ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 133/2025

Asupra recursurilor, examinând actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20 decembrie 2022, reclamanta A S.R.L. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE și INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ, să fie obligat pârâtul de rând 1 la plata în favoarea reclamantei a sumei de 210.160 lei, reprezentând penalitățile de întârziere calculate asupra sumei de 210.160,87 lei, în cuantum de 0,1%/zi de întârziere pentru perioada 18.12.2019-16.09.2022; obligarea pârâtului de rând 1 la plata în favoarea reclamantei a sumei de 81.962,73 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflației la data de 16.09.2022 a capitalului de 210.160,87 lei, datorat de pârâtă de la data de 06.10.2016 și achitat la data de 16.09.2022.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului de rând 2, în calitate de ordonator de credite superior, la efectuarea demersurilor necesare pentru alocarea fondurilor necesare pârâtei de rând 1 pentru plata sumelor solicitate acesteia și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 787, pronunțată la 13 iunie 2023 în dosarul nr. x/100/2022 al Tribunalului Maramureș – Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE și s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta A S.R.L, în contradictoriu cu pârâții CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE și INSPECTORATUL ȘCOLAR AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ.

Reclamanta A S.R.L. a fost obligată la plata către pârâtul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE a sumei de 4.000 lei, reprezentând onorariu avocațial redus.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, iar pârâtul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 37 din 22 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A S.R.L., fiind schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la dreptului la acțiune; a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, fiind obligat pârâtul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE la plata în favoarea reclamantei a sumei de 210.160 lei, cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente debitului principal de 210.160,87 lei, pentru perioada 18.12.2019-16.09.2022, precum și la plata sumei de 81.962,73 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflației la data de 16.09.2022 a debitului principal de 210.160,87 lei; a fost obligat pârâtul INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ la alocarea sumelor necesare plății de către pârâtul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE, a sumelor la plata cărora acesta a fost obligat în favoarea reclamantei.

Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata sumei de 9.842,46 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, pentru soluționarea în primă instanță a cauzei.

A fost înlăturată obligația stabilită în sarcina reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE.

Au fost obligați intimații, în solidar, la plata sumei de 3.422 lei, în favoarea apelantei A S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A fost respins apelul incident declarat de intimatul CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE împotriva aceleași sentințe.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâții CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE și INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ au declarat recurs.

În motivarea recursului, recurentul-pârât CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE susține că soluția instanței de apel este dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Cu privire la soluția adoptată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât arată că instanța de apel și-a însușit teza apelantei-reclamante, potrivit căreia, începând cu data de 19.11.2016, în sarcina sa s-a născut în fiecare zi de întârziere o obligație accesorie distinctă de plată a unei sume de 210,16 lei (0,1% din capitalul de 210.160 lei), astfel încât pentru fiecare din aceste obligații succesive curge un termen de prescripție distinct. Așa fiind, prin raportare la momentul înregistrării acțiunii în pretenții pentru valorificarea acestor drepturi, doar penalitățile mai vechi de 3 ani sunt prescrise, iar cele cu o vechime de până la 3 ani pot constitui obiect al acțiunii. Considerentele hotărârii recurate relevă că optica instanței de apel este orientată în sensul atragerii incidenței dispozițiilor art. 2.526 C. civ., care vizează prescripția dreptului la acțiunea în executarea prestațiilor succesive, iar în baza acestui raționament s-a apreciat că, atât timp cât penalitățile de întârziere au continuat să curgă (adică până la data plății debitului principal - 16.09.2022), cele care nu au depășit o vechime de 3 ani la data înregistrării cererii de chemare în judecată, pot constitui obiect al acțiunii în pretenții.

Față de această motivare, recurentul-pârât afirmă că raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât penalitățile de întârziere stabilite convențional reprezintă o obligație unitară, iar nu obligații succesive autonome, numai cuantificarea, iar nu și existenta acestei obligații unice, fiind cea care depinde de timpul scurs între scadența obligației principale și data stingerii sale.

Potrivit recurentului-pârât, dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C. civ. sunt clare, în sensul că termenul de prescripție al accesoriilor urmează termenul de prescripție al principalului, iar acest lucru nu poate însemna altceva decât că accesoriile pot fi solicitate în interiorul aceluiași termen de prescripție în care poate fi solicitat principalul, iar accesorii succesive pot exista doar pentru obligații principale succesive.

