ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2292/2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1259 din 23 noiembrie 2023, Tribunalul Maramureș – Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal a respins cererea pârâtului Municipiul Baia Mare de constatare a nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 3 din Convenția nr. 3556/27.05.2020.

A admis în parte acțiunea în răspundere delictuală formulată de reclamanta A S.A. și a obligat pârâtul la plata sumei de 6.064.208,63 lei reprezentând daune moratorii și sumei de 48.460 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 315/2024 din 8 iulie 2024, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Baia Mare, a admis apelul reclamantei A S.A., fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu consecința obligării pârâtului la plata, cu titlu de daune moratorii, a sumei de 4.990.442,81 lei, calculată până la data de 03.09.2021, precum și, în continuare, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere aplicate la suma de 3.002.411,44 lei, de la data de 03.09.2021 și până la plata integrală a sumei antemenționate; cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, a sumei de 39.760 lei, reprezentând onorariul avocațial (4.760 lei) și taxa judiciară de timbru (35.000 lei).

Au fost menținute dispozițiile hotărârii apelate care nu contravin soluției pronunțate cu privire la nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 3 din Convenția nr. 3556/27.05.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 48.460 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

După expunerea istoricului situației litigioase dintre părți, în dezvoltarea criticilor expuse prin memoriul de recurs, s-a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și art. 1.507 alin. (3) C. civ.

Sub un prim aspect, în opinia recurentului, dispozițiile art. 3 din Convenția nr. 3556/27.05.2020 contravin prevederilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, norme imperative de la care nu se poate deroga prin acte juridice, sub sancțiunea nulității absolute potrivit art. 1.250 C. civ. Astfel, invocarea din oficiu a nulității absolute a actului juridic dedus judecății era o obligație a instanței de judecată.

În legătură cu fondul cauzei a fost criticată decizia recurată din perspectiva interpretării greșite a normelor drept substanțial din materia imputației plăților, reglementată de art. 1.506-1.509 C. civ., care a condus la o analiză greșită a întregului material probator.

A susținut recurentul că, potrivit principiului fundamental care guvernează imputația plății, formele de imputație pot fi aplicate doar în ordinea prevăzută de lege, acestea excluzându-se reciproc. Astfel, în lipsa acordului părților cu privire la modul de stingere a obligaților contractuale în ipoteza în care suma achitată este insuficientă, debitorul este cel care trebuie să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute, iar în lipsa unei indicații, creditorul este acela care va face imputația.

Titularul memoriului de recurs a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.507 alin. (3) C. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că pe ordinele de plată au fost indicate mențiunile aferente fiecărei plăți efectuate prin virament bancar.

Sub un alt aspect, a arătat recurentul că, față de prevederile art. 330 C. proc. civ., nu putea fi luată în considerare opinia separată a expertului-parte B formulată la raportul de expertiză, aceasta neavând valoare probatorie în cauză.

Totodată, s-a mai susținut că, atâta vreme cât reclamanta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în care s-a reținut că, până la data de 03.09.2021, Municipiul Baia Mare a plătit toate sumele din convenția nr. 3556/27.05.2020 (capital și dobândă legală), urmând să achite dobânzile penalizatoare pentru plata cu întârziere a ratelor convenite, acest aspect a dobândit putere de lucru judecat în cauză și trebuia valorificat implicit de către instanța de control judiciar devolutiv.

Potrivit titularului memoriului de recurs, stabilirea momentului achitării debitului prezintă importanță pentru a se putea calcula data de la care curg dobânzile penalizatoare prevăzute de art. 3 din convenția nr. 3556/27.05.2020.

De asemenea, recurentul a apreciat ca fiind vădit nelegale considerentele deciziei din apel prin care s-a reținut netemeinicia statuărilor tribunalului, în sensul că, la data efectuării expertizei, sumele ce reprezentau debit principal erau integral achitate, iar acest aspect era necontestat de către reclamantă, instanța de apel apreciind că din întreaga poziție procesuală a reclamantei rezultă contrariul, întrucât aceasta a achiesat integral la concluziile opiniei minoritare din raportul de expertiză contabilă și nu a susținut vreodată ca fiind stinse debitele principale din tranzacție.

La 30 septembrie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A S.A., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefiind întemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția din 24 octombrie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 10 decembrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia instanței de apel a fost criticată, în esență, sub trei aspecte. Astfel, recurentul-pârât Municipiul Baia Mare, prin Primar a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 în ceea ce privește soluționarea excepției nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 3 din convenție, interpretarea eronată a normelor de drept material ce reglementează imputația plății și nevalorificarea puterii de lucru judecat a raportului de expertiză întocmit în cauză, necontestat de către reclamantă.

