel solicitarea reclamantului de respingere a cererii reconvenționale, în cererea de apel, fără ca a fi însoțită de vreo critică a hotărârii primei instanțe cu privire la modul în care a fost admisă cererea reconvențională, motiv pentru care recurentul, atunci când a formulat întâmpinare, nu a putut, la rândul său, să își construiască apărarea cu privire la acest punct din apel.

Or, în contextul lipsei de motivare a cererii din apel raportat la această solicitare, se reține că nici instanța de apel nu a considerat că se impune a prezenta motivele de fapt și de drept pentru care a stabilit că cererea reconvențională este neîntemeiată și trebuie respinsă ca atare, în considerente apărând doar această mențiune, ceea ce relevă o nemotivare a hotărârii și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 28 iunie 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că în prima parte a cererii de recurs recurenta a expus istoricul litigiilor dintre părți și aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, cu ignorarea dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, așa cum rezultă din probele existente la dosar, a luat la cunoștință despre canalul colector major al municipiului Lugoj care subtransversează terenul numai după ce a solicitat un certificat de urbanism în vederea edificării unei construcții și i s-a răspund negativ datorită restricțiilor ce derivă din existența canalului.

A mai arătat că afirmația lipsei de motivare a soluției în apel este una de ordin general și formal, în realitate instanța de apel a analizat toate aspectele deduse judecății și a dispus în consecință.

Nici motivul de casare vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material nu este susținut de prezentarea expresă a normelor de drept material pretins încălcate.

A mai precizat că referirea la efectul pozitiv al lucrului judecat comparând litigiile anterioare ține de procedura civilă și nu de dreptul pozitiv, iar principiul îmbogățirii fără justă cauză nu a fost invocat după primele hotărâri în care a fost obligată la despăgubiri pentru perioade limitate de timp, deși obligația stabilită în sarcina sa avea o justă cauză, respectiv primele două hotărâri definitive.

În plus, declanșarea unei acțiuni întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză ar fi fost prescrisă, motive pentru care recurenta a apelat, eludând obstacolele, pe calea unei cererii reconvenționale.

Contrar susținerilor recurentei referitoare la nemotivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a analizat toate aspectele cazului dedus judecății și a motivat temeinic hotărârea luată.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 22 decembrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 august 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat primei instanțe să constate că pârâtul Municipiul Lugoj a ocupat în perioada 22.12.2007-22.12.2020 terenul proprietatea sa și să dispună obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, în perioada respectivă, dar și pentru viitor, pe o perioadă de 49 ani.

În motivare, a invocat, în esență, că este proprietar al terenului în suprafață de 530 mp, situat în Lugoj, str. x, înscris în CF x Lugoj, nr. cadastral xb, nr. top x-3781/a/4/1 afectat de o interdicție de construire pentru zona de protecție a canalului colector care face parte din domeniul public al Municipiului Lugoj, ceea ce face imposibilă edificarea unei construcții pe terenul folosit de pârât fără o despăgubire echitabilă pentru viitor și în scop comercial; că interdicția de construire nu este notată în cartea funciară și că fiind în situația de a fi lipsit de libera exercitare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu atât acesta, cât și tatăl său, A. senior, au declanșat mai multe acțiuni în justiție împotriva Municipiului Lugoj și a S.C. B. S.A. (utilizatorul canalului).

Astfel, a menționat că la data de 01 aprilie 2008, defunctul său tată a înregistrat pe rolul Judecătoriei Lugoj, sub nr. x/2008, o acțiune în despăgubiri, iar prin sentința civilă nr. 1747/10.06.2010 a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă și irevocabilă, Municipiul Lugoj a fost obligat să plătească suma de 52.152 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului în perioada 01.04.2005-21.03.2007

În continuare, a precizat că la data de 10 august 2011, tatăl său a înregistrat pe rolul aceleiași instanțe a nouă acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 împotriva aceluiași pârât, solicitând despăgubiri pentru perioada 10.08.2008-10.08.2011, proces care a fost suspendat la data de 22 august 2022, întrucât Primarul Municipiului Logoj a înregistrat acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 la Judecătoria Lugoj, prin care a solicitat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x din 04 februarie 2004 vizând terenul în suprafața de 530 mp, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 808/05.03.2013 a Judecătoriei Lugoj, rămasă definitivă prin decizia nr. 633/R/10.07.2014 a Tribunalului Timiș.

