cererei nr. 26886/03
prezentate de STIFTUNG GIESSBACH DEM SCHWEIZERVOLK
și PARKHOTEL GIESSBACH AG
împotriva Elveției
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședință din data de 10 aprilie 2007 într-o cameră compusă din:
Doamna S. Botoucharova,
Domnii K. Jungwiert,
și Doamna C. Westerdiek, grefier de secțiune,
Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă în data de 8 august 2003,
Având în vedere hotărârea Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod conjugat admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamante,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
Prima reclamantă, Stiftung Giessbach dem Schweizervolk, este o fundație de drept elvețian, înființată la Berna. A doua reclamantă, Parkhotel Giessbach AG, este o societate pe acțiuni cu sediu principal la Brienz (Berna). Ele sunt reprezentate în fața Curții de D. R. Schaller, avocat la Geneva. Guvernul elvețian („Guvernul") era reprezentat de agenții săi, D. Ph. Boillat, fost subdirector al biroului federal de justiție, și, ulterior, D. H. Koller, director al biroului federal de justiție.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de partide, pot fi rezumate după cum urmează.
Giessbach țâșnește pe latura est a muntelui Schwarzhorn și se varsă, într-un mod spectaculos, prin prapastia Giessbach în lacul Brienz.
În anii 1873/74, a fost construit Grand Hôtel Giessbach, la aproximativ o sută de metri deasupra nivelului lacului.
În anii 1948/49, a fost construită o centrală hidroelectrică în prapastia Giessbach.
În 1983, Stiftung Giessbach dem Schweizervolk a achiziționat proprietatea Grand Hôtel, a cărui gestiune a fost asigurată de atunci de Parkhotel Giessbach AG.
În data de 6 iulie 2001, în urma unei cereri din data de 29 august 2000, direcția construcțiilor, transporturilor și energiei (Bau-, Verkehrs- und Energiedirektion) cantonului Berna a acordat comunei Brienz o concesiune pentru prelungirea exploatării forței hidraulice proveniți din Giessbach de către centrala hidroelectrică existentă. Noua concesiune, acordată pentru o durată de patruzeci de ani, nu a vizat niciun aranjament al centralei, dar a prevăzut reduceri ale volumelor de apă neexploitate (Restwassermengen) în Giessbach, ceea ce ar fi avut ca rezultat o reducere considerabilă a apei în această râu și cascadele sale. Volumele de apă neexploitate ar trebui să se ridice la 60 l/s pentru noiembrie până în aprilie, 200 l/s pentru mai și iunie, 180 l/s pentru iulie și august, 150 l/s pentru septembrie, precum și 100 l/s pentru octombrie.
Cele două reclamante s-au adresat tribunalului administrativ al cantonului Berna pentru a se opune, ca proprietar al Grand Hôtel Giessbach și al terenului adiacent cascadelor (Stiftung Giessbach dem Schweizervolk), cât și ca gestionar al hotelului (Parkhotel Giessbach AG), acordării concesiunii. Au cerut în mod explicit o ședință publică în fața acestei instanțe judiciare.
Printr-o decizie din 31 mai 2002, tribunalul administrativ a respins recursul lor, fără a ține o ședință publică. El a recunoscut totuși calitatea de reclamant a reclamantelor, estimând că, în măsura în care Grand Hôtel se afla în vecinătatea imediată a cascadelor, acordarea concesiunii era susceptibilă să le afecteze pe reclamante în interesele lor protejate din punct de vedere juridic. Pe de altă parte, această instanță judiciară a considerat ca neaplicabile garanțiile desprinse din art. 6, deoarece dispozițiile invocate de reclamante vizau doar protecția intereselor publice și nu, în niciun caz, interesele private ale reclamantelor.
Cele două reclamante au format un recurs de drept administrativ la Tribunalul Federal, cerând anularea deciziei instanței inferioare și refuzul concesiunii în totalitate. Au invocat, în special, că valoarea Grand Hôtel Giessbach ar scădea considerabil dacă volumele de apă neexploitate ar fi reduse așa cum se prevedea prin concesiunea litigioasă. În același timp, au susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, în măsura în care cauza lor nu a fost supusă unei ședințe publice în fața tribunalului administrativ.
Tribunalul Federal a rendat sentința sa pe 22 ianuarie 2003. El a estimat, imediat, că reclamantele posedau, ca proprietar al terenului adiacent cascadelor faimoase, cât și ca gestionar al Grand Hôtel, un interes digne de protecție la anularea sau modificarea deciziei instanței precedente.