Pe de altă parte, în opinia recurentului-pârât, întreruperea termenului de prescripție a acțiunii privind obligațiile principale nu întrerupe de plano termenul de prescripție al acțiunii privind obligațiile accesorii, astfel că art. 2.503 alin. (2) C. civ., invocat în mod eronat de intimata-reclamantă în sprijinul poziției sale procesuale, reglementează că, în cazul obligațiilor principale succesive purtătoare de accesorii, există termene de prescripție separate pentru fiecare obligație principală și obligația accesorie corespondentă ei. Executarea de către debitor a uneia dintre obligațiile succesive întrerupe doar termenul de prescripție al acelei obligații și, după caz, al accesoriului său, fără a avea vreo influență asupra termenelor de prescripție ale celorlalte obligații succesive și ale accesoriilor acestora.

Recurentul-pârât apreciază că, din economia acestui text, reiese că existenta obligațiilor accesorii succesive depinde de existența unor obligații principale succesive, fiind exclusă ipoteza ca, în lipsa unei convenții a părților, o obligație principală de plată unică să genereze obligații accesorii succesive.

În fine, recurentul-pârât afirmă că art. 2.503 alin. (3) C. civ., lămurește pe deplin motivul pentru care dispozițiile privind prescripția obligațiilor și accesoriilor succesive nici nu ar putea fi incidente prezentei cauze, arătând că, atunci când prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, un tot unitar, dispozițiile aliniatului anterior nu sunt aplicabile. Or, în cazul de față, penalitățile de întîrziere, chiar dacă se calculează în funcție de numărul zilelor de întârziere în executarea obligației, reprezintă o singură clauză penală cu finalitate unică, aceea de a repara prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea executării obligației debitorului.

Așa fiind, spre deosebire de situația obligațiilor succesive, când determinarea acelor obligații care pot fi valorificate pe cale judiciară se poate face printr-un calcul retroactiv al perioadei de 3 ani anterioară datei înregistrării acțiunii, în cazul obligației unice, termenul de prescripție începe să curgă la data nașterii dreptului și se împlinește după 3 ani de la această dată, dacă nu a intervenit vreo cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Astfel că, potrivit recurentului-pârât, indiferent de durata în timp a neexecutării obligației principale, obligația accesorie unică mai veche de 3 ani nu mai poate fi valorificată pe cale judiciară, dreptul material la acțiune fiind stins prin prescripție, în astfel de cazuri, dreptul creditorului putând fi prezervat exclusiv prin introducerea acțiunii judiciare privind obligația principală și obligația accesorie înainte de împlinirea termenului de prescripție.

Or, potrivit recurentului-pârât, în cazul de față nu a intervenit vreo cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune privind penalitățile de întârziere. În temeiul principiului disponibilității, intimata-reclamantă a înțeles să introducă în 07.10.2019 o acțiune judiciară numai cu privire la debitul principal, acțiune care nu este aptă să întrerupă termenul de prescripție privind obligația accesorie, deoarece nu reprezintă o ieșire din pasivitate a creditoarei cu privire la această creanță. De asemenea, nici somația de plată din data de 04.10.2019 nu are acest efect întreruptiv de prescripție, deoarece nu a fost urmată de o cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni.

Față de cele arătate, recurentul-pârât concluzionează în sensul că soluția adoptată prin hotărârea recurată cu privire la prescripția dreptului material la acțiune privind penalitățile de întârziere contractuale este nelegală.

Recurentul-pârât invocă nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva soluției de admitere a petitului privind obligarea sa la plata sumei de 81.963,73 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflației a capitalului de 210.160,87 lei, în perioada 06.10.2016 - 16.09.2022.

În opinia recurentului-pârât, critica sa de nelegalitate este susținută chiar de dispozițiile art. 1.538 C. civ., în interpretarea căruia clauza penală, care face obiectul cererii principale a acțiunii introductive, reprezintă modalitatea de reparare integrală a prejudiciului suferit de creditor prin îndeplinirea cu întârziere a obligației debitorului.

