ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2024

HOTĂRÂRE

25.09.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)”, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2174/20.04.2023, Tribunalul Argeș – Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, a respins contestația formulată de contestatorul A, în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Argeș.

Împotriva acestei sentințe civile, contestatorul A a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 6005/20.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă.

Contestatorul A a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de apel, solicitând totodată și sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. II alin. (3) din O.G. nr. 1/2015, art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 și ale art. IX alin. (2) din O.U.G. nr. 130/2021.

Prin decizia civilă nr. 1999/08.04.2024, Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă a respins, ca inadmisibile, atât cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, cât și contestația în anulare formulate de contestatorul A.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A a declarat recurs vizând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II alin. (3) din O.G. nr. 1/2015, art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 și ale art. IX alin. (2) din O.U.G. nr. 130/2021.

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac a reluat argumentele prezentate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în cadrul contestației în anulare.

Astfel, a arătat că dispozițiile criticate, privind plafonarea indemnizațiilor de revoluționar, sunt neconstituționale, beneficiarii acestor venituri fiind o categorie discriminată. A susținut că, prin aceste ordonanțe se intervine într-un domeniu rezervat legilor organice, că din cuprinsul lor lipsesc argumentele care să justifice situațiile extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată și care a determinat adoptarea lor, astfel că dispozițiile contestate afectează regimul juridic al instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile și libertățile constituționale, încalcă valorile statului de drept și principiul securității raporturilor juridice, prin raportare la cel al predictibilității fiscale.

Recurentul a subliniat că, Legea nr. 341/2004 nu poate fi modificată prin ordonanță de urgență a Guvernului, ci numai de Parlamentul României, în calitate de legiuitor.

Totodată, a susținut că dispozițiile criticate din O.U.G. nr. 130/2021 încalcă art. 115 alin. (4) din Constituție, nefiind motivată urgența privind măsurile adoptate prin art. XXIV și XXV ale acestui act normativ și a invocat jurisprudența Curții Constituționale privind condițiile și împrejurările care justifică adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvern. În opinia acestuia, nici adoptarea O.U.G. nr. 57/2015 și a O.U.G. nr. 130/2021 nu respectă exigențele constituționale privind existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, lipsind motivarea urgenței din cuprinsul acestora.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte din cuprinsul notelor de fundamentare a ordonanțelor criticate și a apreciat că motivele invocate sunt generale, lapidare și nu fundamentează o situație excepțională care ar justifica urgența adoptării acestora.

Cu privire la elementele de neconstituționalitate intrinsecă, a arătat că dispozițiile criticate din O.G. nr. 1/2015, O.U.G. nr. 57/2015 și O.U.G. nr. 130/2021 încalcă principiul securității juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, raportat la principiul predictibilității prevăzut de Legea nr. 341/2004. A susținut, că această din urmă lege nu putea fi modificată prin ordonanță de urgență, ci numai printr-o altă lege și a prezentat situația unor dosare în care instanțele de judecată au admis cererile de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea acelorași ordonanțe ale Guvernului.

În finalul cererii sale, recurentul a arătat care este situația sa personală cu privire la indemnizația cuvenită, modul de calcul al cuantumului acesteia și cum este afectat de actele normative contestate, care plafonează acest venit, precum și modul în care au procedat instanțele în cazuri similare.

Intimata Casa Județeană de Pensii Argeș a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 457 alin. (1) C. proc. civ., asupra căreia, cu prioritate, în temeiul în art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, controlul judiciar nu se poate realiza decât în ipoteza în care recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și, totodată, arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, recurentul a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1999/08.04.2024, prin care Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin. (3) din O.G. nr. 1/2015, art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 și ale art. IX alin. (2) din O.U.G. nr. 130/2021, pe care acesta o formulase în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că nu este îndeplinită cerința legăturii normelor de drept contestate cu soluționarea cauzei, impusă de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece contestația în anulare poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate vizează fondul litigiului, care nu poate fi analizat în această etapă procesuală, astfel că nu sunt apte să producă un folos practic contestatorului.

Examinarea motivelor de recurs formulate, prin raportare la decizia recurată, relevă împrejurarea că autorul căii de atac nu a prezentat nicio critică proprie de nelegalitate cu privire la dezlegarea dată asupra condițiilor de sesizare a Curții Constituționale a României, ci a reluat argumentele prezentate în etapa procesuală anterioară, în susținerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

Astfel, Înalta Curte reține că memoriul de recurs nu conține nicio critică concretă vizând combaterea argumentelor relevate de curtea de apel în considerentele deciziei pronunțate; recurentul nu arată de ce soluția cuprinsă în decizia recurată este nelegală și nu justifică de ce susține împrejurarea că cererea sa privind sesizarea Curții Constituționale îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Așadar, deși curtea de apel a prezentat raționamentul propriu cu privire la lipsa legăturii dintre dispozițiile art. II alin. (3) din O.G. nr. 1/2015, art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 și ale art. IX alin. (2) din O.U.G. nr. 130/2021 și soluționarea contestației în anulare, recurentul nu a formulat nicio critică prin care să înlăture raționamentul pe temeiul căruia a fost respinsă cererea sa.

Înalta Curte observă că motivele de recurs, prin care autorul căii de atac a afirmat doar că se impune sesizarea Curții Constituționale și a justificat această solicitare prin aceleași argumente cuprinse în contestația în anulare, nu îndeplinesc exigențele impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin urmare acestea nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs presupune identificarea greșelilor anume imputate instanței anterioare și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., sau distingerea unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică; or, în prezenta cauză, cerința privind motivarea cererii de recurs nu este îndeplinită, sancțiunea fiind nulitatea căii extraordinare de atac, potrivit prevederilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (2) și art. 179 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 496 alin. (1), raportate la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să anuleze calea de atac declarată.