Pe fond, această instanță judiciară a admis parțial ambele recururi ale reclamantelor. A trimis cauza instanței inferioare pentru o reexaminare a reducerii volumelor de apă neexploitate în lunile septembrie și octombrie.
Tribunalul Federal a trebuit să cerceteze dacă tribunalul administrativ a procedat, la luarea deciziei privind acordarea concesiunii, la o cântărire corespunzătoare a intereselor în joc. La acest subiect, el a estimat imediat, contrar instanței inferioare, că nu exista niciun interes public, în lumina economiei energetice a țării, la exploatarea forței hidraulice a Giessbach. Cât privește valoarea naturală și turistică a cascadelor, instanța judiciară a reamintit, bazându-se pe o expertiză a Comisiei Federale pentru protecția naturii și patrimoniului (Eidgenössische Natur- und Heimatschutzkommission) din 6 octombrie 2002, că cascadele în cauză erau considerate ca fiind printre cele cincisprezece cascade cel mai importante din Europa și că interesul lor turistic și natural era incontestabil. De asemenea, a constatat că reducerile volumelor de apă în cascade ar fi clar vizibile, în special în luna octombrie, când erau vizitate de mulți turiști.
Cât privește grievul despris din absența ședinței publice, Tribunalul Federal a confirmat argumentul instanței inferioare potrivit căruia art. 6 nu trebuia aplicat cauzei de față, deoarece nu era vorba de o controversă privind o „contes tație asupra drepturilor de natură civila" ale reclamantelor. La acest subiect, acest tribunal a precizat că art. 6 se aplica intervențiilor unui terț cu scopul anulării unui permit de construire sau a unei concesiuni doar în măsura în care erau în joc drepturile sale desprinse din proprietate. Pe de altă parte, această dispoziție nu se aplica unei cereri care vizează respectarea normelor de drept public protejând doar interesul general. În acest caz, înalta instanță elvețiană a estimat că reclamantele au susținut dispozițiile privind protecția naturii și peisajului care vizau interesul general. Ea a estimat puțin pertinent, pentru aplicabilitatea articolului 6, faptul că un vecin susținea o diminuare a valorii proprietății sale funciare în urma acordării unui permis de construire sau a unei concesiuni.
În același timp, Tribunalul Federal a considerat slab susținut argumentul reclamantelor potrivit căruia valoarea Grand Hôtel Giessbach ar fi diminuată de scăderea volumelor de apă în cascade. Nu era deloc clar, conform acestui tribunal, în ce constă paguba suferită de hotel.
Tribunalul Federal a concluzionat deci cu privire la neaplicabilitatea articolului 6 din Convenție.
Printr-o sentință din 22 aprilie 2003, Tribunalul Administrativ al Cantonului Berna a hotărât să crească volumele de apă neexploitate pentru lunile septembrie și octombrie la 180 l/s.
În general, art. 30, alineatul 3, din Constituția Federală garantează dreptul la o ședință publică. Este formulat după cum urmează:
„art. 30: Garanții de procedură judiciară:
(...)
Ședința și pronunțarea sentinței sunt publice. Legea poate prevedea excepții."
Tribunalul Federal a precizat că Convenția, direct aplicabilă în plan elvețian, garantează fiecăruia dreptul ca cauza sa să fie auzi tă public de o instanță judiciară care decide, în special, asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civă (a se vedea, ca exemple, sentințele Tribunalului Federal – ATF 119 Ia 99 din 17 martie 1993, ATF 122 V 47 din 5 februarie 1996, ATF 127 I 44 din 12 decembrie 2000).
Articolele 84 la 96 din Legea Federală de Organizare Judiciară, în vigoare până la 31 decembrie 2006, se referă la recursul de drept public. art. 88 precizează calitatea de reclamant și este formulat după cum urmează:
„art. 88: Calitate pentru a recurge
Au calitate pentru a recurge indivizii sau colectivitățile lezate de hotărâri sau decizii care îi afectează personal sau care au o sferă generală."
Articolele 97 la 115 din aceeași lege se ocupă de recursul de drept administrativ. art. 103 al acesteia privește calitatea de reclamant și este formulat după cum urmează:
„art. 103: Calitate pentru a recurge
Au calitate pentru a recurge: a) cine este afectat de decizia atacată și are un interes digne de protecție la anularea sau modificarea acesteia.
(...)"
Noțiunea de „interes digne de protecție" a fost delimitată de Tribunalul Federal în câteva cazuri privind raporturile de vecinătate. În jurisprudența sa, înalta instanță elvețiană a precizat că apropierea terenurilor nu era suficientă, dar trebuia să rezulte din decizia litigioasă un inconvenient real și practic.