Or, din moment ce părțile au stabilit întinderea prejudiciului prin acordul lor de voință, prin intermediul clauzei penale, majorarea acestei obligații prin aplicarea oricărei actualizări ulterioare, este nelegală, o asemenea operațiune echivalând cu o îmbogățire a creditorului fără justă cauză.

De aceea, recurentul-pârât arată că se raliază opiniei primei instanțe, în sensul că stabilirea unei clauze penale cu valoare mult superioară dobânzii legale penalizatoare exclude aplicarea suplimentară a majorării debitului cu rata inflației, tocmai pentru că părțile, prin acordul lor de voință, au stabilit nivelul penalităților de întârziere astfel încât acesta să acopere toate pierderile suferite de creditor prin îndeplinirea cu întârziere a obligației de către debitor.

Mai mult, recurentul-pârât apreciază că aplicarea art. 1.531 C. civ. în modalitatea arătată de instanța de apel vizează doar situațiile în care părțile nu au stabilit o clauză penală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației, astfel încât prejudiciul cauzat creditorului prin conduita culpabilă a debitorului trebuie cuantificat și dovedit. Însă, în cazul existenței clauzei penale, nu are nicio relevanță dacă valoarea penalităților este sau nu echivalentă cu prejudiciul suferit de creditor, simplul acord de voință al părților cu privire la întinderea penalităților excluzând nevoia administrării oricăror dovezi cu privire la întinderea prejudiciului și fiind suficient pentru obligarea debitorului la plata exclusivă a acestor penalități, ca mijloc de reparare integrala a prejudiciului suferit de creditor.

O ultimă critică invocată de recurentul-pârât vizează faptul că, în ceea ce privește apelul său împotriva soluției primei instanțe de a diminua cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, critica sa nu a fost examinată pe fond, fiind respinsă ca o consecință a admiterii apelului reclamantei.

Așadar, solicită ca, admițând recursul și casând hotărârea sub aspectul greșitei interpretări a legii în privința apelului intimatei-reclamante, să fie casată hotărârea și în privința respingerii apelului său, iar în rejudecare, să fie reținute argumentele invocate în fața instanței de apel.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-pârât arată că, deși legea conferă judecătorului posibilitatea de a diminua onorariul avocațial, această măsură trebuie să fie aplicată cu maximă precauție, luând în considerare, pe lângă criteriile duratei procesului și pe cel al complexității probațiunii administrate, și alte elemente. Astfel, raportat la valoarea pretențiilor formulate, miza dosarului pentru pârât este deosebit de mare, în condițiile în care eventuala admitere a acțiunii introductive ar genera în sarcina sa obligații de plată cărora nu le poate face față. Astfel, unitatea de învățământ a apelat la serviciile unui cabinet de avocat cu o solidă reputație profesională cu ajutorul căruia a gestionat cu succes și în trecut situații juridice litigioase. Activitatea profesională depusă nu a constat numai în prezentarea la un singur termen de judecată, ci și într-o muncă de documentare necesară redactării mai multor înscrisuri (întâmpinare, note scrise, concluzii scrise) prin care a fost ușurată activitatea de judecată prin furnizarea unor analize pertinente asupra situației de fapt și de drept. Din această perspectivă, apreciază că onorariul de avocat convenit cu reprezentantul său convențional nu este disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat.

Nu în ultimul rând, consideră că cenzurarea din oficiu a onorariului avocațial de către instanța de judecată, fără ca o astfel de cerere să fi fost formulată de partea adversă, în condițiile în care judecătorul cunoaște că onorariul avocațial reprezintă pentru avocat venit brut, iar nu venit net, este neavenită în contextul general al preocupărilor continue ale conducerilor profesiilor juridice pentru respect reciproc și colaborare în înfăptuirea actului de justiție.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurentul-pârât INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ sunt următoarele:

În ceea ce privește dreptul de a solicita penalitățile de 0,1% pe zi de întârziere, recurentul-pârât susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 16.11.2016 și s-a împlinit la data de 16.11.2019, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripției de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Mai arată recurentul-pârât că, astfel cum s-a reținut și de către prima instanță, prescripția nu a fost întreruptă prin somația de plată din 04.10.2019, deoarece nu a fost urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, astfel cum prevede art. 2.540 C. civ. Totodată, cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/100/2019 formulată la 07.10.2019 nu a avut efect întreruptiv de prescripție, întrucât prin aceasta, reclamanta a solicitat doar obligarea la plata debitului în sumă de 210.160,17 lei, reprezentând prețul lucrărilor executate, fără a solicita și penalități contractuale.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă precizează că, după expirarea termenului de prescripție la 16.12.2019, a fost încheiat un acord de mediere între părți, acesta neputând să aibă efect întreruptiv de prescripție și nereprezentând o renunțare la prescripție, conform art. 2.507 C. civ.