De asemenea, a arătat că cererile sale ulterioare de acordare de despăgubiri pe perioade de câte 3 ani au parcurs 2 cicluri procesuale care s-au finalizat prin deciziile civile nr. 321/08.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2014, și nr. 321/05.06.2019, pronunțată de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2017, în ambele cauze fiind respinsă cererea acestuia pe motiv că despăgubirile nu mai pot fi acordate sub forma unor prestații bănești periodice, ci doar sub forma unor despăgubiri globale, lucru nesolicitat de reclamant, iar în al doilea ciclu procesual s-au menținut dispozițiile anterioare cu justificarea autorității/puterii de lucru judecat.

Prin cererea de modificare a acțiunii introductive, cu privire la primul capăt de cerere, reclamantul a apreciat că modul de calcul al despăgubirilor este cel al echivalentului unei chirii pe perioada menționată cu aplicarea dispozițiilor art. 1777-1783 C. civ., iar referitor la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, a considerat că valoarea despăgubirii globale este reprezentată de valoarea reală de circulație a terenului care face obiectul prezentului litigiu, valoarea stabilită fără a se lua în considerare afectarea sa de către canalul colector major al municipiul Lugoj, la care se adaugă și cheltuielile efectuate cu plata impozitului pentru teren.

Pârâtul, la rândul său, a formulat o cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate faptul că pentru terenul în discuție reclamantul a obținut despăgubiri periodice, respectiv suma de 52.152 RON (echivalentul a 11.932,00 euro la data plății - 20.07.2012), prin sentința civilă nr. 1747/10.06.2010, pronunțată în dosarul nr. x/2008, și suma de 19.080,00 euro, prin sentința civilă nr. 1089/17.04.2012, pronunțată din dosarul nr. x/2011, astfel că acestuia i-a fost achitată o sumă de 58,51 euro/mp, până în prezent, sumă care depășește o despăgubire globală rezonabilă.

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 698/PI/07.06.2023, a respins cererea reclamantului și a admis cererea reconvențională a pârâtului, constatând că reclamantul a fost despăgubit de pârât pentru terenul proprietatea sa, reținând, în esență, pronunțarea unor hotărâri judecătorești anterioare prin care s-a statuat asupra ocupării terenului și despăgubirilor solicitate de reclamant, precum și efectul pozitiv al lucrului judecat atașat considerentelor deciziei civile nr. 321/08.11.2016 și deciziei civile nr. 321/05.06.2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara.

Astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu are dreptul să primească despăgubiri sub forma unor prestații bănești periodice pentru terenul proprietatea sa afectat de existența unei interdicții de construire pentru zona de protecție a canalului colector ce face parte din domeniul public al Municipiului Lugoj, ci are dreptul doar la plata unei despăgubiri globale.

Prin decizia civilă nr. 19/01.02.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva primei instanțe, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, cu obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri globale, reținând că prin hotărârile judecătorești evocate instanțele au acordat reclamantului despăgubiri sub formă de prestații periodice pentru lipsa de folosință a terenului, în schimb în prezenta cauză prima instanță a avut în vedere valoarea de circulație a terenului, ținând cont și de cele statuate prin decizia civilă nr. 321/2016 a Curții de Apel Timișoara, în sensul că reclamantul poate solicita doar despăgubiri globale, aspect valorificat de reclamant prin promovarea prezentului demers judiciar.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Lugoj, prin primar, a arătat că soluția pronunțată în cauză nu a fost susținută cu argumente logico-juridice care să lămurească în ce constau "situațiile diferite" avute în vedere de curtea de apel, de vreme ce litigiile anterioare s-au derulat între aceleași părți, în legătură cu aceeași situație de fapt (terenul proprietatea reclamantului afectat permanent de canalul colector principal al municipiului Lugoj, pentru care pârâtul a fost obligat la plata unor depăgubiri) și sub imperiul acelorași prevederi legale incidente.

În plus, hotărârile judecătorești pronunțate în primele 2 litigii, prin care pârâtul a fost obligat la despăgubiri periodice, au fost ulterior lipsite de efect prin decizia civilă nr. 321/08.11.2026 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2014, ca urmare a calificării juridice a stării de fapt dedusă judecății, stabilind că despăgubirile nu pot fi acordate sub forma unor prestații bănești periodice, ci doar sub forma unor despăgubiri globale.