Pentru ca să se poată vorbi de un interes digne de protecție, reclamantul trebuia „a fi afectat într-o măsură și cu o intensitate mai mare decât oricine" și interesul invocă t trebuia a fi „strâns legat de obiectul litigiului" (ATF 109 Ib 198 din 21 decembrie 1983). În cazul citat, în care un comerciant a recursat împotriva unei autorizări de extindere, pretinzând că a fost acordată unui concurent prin derogare și neconform alocării zonei, Tribunalul Federal declarase inadmisibil recursul de drept administrativ, deoarece interesul invocat de reclamant era de natură economică, în timp ce obiectul normei ale cărei încălcare fu invocare se referea la planificarea teritorială.
Vecinii unui stand de tragere erau admis a recurge, și nu doar cei care puteau se-și revendice protecția articolelor privind responsabilitatea proprietarului pentru fapt ilicit conform articolelor 679 și 684 din codul civil (ATF 110 Ib 99 din 8 iunie 1984).
Cel a cărui proprietate era distanță la 800 de metri de locul proiectat pentru o grajdă de porci nu avea calitate pentru a recurge; depărtarea sa era prea mare pentru ca instalația prevăzută să-i poată causa personal un prejudiciu de fapt (ATF 111 Ib 159 din 23 octombrie 1985).
Cu privire la chestiunea aplicabilității articolului 6 din Convenție la litigiile de vecinătate, Tribunalul Federal a susținut că vecinii perimetrului unui plan de cartier, care s-au plâns de încălcarea normelor destinate în special să-i protejeze și pe ei, invocau „drepturi de natură civila" în sensul acestei dispoziții (ATF 127 I 44 din 12 decembrie 2000).
Pe de altă parte, în măsura în care reclamantul nu susținea încălcarea normelor care ar tinde și la protejarea sa, și a căror sferă ar fi redusă la neant sau modificată din cauza creării zonei contestate, garanțiile articolului 6 din Convenție nu se aplica a priori (ATF 114 Ia 378 din 10 noiembrie 1988).
Tribunalul Federal a urmat același raționament într-o cauză privind clauzele de estetică care în principiu nu aveau scopul de a proteja vecinii (ATF 118 Ia 232 din 4 august 1992).
1.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantele se plâng de faptul că tribunalul administrativ al cantonului Berna nu a ținut o ședință publică.
2.La lumina articolului 8 din Convenție, reclamantele susțin că diminuarea volumelor de apă care se varsă din cascade va pune în pericol activitățile economice, strâns legate de interesul turistic al acestora.
Reclamantele susțin că tribunalul administrativ al cantonului Berna nu a ținut o ședință publică în virtutea articolului 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) public (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civă, (...) sau privind temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...)"
Excepție preliminară desprinsa din neaplicabilitatea articolului 6
a) Tezele părților
i. Guvernul
Cu privire la existența unuia sau mai multor „drepturi" recunoscute în dreptul intern, Guvernul elvețian observă, imediat, că reclamantele nu au invocat în mod expres nicio dispoziție a dreptului național. În măsura în care pretind că valorile „ideale" legate de proprietate trebuie, de asemenea, să fie considerate drept „drepturi și obligații de natură civila", Guvernul susține că reclamantele nu precizează în niciun fel ceea ce înțeleg prin noțiunea de „valori ideale" sau din ce dispoziții legale ar proveni aceste valori.
Guvernul reamintește, de asemenea, că Tribunalul Federal a constatat, pe drept, că reclamantele au formulat grievuri privind protecția naturii și peisajului, adică dispoziții care – cum ar fi, în materie de construcții, dispozițiile referitoare la estetică – nu vizau protecția vecinului, ci doar interesul general. Acum, art. 6 nu poate fi considerat aplicabil cererilor vizând doar respectarea normelor de drept public protejând exclusiv interesul general, și nu drepturi legate de proprietate.
Ca o clarificare, Guvernul precizează că punctul de vedere cu privire la când un vecin poate se-și prevale de art. 6 și când nu poate face aceasta, este similar cu chestiunea dacă, în dreptul intern, un vecin este legitimat, conform articolului 88 din legea federală de organizare judiciară, să depună un recurs de drept public împotriva acordării unui permis de construire sau a unui plan de alocație, adică atunci când vecinul susține încălcarea normelor destinate, în parte, protecției sale, pretinzând că este lezat în interesele sale protejate din punct de vedere juridic (sentința Tribunalului Federal din 12 decembrie 2000, ATF 127 I 44; a se vedea mai sus, „Dreptul și practica internă relevanți").
