ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1196/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 29.03.2022, sub nr. x/118/2022, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtei B S.A. la plata sumei provizorii de 510.000 euro (echivalentul în lei, cursul BNR din data plății), din care:

- 500.000 euro - echivalentul în lei, cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale, respectiv contravaloarea suferințelor pricinuite, ca urmare a producerii evenimentului rutier, contextul în care a avut nevoie de 120 zile de îngrijiri medicale, suferind fractura platou tibial dr (asupra căreia s-a intervenit chirurgical, practicându-se osteosinteza cu 2 șuruburi și placa blocata cu șuruburi blocate), fractura extremitate proximală de peroneu, fracturi costale IV, V și VI dr.

- 10.000 euro - echivalentul în lei, cursul BNR, reprezentând daune materiale-respectiv contravaloarea intervențiilor chirurgicale, dar și a intervențiilor adiacente, tratamente, consultații, cheltuieli suplimentare efectuate până în prezent (precum medicamente, saltea/perna ortopedică, tratament ambulatoriu, transport, scaun de toaletă special, pampers s.a.).

Pe de altă parte, a solicitat a fi obligată pârâta și la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate de la data formulării/primirii cererii de despăgubire, respectiv 17.03.2020, și până la data încasării efective a daunelor solicitate.

A solicitat de asemenea citarea numitului C în calitate de intervenient forțat, conform dispozițiilor Legii nr. 132/2017 privind asigurările și reasigurările în România.

A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., art. 1381, art. 1391, art. 1392 din Noul C. civ., art. 49, art. 50 și art. 54, alin. (l) din Legea nr. 132/2017 privind asigurările și reasigurările în România, art. 26 alin. (1) din Ordinul ASF nr. 20/2017 al C.S.A., Decizia Comisiei Europene din 28.07.2003 privind aplicarea directivei 72/166/CEE a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto, cu modificările ulterioare.

Sentința pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1361/28.11.2022, Tribunalul Constanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.A. și intervenientul C; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 25.500 euro (contravaloarea în lei la cursul BNR din momentul plății) reprezentând daune morale; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Decizia pronunțată în apel

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A și pârâta B S.A.

Prin decizia civilă nr. 110/09.06.2023, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins apelurile promovate de apelantul - reclamant A și de intimata - pârâtă B S.A. împotriva sentinței civile nr. 1361/28.11.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2022, în contradictoriu cu intimatul - intervenient forțat C, ca nefondate.

Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs reclamantul A, solicitând admiterea căii extraordinare de atac și casarea hotărârii recurate, cu consecința obligării pârâtei B la plata în integralitate a sumei de 510.000 euro (echivalentul în lei, cursul BNR din data plății), reprezentând daune morale și daune materiale, precum și penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate de la data formulării cererii de despăgubire, respectiv 17.03.2020, și până la data încasării efective a daunelor solicitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B S.A. a depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de dispozițiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. De asemenea, a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, având în vedere că obiectul cauzei nu face parte din materia asigurărilor, în cadrul cererii introductive fiind indicate dispoziții legale ce privesc răspunderea civilă delictuală și nu dispoziții legale din materia asigurărilor. Cu privire la excepția nulității recursului, a solicitat respingerea acesteia întrucât memoriul de recurs cuprinde motive care se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reluând argumentele expuse în cererea de recurs.

Prioritar, referitor la excepția nulității pentru lipsa semnăturii, din verificările efectuate se constată că, cererea de recurs a fost transmisă prin e-mail la 15 ianuarie 2024 de către avocat D, acesta având împuternicire avocațială din partea recurentului A (fila 35), cererea de recurs fiind semnată și ștampilată de către avocat, conform dovezilor de la filele 14 verso și 15 din dosarul de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos analiza celorlalte excepții invocate, cât și examinarea pe fond, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar, în Codul de procedură civilă în art. 457.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B S.A. la plata sumei de 510.000 euro, reprezentând daune morale și materiale, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate de la data formulării/primirii cererii de despăgubire, respectiv 17.03.2020, și până la data încasării efective a daunelor solicitate, ca urmare a accidentului de circulație din data de 23.03.2019.

În acest context, Înalta Curte constată că litigiul de față vizează acordarea de daune de către asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, în temeiul atribuțiilor acestuia instituite prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Art. 2 din Legea nr. 132/2017 - „Definiții”- prevede că „termenii și expresiile utilizați/utilizate în prezenta lege au înțelesul prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările ulterioare(...).

Conform art. 1 alin. (2) punctul 2 din acest act normativ, activitatea de asigurare este definită ca fiind „activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, distribuția, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată.”

Observând, totodată, că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv la 29 martie 2022, notează instanța supremă că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j) ind. 3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Acest text de lege enumeră litigiile în care este suprimată calea de atac a recursului, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel. Printre aceste litigii se regăsesc și cele pronunțate în materia asigurărilor.

Înalta Curte apreciază că, față de cadrul procesual trasat prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește obiectul, pârâtul, cauza și temeiurile de drept invocate, acțiunea dedusă judecății se circumscrie materiei asigurărilor, individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în sensul exceptării de la exercitarea căii de atac a recursului.

De altfel, textul Codului de procedură civilă nu se referă la litigiile decurgând din contracte de asigurare, ci face trimitere, în mod cuprinzător, la materia asigurărilor, cu intenția evidentă de a cuprinde și litigii care privesc răspunderea civilă delictuală în materia accidentelor produse de autovehicule și tramvaie. Rațiunea legiuitorului – al cărui drept de apreciere în ceea ce privește edictarea regulilor de admisibilitate a căilor de atac rezultă din art. 125 alin. (2) din Constituție – constă în aceea că aceste litigii ridică probleme preponderente de ordin factual, iar stabilirea elementelor răspunderii și îndeosebi cuantificarea prejudiciilor materiale și morale implică extinse aprecieri de fapt, rezervate în general instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel).

Așa fiind, litigiul de față este subsumat materiei asigurărilor, în sensul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., fiind întemeiat pe prevederile Legii nr. 132/2017, urmărindu-se acoperirea de către asigurătorul de răspundere civilă obligatorie a prejudiciului cauzat printr-un accident de autovehicule. Or, lichidarea de daune, indiferent de temeiul contractual sau legal al acesteia, se circumscrie activității de asigurare, astfel cum este definită de art. 1 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 237/2015.

Contrar susținerilor recurentului, deși raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratului producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit, trebuie observat că, în ceea ce privește raporturile dintre terțul păgubit și asigurător, prin dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta. Un astfel de litigiu intră în sfera litigiilor din materia asigurărilor, urmărindu-se aplicarea legislației specifice acestui domeniu.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 110 din 9 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, împotriva căreia s-a declarat prezenta cale de atac, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., după cum în mod corect a menționat și instanța de apel în dispozitivul acesteia, nesusceptibilă de exercițiul căii de atac a recursului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 110 din 9 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca inadmisibil.

Cu privire la cererea de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte B S.A. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 110 din 9 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte B S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2024.