În considerentele deciziei recurate, curtea de apel, menținând raționamentul primei instanțe, a reținut că situația dedusă judecății este diferită de cea din litigiile anterioare, de vreme ce în prezenta cauză reclamantului îi este recunoscut doar dreptul la despăgubiri globale pentru interdicția de construire asupra terenului, cu caracter permanent, după cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2014, reconfirmată prin decizia civilă nr. 321/15.06.2019, ce se raportează la valoarea de circulație a terenului, pe când prin hotărârile anterioare s-au acordat despăgubiri sub formă de prestații periodice pentru lipsa de folosință asupra terenului.

Așadar, în considerarea obiectului acțiunii și a limitelor în care a fost învestită prima instanță, curtea de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale cu privire la dreptul reclamantului de acordare a despăgubirilor globale, raportându-se la situația de fapt dedusă judecății și probatoriul administrat în cauză, iar împrejurarea că recurentul-pârât nu își însușește raționamentul acestei instanțe cu privire la anumite aspecte ale judecății și raportările pe care aceasta le-a făcut în calea de atac a apelului la hotărârea tribunalului atunci când a validat dezlegările în raport de motivele de apel formulate, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

De altfel, recurentul-pârât nu conturează în realitate, prin susținerile sale, o veritabilă critică de nelegalitate, ci, dimpotrivă, urmărește reanalizarea și reaprecierea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel în legătură cu dreptul reclamantului la acordarea doar a despăgubirilor globale, însă aceste critici pun în discuție aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, în timp ce recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, așa cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt deduse judecății.

Din moment ce elementele factuale reținute de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale incidente, iar această situație de fapt nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, rezultă că nu se poate reține o nemotivare a deciziei atacate în forma invocată de recurentul-pârât, prin prisma motivulului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat aceluiași caz de casare, recurentul-pârât a reliefat o motivare parțială și, în același timp, contradictorie a hotărârii atacate, de vreme ce instanța de apel a apreciat că "despăgubirea trebuie să fie dreaptă și justă" și că "reclamantul este îndrituit să primească o sumă echivalentă cu valoarea de circulație a terenului prin raportare la suprafața totală, măsurată a acestuia, respectiv suma de 18.180 euro", în condițiile în care terenul în discuție are o valoare de piață de 24.745 euro, pentru care reclamantul a primit până în prezent o sumă ce depășește echivalentul a 30.000 euro, despre care instanța nu a făcut nicio mențiune, însă a considerat că trebuie despăgubit cu încă 18.180 euro, ajungând să primească, în total, 48.000 euro.

Înalta Curte reamintește că ipoteza în care se poate ajunge la contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în j udecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentare în exclusivitate a unor considerente străine de natura cauzei.

Or, pretinsele considerente care ar ilustra un atare viciu reprezintă doar o redare distorsionată și incompletă a unui raționament clar și concis pe care instanța de apel l-a expus în evaluarea premiselor ce au confirmat dreptul reclamantului la plata despăgubirilor globale și, totodată, au infirmat concluzia primei instanțe potrivit căreia obligația de plată a despăgubirilor, raportată la valoarea de circulație a terenului, a fost îndeplinită de pârât prin plata despăgubirilor anterioare ce au vizat anumite perioade în care reclamantul a fost lipsit de folosința imobilului în discuție.

În raport de această statuare, contradictorialitatea invocată de către recurentul-pârât se raportează la aspecte ce țin de modul de evaluare a terenului în cadrul altor proceduri juridicționale, pe un palier distinct față de obligația de dezdăunare a pârâtului reclamată prin prezentul demers judiciar, a căror finalitate nu a fost valorificată în cauză, o atare susținere tinzând în realitate la o cenzurare a situației de fapt calificată juridic printr-o hotărâre definitivă pronunțată într-un alt dosar, premisă de la care a pornit analiza instanței de apel în evaluarea motivelor de apel deduse judecății de către reclamant și care nu poate face obiectul recursului, așa încât aprecierea instanței contrară opiniei expuse de către recurent nu echivalează cu o motivare contradictorie în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă încălcare a dispozițiilor legale, cu referire la același motiv de casare, ce susține nelegalitatea deciziei recurate, constă în aceea că instanța de apel, deși a admis în parte cererea de chemare în judecată și a respins cererea reconvențională, a omis să motiveze această soluție, în cuprinsul deciziei recurate nefiind indicate considerentele pe care se întemeiază soluția dată apelului reclamantului.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cadrul motivelor de apel, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, în cazul în care instanța a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de parte în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv al cererii sale, pentru a le răspunde printr-un considerent comun, nu i se poate reproșa omisiunea de a motiva hotărârea, căci nemotivarea nu există în situația în care instanța a analizat grupat argumentele reținute, cum este cazul în speță.