Asemenea, Guvernul nu consideră suficient faptul că un vecin se limitează la a susține că din cauza acordării unui permis de construire sau a unei concesiuni, valoarea proprietății sale riscă a fi diminuată. Reclamantele nu au demonstrat evident în ce ar fi redusă valoarea Grand Hôtel Giessbach prin diminuarea volumelor de apă în cascade și în ce ar consta paguba suferită de hotel.
În concluzie, Guvernul estimează că în cauza de față, reclamantele nu au invocat niciun „drept" care se poate pretinde, cel puțin în mod defensibil, a fi recunoscut în dreptul intern.
Ca o cale secundară, Guvernul susține că drepturile invocate de reclamante nu sunt de natură „civila" în sensul articolului 6 din Convenție. Conform lui, nu este suficient, pentru a face aplicabil art. 6 § 1, ca un vecin să susțină că din cauza acordării unui permis de construire sau a unei concesiuni, valoarea proprietății sale riscă a fi diminuată. În cauza de față, nu există o legătură strânsă între procedura deschisă de interesați și repercusiunile rezultatului procedurii asupra proprietății sale. Într-adevăr, reclamantele nu au demonstrat deloc în ce, și nici de cât, dacă este cazul, valoarea Grand Hôtel Giessbach ar fi diminuată de reducerea debitului cascadelor.
Cu privire la chestiunea dacă procedura litigioasă era direct determinantă pentru „dreptul" pe care interesații l-au invocat, Guvernul expune că reclamanții nu au, evident, stabilit o legătură directă între decizia litigioasă și un pretins drept desprinzând din proprietate, datorită nedemonsrării unei atingeri sau a vreunei amenințări la adresa proprietății lor.
În consecință, art. 6 § 1 nu se aplica cazului de față conform Guvernului.
ii. Reclamantele
Reclamantele contestă argumentele părții pârâte.
Contrar a ceea ce pretinde Guvernul, partea reclamantă este convinsă de a fi invocat mai multe drepturi recunoscute în dreptul intern, în special garanția proprietății, protecția personalității și interzicerea arbitrarului.
Cu privire la calitatea de a acționa cu privire la grievurile de drept constituțional și convențional, reclamantele observă că, conform unei sentințe a Tribunalului Federal din 17 decembrie 1993 (ATF 119 Ia 362; a se vedea mai sus, „Dreptul și practica internă relevanți"), garanția proprietății fundamentează un interes juridic, pentru proprietar, de a recurge nu numai împotriva unei măsuri de planificare care afectează propriul teren, ci și împotriva unei măsuri de planificare referitoare la altă parcelă când ea are efect pe propriul teren. Aceasta fiind spus, invocă o sentință a Tribunalului Federal potrivit căreia este stabilit în jurisprudența acestui tribunal că dispozițiile privind protecția împotriva imisiunilor, densității construcțiilor precum și distanțele dintre proiectele de construire protejează și interesele vecinilor, cărora art. 88 din legea federală de organizare judiciară le conferă dreptul de a depune un recurs de drept public împotriva acordării unui permis de construire sau a unui plan de alocație (sentința din 12 decembrie 2000, ATF 127 I 44, a se vedea mai sus, „Dreptul și practica internă relevanți").
De altfel, reclamantele remarcă că Tribunalul Federal admisese calitatea lor de a acționa cu privire la recursul de drept administrativ, precizând că erau afectate, ca proprietar și exploatant al Grand Hôtel Giessbach, în interesele lor protejate din punct de vedere juridic. Din punct de vedere logic, Tribunalul Federal ar fi trebuit să concluzioneze cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1.
Contrar a ceea ce afirmă Guvernul, partea reclamantă estimează a fi clar indicat în ce consta paguba cauzată de exploatarea unei centrale hidroelectrice pe proprietatea sa. Cascadele Giessbach fiind numărate printre cele cincisprezece cascade cel mai importante din Europa și printre cele cinci cel mai importante din Elveția, este evident că hotelul ar pierde din valoare dacă puterea cascadelor ar fi artificial diminuată: oaspeții, plimbăraii, donatorii fundației Stiftung Giessbach dem Schweizervolk, cât și acționarii societății pe acțiuni Parkhotel Giessbach AG ar pierde orice interes pentru Giessbach.