Într-o primă critică a arătat recurentul că dispozițiile art. 3 din Convenția nr. 3556/27.05.2020 contravin prevederilor imperative ale art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și că instanța de apel ar fi trebuit să constate nulitatea absolută a acestei clauze.

Înalta Curte reține că din modul de formulare a acestei critici rezultă că titularul memoriului de recurs a reluat ca atare susținerile expuse prin motivele din apelul său, cu privire la soluția de respingere a excepției nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 3 din Convenție, invocată în temeiul art. 5 din O.G. nr. 13/2011, critici care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, neputând constitui motiv de nelegalitate, în sensul dispozițiilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurent nu vizează argumentele reținute de instanța de control judiciar devolutiv în justificarea respingerii apelului și menținerii soluției tribunalului, de respingere a excepției nulității absolute invocate prin întâmpinare.

Instanța de apel, în acord cu prima instanță, a reținut corect că textul art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, privind interdicția depășirii dobânzii legale cu peste 50% pe an, invocat de pârât în susținerea temeiului excepției, nu este incident în speță, dată fiind calitatea de profesionist a societății reclamante, raportului juridic dedus judecății fiindu-i aplicabile prevederile art. 3 alin. (2 ind. 1) din O.U.G. nr. 13/2011, astfel cum dispune art. 3 C. civ., în sensul că, în raporturile dintre profesioniști și autoritățile contractante - situația în speță - dobânda legală penalizatoare se stabilește în același mod ca între doi profesioniști.

Așadar, întrucât în apel partea a avut susțineri similare, rezultă că, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la aceleași aspecte, recurentul trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, prin urmare, de a-și formula motivele de nelegalitate prin raportare la judecata realizată de această instanță, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității acesteia.

Recurentul critică decizia atacată și în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 1246, art. 1247 C. civ., motive care vor fi înlăturate. Instanța nu și-a încălcat obligația invocării nulității absolute instituită prin dispozițiile imperative ale art. 1247 alin. (3) C. civ., excepția nulității fiind analizată prin considerentele instanțelor de fond, ca urmare a invocării pe cale defensivă, de către pârât prin întâmpinare, soluția fiind pronunțată în conformitate cu limitele judecății stabilite prin cererile și apărările formulate în cauză.

În legătură cu critica privind interpretarea greșită a normelor drept substanțial din materia imputației plăților (art. 1.506-1.509 C. civ.), prin memoriul de recurs s-a susținut, în esență, că instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 1.507 alin. (3) C. civ., nu a ținut cont de faptul că pe ordinele de plată au fost indicate mențiunile aferente fiecărei plăți efectuate de pârâtul debitor prin virament bancar și a admis greșit apelul reclamantei.

Critica recurentului nu poate fi reținută, motivele de apel care au vizat imputația plății și implicit modul de stabilire a penalităților fiind în mod corect dezlegate de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că regula principală, conform art. 1.506 alin. (1) C. civ., este aceea că în situația existenței mai multor creanțe, imputația plății se face potrivit convenției părților, în lipsa unui asemenea acord fiind aplicabile normele cuprinse în art. 1.507-1.509 C. civ.

Atunci când debitorul este cel care face determinarea plății, premisă legală de care s-a prevalat pârâtul, regula este că plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, în final, asupra capitalului.

În ipoteza în care instrumentul folosit pentru executarea obligației este ordinul de plată, este necesar a se menționa de către debitor ce datorie înțelege să stingă, completând rubricile corespunzătoare (art. 1.507 alin. 3 C. civ.), imputația operând însă în ordinea legală prevăzută la alin. (1) teza a II-a a art. 1507 din același cod, în lipsa unei convenții contrare, acordându-se prioritate stingerii dobânzilor și nu capitalului, cum se susține prin memoriul de recurs.

Astfel, reținând că părțile nu au derogat convențional de la aceste dispoziții normative, unica prevedere contractuală referitoare la imputație vizând doar faptul că plățile urmau a se efectua mai întâi în dosarul execuțional nr. x/2019, iar apoi în dosarul nr. y/2019, potrivit art. 1 alin. (2) din convenție, în mod corect a reținut instanța de apel incidența în cauză a dispozițiilor art. 1.507 alin. (1) teza a II-a C. civ.

Textul de lege evocat impune, așadar, respectarea anumitor condiții pentru realizarea optimă a procedurii de imputație a plății în ipoteza mai multor creanțe, nefiind permis debitorului să adopte o soluție unilaterală, arbitrară în această privință, ordinea legală a imputației aplicându-se în mod prioritar și obligatoriu.

Prin urmare, chiar dacă pârâtul Municipiul Baia Mare a indicat în ordinele de plată că sumele erau destinate stingerii debitului principal, în mod corect a reținut instanța de apel că aceste mențiuni nu puteau aduce atingere ordinii legale a imputației plății.