În concluzie, nu s-a putut proba un caz de înterupere sau de suspendare a termenului de prescripție în privința obligației de plată a penalităților.

Mai arată recurentul-pârât că, potrivit art. 13.2 din contractul de lucări nr. 43/27.03.2006, în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei cuvenite, acesta are obligația de a plăti ca penalități o cotă procentuală de 0,1% pe zi de întârziere. Plata sumei datorate se efectuează în termen de 14 zile de la data depunerii documentelor de plată (facturi), conform art. 19.2 din contract.

Astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei civile nr. 39 din 25.01.2022 în dosarul nr. x/100/2019 al Curții de Apel Cluj, factura nr. 385/29.09.2016 a fost comunicată la data de 06.10.2019, din acest moment curgând termenul de 14 zile pentru plata acesteia. Întrucât plata nu a fost efectuată în termen, după expirarea celor 14 zile a început să curgă termenul de 28 de zile, de la care pârâtul datora penalități.

Dispozițiile art. 2.503 alin. (1) C. civ. prevăd faptul că termenul de prescripție al accesoriilor urmează termenul de prescripție al principalului, astfel, accesoriile pot fi solicitate în același termen de prescripție în care poate fi solicitat principalul.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, reprezentând actualizarea cu rata inflației, recurentul-pârât invocă faptul că părțile au stabilit cuantumul penalităților în cazul executării cu întârziere a obligațiilor, cuantificând astfel contravaloarea prejudiciului, motiv pentru care actualizarea cu rata inflației este lipsită de temei legal. Părțile, prin acordul lor de voință, au stabilit nivelul penalităților de întârziere astfel încât acesta să acopere toate pierderile suferite de creditor. Astfel, stabilirea unei clauze penale cu valoare superioară dobânzii legale penalizatoare exclude aplicarea suplimentară a majorării debitului cu rata inflației.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante, care prin întâmpinarea formulată a solicitat anularea recursului recurentului-pârât INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ pentru lipsa motivelor de nelegalitate, respingerea recursului declarat de recurentul-pârât CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE, ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-pârâți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ, invocată de intimata-reclamantă, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât criticile invocate în susținerea cererii se circumscriu motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursurile de față sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte reține că, prin memoriile de recurs, recurenții-pârâți au expus critici cu privire la nelegala soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și la actualizarea debitului cu rata inflației, fapt ce impune ca acestora să li se ofere un unic răspuns, fără să fie utilă analiza lor repetată.

Totodată, Înalta Curte precizează că argumentele ce vizează momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive, inexistența vreunui caz de întrerupere sau de suspendare a termenului prescripției reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, neputând face obiectul analizei în recurs.

Din perspectiva criticilor ce vizează nelegala soluționare de către instanța de apel a excepție dreptului material la acțiune, Înalta Curte arată că, potrivit art. 2.503 C. civ.: ,,(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate. (3) Dispozițiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenție, un tot unitar”.

În speță, în raport de dispoziția legală enunțată anterior, Înalta Curte arată că stingerea printr-o prescripție distinctă a dreptului la acțiune privind fiecare prestație în cazul obligațiilor cu executare succesivă - își regăsește aplicația ori de câte ori debitorul este ținut față de creditor la prestații succesive, indiferent de izvorul obligației, precum: chirii, dobânzi etc.

Dacă debitorul este obligat să plătească penalitățile prin prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Contrar alegațiilor recurenților-pârâți, Înalta Curte arată că penalitățile sunt debite accesorii, care se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, fiind o obligație continuă și succesivă.