Chiar și numele hotelului „Giessbach" dovedește faptul că aceste cascade sunt de importanță existențială pentru exploatarea sa: reclamantele ar fi afectate în ceea ce constituie motivul existenței lor. Este deci clar stabilit, pentru reclamante, că concesiunea de exploatare a centralei hidroelectrice aduce atingere directă și dureroasă intereselor lor protejate din punct de vedere juridic. art. 6 ar trebui deci să se aplice.
b) Aprecierea Curții
Curtea reamintește, în primul rând, că noțiunea de „drepturi și obligații de natură civila" nu trebuie să fie interpretată prin simplă referire la dreptul intern al statului pârât. art. 6 § 1 se aplică independent de calitatea părților, ca și de natura legii care reglementează controversa și de autoritatea competentă să tranșeze (sentința Allan Jacobsson c. Suedia din 25 octombrie 1989, seria A, nr. 163, § 72). Curtea reamintește apoi că art. 6 § 1 joacă un rol de îndată ce acțiunea are un obiect „patrimonial" și se bazează pe atingere susținută a drepturilor și ele și patrimoniale sau că rezultatul acesteia este determinant pentru drepturi și obligații de natură privată (Ortenberg c. Austria, sentință din 25 noiembrie 1994, seria A 295-B, p. 48, § 28).
Curtea observă, de asemenea, că trebuie să fie vorba de o „controversă" reală și serioasă; ea poate referi atât existența în sine a unui drept, cât și sfera sa sau modalitățile exercitării sale. Rezultatul procedurii trebuie a fi direct determinant pentru dreptul în cauză. Curtea a considerat întotdeauna că o legătură șubredă sau repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru a face aplicabil art. 6 § 1 (a se vedea Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia, sentință din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 47; Fayed c. Regatul Unit, sentință din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, p. 46, § 56; și Masson și Van Zon c. Țările de Jos, sentință din 28 septembrie 1995, seria A nr. 327-A, p. 17, § 44).
Întoarcând-se spre circumstanțele cauzei de față, Curtea constată că Tribunalul Federal nu a vrut să aplice art. 6 § 1, din motiv că această dispoziție se aplica intervenții ilor unui terț care vizau anularea acordării unui permis de construire sau a unei concesiuni doar în măsura în care erau în joc drepturile sale desprinse din proprietate. În cauza de față, tribunalul estimase că reclamantele invocaseră dispozițiile privind protecția naturii și peisajului care vizau interesul general și că, prin urmare, nu puteau se-și prevale de garanțiile articolului 6 § 1.
Curtea estimează oportun să examineze, imediat, chestiunea dacă există, în aceste condiții, o legătură suficient de strânsă între acordarea concesiunii litigioase și drepturile reclamantelor la protecția proprietăților lor. La această privire, ea observă că reclamantele au profitat, și continuă să profite, de o situație turistică localizată în afara proprietății lor, adică de frumusețea cascadelor Giessbach. Forța constă în a constata că modificarea situației lor cauzată de acordarea concesiunii și diminuarea volumelor de ape în cascade, nu ar avea efect direct pe propriul teren, în măsura în care reclamantele nu ar suferi zgomot, efecte vizuale sau alte neajunsuri (a se vedea a contrario, Dactylidi c. Grecia (decizie), nr. 52903/99, 28 februarie 2002, și Antonetto c. Italia (decizie), nr. 15918/89, 16 decembrie 1999). Deci, nu se poate pretinde că ar fi afectate în bucuria propriu-zisă a proprietății lor.
Cu privire la pretensiunea reclamantelor potrivit căreia valoarea de piață a proprietăților lor ar fi diminuată în ipoteza acordării concesiunii, din cauza atingerii aduse fenomenului spectaculos al cascadelor, Curtea estimează că pierderea de valoare a terenului adiacent cascadelor cât și a hotelului era insuficient susținută în momentul în care concesiunea pentru prelungirea exploatării forței hidraulice proveniți din Giessbach a fost acordată. În consecință, la chestiunea dacă exista, în aceste condiții, o legătură suficient de strânsă între măsura litigioasă și drepturile reclamantelor la protecția proprietăților lor, trebuie răspuns negativ. De altfel, Curtea reamintește că, printr-o sentință din 22 aprilie 2003, tribunalul administrativ al cantonului Berna hotărâse să crească volumele de apă neexploitate pentru lunile septembrie și octombrie. Acum, conform Tribunalului Federal, era reducerea apei în cursul acestei ultime luni care riscă să fie cea mai vizibilă.
De altfel, nu se poate, în cauza de față, concluziona cu privire la aplicarea articolului 6 din simpul fapt că tribunalele elvețiene au admis recursurile reclamantelor pe baza articolului 99§ 2, alineatul a), din legea federală de organizare judiciară, în combinație cu art. 103 alineatul a) al acesteia, reiterând autonomia noțiunii „drepturi și obligații de natură civila" în sensul Convenției. În particular, convine a nu se confunda noțiunea de interes de a acționa pentru a face respectat ordinea publică, concept emanând din dreptul elvețian, și cea de „controversă asupra unui drept de natură civila", care apare la art. 6 § 1 din Convenție.