Față de reținerea acestor aspecte, se impune înlăturarea ca nefondată a criticii prin care s-a invocat interpretarea greșită a normelor drept substanțial din materia imputației plăților, constatându-se că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor alin. (3) și alin. (1) teza a II-a ale art. 1.507 C. civ.

Ultimul aspect invocat de recurent este în legătură cu valoarea probatorie a raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurentul contestând concluziile instanței privind data achitării debitului, cu consecința unei pretinse stabiliri greșite a scadenței și a cuantumului dobânzilor penalizatoare.

A susținut recurentul că nu putea fi luată în considerare opinia separată a expertului-parte B formulată la raportul de expertiză, aceasta neavând valoare probatorie în cauză, întrucât, potrivit art. 330 C. proc. civ., expertul ales de parte și încuviințat de instanța de judecată are doar calitate de consilier al părții.

Totodată, se arată că, atâta vreme cât reclamanta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în care s-a reținut că, până la data de 03.09.2021, recurentul-pârât a plătit toate sumele din convenția nr. 3556/27.05.2020 (capital și dobândă legală), acest aspect a dobândit putere de lucru judecat în cauză și trebuia valorificat ca atare de către instanța de control judiciar devolutiv.

Înalta Curte constată că prin argumentele aduse în susținerea acestei critici, partea este, în realitate, nemulțumită de faptul că instanța de control judiciar devolutiv a dat eficiență opiniei separate a expertului-parte în detrimentul opiniei majoritare a celorlalți doi experți.

Nemulțumirea părții privește modul în care au fost apreciate probele de către instanța de apel, însă o asemenea analiză excedează examenul de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că modalitatea de interpretare a probelor administrate reprezintă obligația instanțelor devolutive în cercetarea cauzei, în vederea stabilirii situației de fapt.

În legătură cu valoarea probatorie a raportului de expertiză întocmit de un expert-parte, Înalta Curte formulează observația că, potrivit dispozițiilor legale, probele nu au o valoare prestabilită, însă în condițiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea ca expertul ales de parte și încuviințat de instanță să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei, este evident că și acest raport, întocmit în condițiile legii, constituie o probă administrată în cauză, cu aceeași valoare ca a celorlalte probe.

Este atributul exclusiv al instanțelor de fond de a analiza și valorifica și expertiza întocmită de expertul-parte, prin coroborare cu toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar eventualele nemulțumiri ale părții cu privire la modalitatea concretă în care instanțele devolutive au înțeles să valorifice în soluționarea cauzei concluziile acestei expertize constituie critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu pot fi cenzurate în recurs nici prin prisma unei pretinse încălcări a normelor de procedură.

Prin urmare, instanța de casare nu poate reevalua probatoriul administrat în cauză, cum se urmărește, în realitate, respectiv de a se acorda o altă greutate opiniei majoritare formulate cu privire la raportul de expertiză contabilă, respectiv cea favorabilă recurentului-pârât.

De asemenea, nici motivul privind pretinsa putere de lucru judecat a raportului de expertiză, urmare a necontestării de către reclamantă, nu poate fi reținut, întrucât autoritatea de lucru judecat este recunoscută de lege hotărârii judecătorești definitive întemeiate pe probe, concluziile unei lucrări de expertiză neputând dobândi valoarea unei statuări jurisdicționale, instanța având deplina libertate de apreciere asupra probelor, așa cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte reiterează că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt. Recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului și a chestiunilor de fapt.

Totodată, instanța supremă formulează observația că nu există o obligație prealabilă a părților de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Mai mult, problema dedusă judecății, respectiv stabilirea imputației plăților efectuate și implicit a ordinii de stingere a creanțele reprezintă, cum judicios a constatat și instanța de prim control judiciar, o chestiune de drept pe care instanța de judecată a fost chemată să o analizeze în raport cu conținutul convenției, iar nu experții desemnați în cauză. Astfel, odată stabilite regulile în drept ale imputației plăților, stabilirea cuantumului datorat de debitor implică valorificarea de către instanța devolutivă a calculelor aritmetice realizate de către experți cu privire la penalități.

Pentru considerentele evocate, constatând că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Baia Mare, prin Primar.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A S.A. privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”, iar potrivit art. 453 din același cod, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Instanța supremă constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.605,23 lei, constând în onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare, aflate la filele 73-79 din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului și apreciind în raport cu obiectul și complexitatea cauzei că nu se impune reducerea cuantumului solicitat, urmează să fie admisă cererea intimatei-reclamante, în sensul obligării recurentului-pârât Municipiul Baia Mare la plata sumei de 17.605,23 lei, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Baia Mare, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 315/2024 din 8 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a Civilă.

Obligă recurentul-pârât Municipiul Baia Mare, prin Primar la plata către intimata-reclamantă A S.A. a sumei de 17.605,23 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.