În concret, prin motivele de apel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul existenței unor considerente contradictorii prin aceea că tribunalul a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri globale, însă nu s-a pronunțat asupra cuantumului acestora, reținând că obligația reclamată în cauză a fost îndeplinită prin plata unor despăgubiri periodice anterioare.

O atare manieră de soluționare a cererii de chemare în judecată relevă încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1747/10.06.2010 a Judecătoriei Lugoj, hotărâre ce nu se referă la o despăgubire globală, ci la prestații periodice.

Instanța de apel, analizând aceste critici, a reliefat cele statuate, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2014, în considerarea căreia a validat raționamentul primei instanțe în partea cu privire la concluzia referitoare la recunoașterea dreptului reclamantului de a obține despăgubiri globale pentru interdicția de construire asupra terenului, raportată la valoarea de circulație a terenului, drept pe care acesta a înțeles să-l valorifice prin promovarea prezentului demers judiciar, și a cenzurat concluzia instanței în partea în care a reținut că obligația de plată către reclamant a fost îndeplinită de pârât prin plata despăgubirilor anterioare pentru lipsa de folosință a terenului pe anumite perioade de timp, același argument fiind susținut și de către pârât, prin cererea reconvențională.

Așadar, instanța de apel a expus considerentele care susțin soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că aceasta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, în partea privind acordarea despăgubirilor periodice (primul capăt de cerere), nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia recurată.

Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-pârât nu poate conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta, în soluționarea cererii reconvenționale, argumentele ce susțin soluția de admitere a cererii principale demonstrând implicit caracterul neîntemeiat al cererii reconvenționale, astfel că nu se impunea nicio analiză suplimentară.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o parte din argumentația criticilor recurentului-pârât se raportează la încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, din perspectiva celor statuate prin hotărâri judecătorești definitive care au tranșat în mod definitiv problema relativă la dreptul reclamantului la despăgubiri globale, din care instanța de apel a reținut cu putere de lucru judecat doar concluzia finală pe care a preluat-o în mod izolat de restul considerentelor și de întreg contextul juridic al chestiunii litigioase, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în virtutea căruia este interzisă reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia o altă instanță a statuat definitiv.

Înalta Curte reține că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței de judecată a chestiunii litigioase deja rezolvate, în mod definitiv, într-un litigiu anterior. Plecând de la dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ., se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

Ca atare, este necesar a se distinge între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Sub aspectul nelegalității deciziei atacate, recurentul-pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Înalta Curte constată că instanța de apel, în deplin acord cu cele statuate prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016, a stabilit că, în prezenta cauză, reclamantului i-a fost recunoscut dreptul doar la despăgubiri globale pentru interdicția de construire asupra terenului, nu și la pretenții periodice, cuantumul primelor urmând să se raporteze la valoarea de circulație a terenului.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1747/10.06.2010 a Judecătoriei Lugoj, pronunțată în dosarul nr. x/2008, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de a primi o despăgubire pentru lipsa de folosință asupra terenului aferentă perioadei 01.04.2005-21.03.2007 în cuantum de 52.152 RON. Apoi, prin sentința civilă nr. 1089/17.04.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Judecătoria Lugoj a obligat pe pârâtul Municipiul Lugoj la plata către reclamantul A. a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință asupra aceluiași teren pentru perioada 10.08.2008-10.08.2011, în cuantum de 19.080 euro.

Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2014, s-a reținut cu putere de lucru judecat că "(...) odată stabilit caracterul permanent al interdicției, despăgubirile nu mai pot fi acordate (...) sub forma unor prestații bănești periodice ci, într-o interpretare logică a textului de lege, rezultă că ele se vor acorda sub forma unor despăgubiri globale (...)", concluzia referitoare la imposibilitatea reclamantului de a pretinde despăgubiri periodice fiind confirmată prin decizia civilă nr. 321/15.06.2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2017.