Din aceasta rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie declarat inadmisibil în aplicarea articolului 35 § 4.
Reclamantele susțin, de asemenea, că creșterea exploatării forței apei, având ca rezultat o diminuare considerabilă și vizibilă a volumelor de apă care se varsă din cascade, ar pune în pericol activitățile economice, strâns legate de interesul turistic al acestora.
Curtea nu se simte obligată să răspundă definitiv la chestiunea dacă situația în care se găsesc reclamantele cade în domeniul de aplicare al articolului 8. Într-adevăr, acest grief nu a fost invocat, nici măcar în esență, în fața instanțelor judiciare interne. De aceea, reclamantele, corespunzător reprezentate în fața instanțelor naționale, nu au satisfăcut, cu privire la pretensiunea privind nerespectarea vieții private, cerința epuizării căilor de atac interne.
Din aceasta rezultă că acest grief trebuie declarat inadmisibil pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Hotărăsc
de a pune capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție
Declară
petiția inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte
de la requête n
o
26886/03
présentée par STIFTUNG GIESSBACH DEM SCHWEIZERVOLK
et PARKHOTEL GIESSBACH AG
contre la Suisse
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 10 Avril 2007 en une chambre composée de
:
M.
président,
M
me
MM.
juges,
juge ad hoc,
et de M
me
C.
Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 août 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La première requérante,
Stiftung Giessbach dem Schweizervolk
, est une fondation de droit suisse, établie à Berne. La deuxième requérante,
Parkhotel Giessbach AG
,
est une société anonyme avec siège principal à Brienz (Berne). Elles sont représentées devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») était représenté par ses agents, M. Ph. Boillat, ancien sous-directeur de l’office fédéral de la justice, et, par la suite, M. H. Koller, directeur de l’office fédéral de la justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le
Giessbach
jaillit sur le côté est de la montagne
Schwarzhorn
, et se jette, de manière spectaculaire, à travers la gorge du
Giessbach
dans le lac de Brienz.
Dans les années 1873/74, fut construit le Grand Hôtel
Giessbach
, une centaine de mètres au-dessus du niveau du lac.
Dans les années 1948/49, fut construite une centrale hydraulique dans la gorge du
Giessbach
.
En 1983, la
Stiftung Giessbach dem Schweizervolk
acquit la propriété du Grand Hôtel dont la gestion est depuis lors assurée par la
Parkhotel Giessbach AG
.
Le 6 juillet 2001, suite à une demande en date du 29 août 2000, la direction de la construction, des transports et de l’énergie (
Bau-, Verkehrs- und Energiedirektion
) du canton de Berne octroya à la commune de Brienz une concession pour la prolongation de l’exploitation de la force hydraulique provenant du
Giessbach
par la centrale hydraulique déjà existante. La nouvelle concession, octroyée pour une durée de quarante ans, ne portait sur aucun aménagement de la centrale, mais prévoyait des réductions des volumes d’eau non exploités (
Restwassermengen
) dans le
Giessbach
, ce qui aurait eu pour conséquence une réduction considérable d’eau dans cette rivière et ses cascades. Les volumes d’eau non exploités devraient s’élever à 60 l/s pour novembre à avril, 200 l/s pour mai et juin, 180 l/s pour juillet et août, 150 l/s pour septembre, ainsi que 100 l/s pour octobre.
Les deux requérantes saisirent le tribunal administratif du canton de Berne afin de s’opposer, en tant que propriétaire du Grand Hôtel Giessbach et du terrain adjacent aux cascades (
Stiftung Giessbach dem Schweizervolk
), ainsi qu’en tant que gérante de l’hôtel
(Parkhotel Giessbach AG)
, à l’octroi de la concession. Elles demandèrent explicitement une audience publique devant cette juridiction.
Par une décision du 31 mai 2002, le tribunal administratif rejeta leur recours, sans avoir tenu d’audience publique. Il reconnut pourtant la qualité de recourir des requérantes, estimant que dans la mesure où le Grand Hôtel se trouvait à proximité immédiate des cascades, l’octroi de la concession était susceptible de toucher les requérantes dans leurs intérêts juridiquement protégés. En revanche, cette juridiction considéra comme non applicables les garanties découlant de l’article 6, étant donné que les dispositions évoquées par les requérantes ne visaient que la protection des intérêts publics et aucunement les intérêts privés des requérantes.