Penalitățile sunt datorate pentru fiecare zi de întârziere, astfel că în mod corespunzător, în urma trecerii fiecărei zile în care nu este achitat debitul principal se naște dreptul material la acțiune pentru plata penalității respective, începând să curgă, de asemenea, și câte o prescripție corespunzătoare.

În considerarea dispoziții legale arătate mai sus, nu poate fi primită susținerea recurenților-pârâți în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind dreptul principal, deoarece prescripția nu poate să curgă înainte de a se naște însuși dreptul supus prescripției.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile acestuia, fără ca din aceste dispoziții legale să poată fi trasă concluzia că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ar fi unul singur atât pentru dreptul principal, cât și pentru accesoriile sale.

Norma invocată nu se referă exclusiv la obligațiile cu prestație succesivă, așa cum susțin recurenții-pârâți, ci și la accesorii.

Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile, sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.

Se impune a se mai observa și că, astfel cum rezultă din decizia nr. 7/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a creanțelor recunoscute prin titluri executorii, au caracterul unor prestații succesive și sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere și calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenței acestor creanțe.

Ca atare, nu poate fi reținut argumentul recurenților-pârâți în sensul că penalitățile de întârziere reprezintă o obligație unitară, întrucât derivă din clauza penală, cu finalitate unică.

Penalitățile de întârziere au caracterul unor daune-interese moratorii stabilite convențional, iar, în speță, perioada pentru care pot fi solicitate daunele-interese moratorii este reprezentată de o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiind de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata debitului, ca drept subiectiv principal.

În raport de aceste considerente, reiese legala soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate ce vizează actualizarea debitului cu rata inflației, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, instanța de prim control judiciar respectând, aplicând și interpretând corect normele legale incidente în cauză.

Astfel, se reține că relativ la evaluarea prejudiciului, instanța a avut în vedere necesitatea respectării principiului reparării integrale, recunoscut de textul art. 1.531 C. civ.

Potrivit acestui text legal, ,,(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

În acest context, trebuie arătat că actualizarea penalităților de întârziere cu rata inflației nu presupune o dublă reparație a prejudiciului și nu contravine efectelor clauzei penale stipulate în contract, cu consecința acordării unor daune- interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părți prin actul juridic încheiat.

Aceasta, întrucât clauza penală reprezintă o evaluare convențională a prejudiciului cu scopul de a determina întinderea acestuia, iar, prin actualizarea sa cu indicele de inflație se realizează echilibrul prestațiilor stabilite de părți la încheierea contractului și se aduce cuantumul penalităților de întârziere la valoarea apreciată de cocontractanți la momentul încheierii contractului.

Actualizarea cu rata inflației nu este o sancțiune, ci reprezintă de fapt asigurarea unui echilibru valoric în condițiile de instabilitate a monedei, iar debitorul trebuie să suporte diferența, nefiind întemeiate susținerile recurenților-pârâți în sensul acoperirii integrale a daunelor suferite de creditor prin stipularea clauzei penale.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că actualizarea cu indicele de inflație se constituie într-o modalitate de recuperare a prejudiciului suferit de creditor, cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Astfel, prin actualizarea cu rata inflației se urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.

Având în vedere că natura juridică a penalităților de întârziere este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată, sub forma unor daune moratorii, iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, pretenții care au natura juridică a unor daune compensatorii, singura concluzie care rezultă este aceea că este admisibil cumulul acestora.

Distinct de criticile comune analizate mai sus, Înalta Curte reține că recurentul-pârât CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE a invocat și nelegalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva faptului că, în ceea ce privește apelul său declarat împotriva soluției primei instanțe de diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, critica sa nu a fost examinată pe fond, fiind respinsă ca o consecință a admiterii apelului reclamantei.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a reluat argumentele expuse în fața instanței de apel cu privire la temeinicia solicitării sale de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat.

În raport de argumentele dezvoltate, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a expus nicio critică de nelegalitate a deciziei recurate, nefiind indicată dispoziția legală pretins a fi fost încălcată sau aplicată greșit de către instanța de apel.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ, invocată de intimata-reclamantă A S.R.L., iar potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ, invocată de intimata-reclamantă A S.R.L.

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți CLUBUL SPORTIV ȘCOLAR B BAIA MARE și de INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ împotriva deciziei civile nr. 37 din 22 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.