În această idee, prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016, în observarea considerentelor hotărârilor anterioare din dosarele nr. x/2008 și nr. y/2011 (prin care reclamantului i-au fost acordate despăgubiri pentru lipsa de folosință a aceluiași teren, dar pentru anumite intervale de timp), în mod corect, curtea de apel a reținut că instanțele au stabilit, cu caracter irevocabil, doar imposibilitatea folosirii întregului teren în litigiu nu însă și natura definitivă a acestei limitări a dreptului de proprietate.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 1089/17.04.2012, pronunțată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr. x/2011, confirmată prin decizia civilă nr. 750/08.10.2014 a Tribunalului Timiș, s-a respins solicitarea reclamantului A. de a-i fi acordate despăgubiri periodice și pentru viitor, tocmai pentru faptul că acestea vizează un prejudiciu eventual, incert, nesusceptibil de evaluare la acel moment în condițiile în care ar putea interveni modificări, inclusiv în privința situației juridice a terenului.

Astfel, construind raționamentul logico-juridic ce a condus la concluzia că reclamantul are dreptul la acordarea doar a despăgubirilor globale pentru terenul în discuție, ținând cont că în speță interdicția de construire este una permanentă și acest aspect nu a fost stabilit ca atare în niciunul din litigiile similare anterioare, după cum s-a statuat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 321/08.11.2016 a Curții de Apel Timișoara, chestiunea privind modalitatea de acordare a despăgubirilor periodice nu mai poate fi readusă în discuție în prezentul litigiu, întrucât i se opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, premisă de la care a pornit și instanța de apel în evaluarea criticilor reclamantului cu acest obiect.

Prin urmare, instanța de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare pronunțate în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2017, prin care reclamantului i s-a acordat despăgubiri periodice pentru lipsa de folosință a terenului, astfel că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În analiza criticii referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1345 C. civ., în ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Așadar, obiectul controlului judicar în recurs este reprezentat de decizia pronunțată de instanța de apel, în raport de care criticile pot și trebuie să fie formulate pe calea apelului ori în cadrul apărărilor formulate în acest cadru procesual, neputând fi invocate direct în recurs (omisso medio); numai în măsura în care, aceste critici, fie nu puteau fi invocate în apel, fie au fost invocate în termen și au fost respinse sau omise de la soluționare în apel, pot fi reiterate în fața instanței de recurs, care este chemată că cenzureze legalitatea procedurilor în apel.

Astfel, din verificarea conținutului memoriului de apel, Înalta Curte observă că reclamantul-apelant A. s-a limitat la a susține, în esență, în calea ordinară de atac, pe de o parte, împrejurări ce țin de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu privire la acordarea despăgubirilor globale, în contextul pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care s-a statuat cu caracter definitiv că nu i se pot acorda despăgubiri periodice, iar, pe de altă parte, cu privire la cererea reconvențională formulată de intimatul-pârât, admisă de instanța de apel, în raport de care a apreciat că reclamantul a fost deja despăgubit pentru terenul în cauză, în baza unor hotărâri judecătorești anterioare privind despăgubirile anterioare și care ar depăși valoarea despăgubirilor globale eventuale.

Apărările intimatului-pârât Municipiul Lugoj, prin primar, formulate în cadrul întâmpinării depuse în apel s-au circumscris doar aspectelor criticate de apelantul-reclamant, fără a evidenția vreun argument care să susțină incidența art. 1345 C. civ. ce reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză.

În acești termeni, criticile deduse judecății pentru prima dată prin memoriul de recurs, apar ca fiind formulate omisso medio, contravenind, astfel, dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deși ele puteau fi sesizate în fața instanței de apel, aceste critici ale recurentului-pârât nu sunt susceptibile de analiză în recurs.

Aceasta întrucât caracterul extraordinar al recursului presupune exclusiv o verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente, control judiciar imposibil de efectuat, în speță, tocmai ca urmare a inexistenței unor dezlegări ale instanței de apel cu privire la respectivele aspecte.

Drept urmare, omisiunea recurentului-pârât de a deduce, spre examinare, criticile în discuție în fața instanței de apel prin apărările formulate la cererea de apel, deși, avea deschisă această posibilitate, în acord cu efectul devolutiv al respectivei căi de atac, care presupune, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept, nu îl îndreptățește pe acesta să le valorifice, la acest moment procesual, cu nerespectarea principiului non omisso medio, anterior enunțat.

De altfel, raportarea recurentului la această instituție de drept civil este vădit eronată câtă vreme în cauză nu se poate vorbi despre inexistența unei cauze juste a măririi patrimoniului reclamantului, în detrimental patrimoniului pârâtului, care este de esența îmbogățirii fară justă cauză.

Pentru toate aceste considerente, observând că nu pot fi reținute cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală, astfel că recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Logoj, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 19 din 01 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, va fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Lugoj, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 19 din 01 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 octombrie 2024.