Les deux requérantes formèrent un recours de droit administratif au Tribunal fédéral, demandant l’annulation de la décision de l’instance inférieure et le refus de la concession dans son intégralité. Elles invoquèrent, notamment, que la valeur du Grand Hôtel
Giessbach
diminuerait de manière considérable si les volumes d’eau non exploités étaient réduits comme prévu par la concession litigieuse. En même temps, elles firent valoir une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dans la mesure où leur cause n’avait pas fait l’objet d’une audience publique devant le tribunal administratif.
Le Tribunal fédéral rendit son arrêt le 22 janvier 2003. Il estima, d’emblée, que les requérantes possédaient, en tant que propriétaire du terrain adjacent aux célèbres cascades, ainsi qu’en tant que gérante du Grand Hôtel
,
un intérêt digne de protection à ce que soit annulée ou modifiée la décision de l’instance précédente.
Sur le fond, cette juridiction admit partiellement les deux recours des requérantes. Il envoya la cause à l’instance inférieure pour un réexamen de la réduction des volumes d’eau non exploités aux mois de septembre et octobre.
Le Tribunal fédéral fut amené à rechercher si le tribunal administratif avait procédé, lors de sa décision sur l’octroi de la concession, à une juste pesée des intérêts en jeu. A ce sujet, il estima d’emblée, contrairement à l’instance inférieure, qu’il n’existait aucun intérêt public, à la lumière de l’économie énergétique du pays, à l’exploitation de la force hydraulique du
Giessbach
. Quant à la valeur naturelle et touristique des cascades, la juridiction rappela, se fondant sur une expertise de la Commission fédérale en matière de protection de la nature et de la patrie (
Eidgenössische Natur- und Heimatschutzkommission
) du 6 octobre 2002, que les cascades en cause étaient considérées comme figurant parmi les quinze cascades les plus importantes en Europe et que leur intérêt touristique et naturel était indéniable. Il constata également que les réductions des volumes d’eau dans les cascades seraient clairement visibles, notamment au mois d’octobre, où elles étaient visitées par de nombreux touristes.
Quant au grief tiré de l’absence d’audience publique, le Tribunal fédéral confirma l’argument de l’instance inférieure selon lequel l’article 6 n’avait pas à s’appliquer à la présente cause, étant donné qu’on n’était pas en présence d’un litige ayant trait à une «
contestation sur les droits de caractère civil
» des requérantes. A ce sujet, ce tribunal précisa que l’article 6 ne s’appliquait aux interventions d’une tierce partie visant l’annulation d’un octroi d’un permis de construire ou d’une concession que dans la mesure où étaient en jeu ses droits découlant de la propriété. En revanche, cette disposition ne trouvait pas à s’appliquer à une demande visant le respect des normes de droit public protégeant seulement l’intérêt général. En l’occurrence, la haute juridiction suisse estima que les requérantes avaient fait valoir des dispositions portant sur la protection de la nature et le paysage qui visaient l’intérêt général. Elle estima peu pertinent, pour l’applicabilité de l’article 6, le fait qu’un voisin faisait valoir une diminution de la valeur de sa propriété foncière à la suite de l’octroi d’un permis de construire ou d’une concession.
En même temps, le Tribunal fédéral considéra comme mal étayée l’argumentation des requérantes selon laquelle la valeur du Grand Hôtel
Giessbach
serait diminuée par la diminution des volumes d’eau dans les cascades. Il n’était pas du tout clair, selon ce tribunal, en quoi consistait le dommage encouru par l’hôtel.
Le Tribunal fédéral conclut ainsi à l’inapplicabilité de l’article 6 de la Convention.
Par un arrêt du 22 avril 2003, le Tribunal administratif du canton de Berne décida d’augmenter les volumes d’eau non exploités pour les mois de septembre et octobre à 180 l/s.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
De manière générale, l’article 30, alinéa 3, de la Constitution fédérale garantit le droit à une audience publique. Il est libellé ainsi
:
«
Article 30
:
Garanties de procédure judiciaire
:
(...)
L’audience et le prononcé du jugement sont publics. La loi peut prévoir des exceptions.
»
Le Tribunal fédéral a précisé que la Convention, directement applicable sur le plan suisse, garantit à chacun le droit à ce que sa cause soit entendue publiquement par un tribunal qui tranche, notamment, sur ses droits et obligations de nature civile (voir, à titre d’exemples, les arrêts du Tribunal fédéral – ATF 119 Ia 99 du 17 mars 1993, ATF 122 V 47 du 5 février 1996, ATF 127 I 44 du 12 décembre 2000).
Les articles 84 à 96 de la Loi fédérale d’organisation judiciaire, en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006, se rapportent au recours de droit public. L’article 88 précise la qualité pour recourir et est ainsi libellé
:
«
Article 88
:
Qualité pour recourir
Ont qualité pour recourir les particuliers ou les collectivités lésés par des arrêtés ou décisions qui les concernent personnellement ou qui sont d’une portée générale.
»
Les articles 97 à 115 de la même loi traitent du recours de droit administratif. Son article 103 porte sur la qualité pour recourir et est libellé comme suit
:
«
Article 103
:
Qualité pour recourir
A qualité pour recourir
: a) quiconque est atteint par la décision attaquée et a un intérêt digne de protection à ce qu’elle soit annulée ou modifiée.
(...)
»
La notion d’«
intérêt digne de protection
» a été circonscrite par le Tribunal fédéral dans quelques affaires ayant trait aux rapports de voisinage. Dans sa jurisprudence, la haute juridiction suisse a précisé que la proximité des fonds ne suffisait pas, mais qu’il devait résulter de la décision litigieuse un inconvénient réel et pratique.
Pour qu’on puisse parler d’intérêt digne de protection, le recourant devait «
être touché dans une mesure et avec une intensité plus grande que quiconque
» et l’intérêt mis en avant devait être «
étroitement lié à l’objet du litige
» (ATF 109 Ib 198 du 21
décembre 1983). Dans l’affaire citée, dans laquelle un commerçant avait recouru contre une autorisation d’agrandissement, prétendument accordée à un concurrent par dérogation et non conforme à l’affectation de la zone, le Tribunal fédéral avait déclaré irrecevable le recours de droit administratif, parce que l’intérêt invoqué par le recourant était de nature économique, alors que l’objet de la norme dont la violation avait été invoquée relevait de l’aménagement du territoire.
Les voisins d’un stand de tir étaient admis à recourir, et non seulement ceux qui pouvaient se réclamer de la protection des articles portant sur la responsabilité du propriétaire pour fait illicite en vertu des articles
679
et
684 du code civil (ATF 110 Ib 99 du 8 juin 1984).
Celui dont l’immeuble était distant de 800 mètres du lieu de situation projeté pour une porcherie n’avait pas la qualité pour recourir
; son éloignement était trop grand pour que l’installation prévue pût lui causer personnellement un préjudice de fait (ATF 111 Ib 159 du 23 octobre 1985).
Par rapport à la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à des litiges de voisinage, le Tribunal fédéral a soutenu que les voisins du périmètre d’un plan de quartier, qui s’étaient plaints de la violation de normes tendant entre autres à les protéger eux-mêmes, invoquaient des «
droits de caractère civil
» au sens de cette disposition (ATF 127 I 44 du 12
décembre
2000).
En revanche, dans la mesure où le recourant ne faisait pas valoir la violation de normes qui tendraient aussi à le protéger, et dont la portée serait réduite à néant ou modifiée en raison de la création de la zone contestée, les garanties de l’article 6 de la Convention ne trouvaient
a priori
pas à s’appliquer (ATF 114 Ia 378 du 10 novembre 1988).
Le Tribunal fédéral a suivi le même raisonnement dans une affaire qui portait sur des clauses d’esthétique qui n’avaient en principe pas pour but de protéger les voisins (ATF 118 Ia 232 du 4
août
1992).
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de ce que le tribunal administratif du canton de Berne n’a pas tenu une audience publique.
2.
A la lumière de l’article 8 de la Convention, les requérantes font valoir que la diminution des volumes d’eau se jetant des cascades mettra en danger leurs activités économiques, étroitement liés à l’intérêt touristique de celles-ci.
A.
Grief tiré de l’article 6 de la Convention
Les requérantes font valoir que le tribunal administratif du canton de Berne n’a pas tenu une audience publique en vertu de l’article 6 § 1 de la Convention, libellé ainsi dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) publiquement (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
».
Exception préliminaire tirée de l’inapplicabilité de l’article 6
a)
Thèses des parties
i.
Le Gouvernement
En ce qui concerne l’existence d’un ou plusieurs «
droits
» reconnus en droit interne, le Gouvernement suisse relève, d’emblée, que les requérantes n’ont invoqué expressément aucune disposition du droit national. Dans la mesure où elles prétendent que les valeurs «
idéales
» liées à la propriété doivent également être considérées comme «
droits et obligations de caractère civil
», le Gouvernement soutient que les requérantes ne précisent nullement ce qu’elles entendent par la notion de «
valeurs idéales
» ou de quelles dispositions légales ces valeurs découleraient.
Le Gouvernement rappelle aussi que le Tribunal fédéral a constaté, à juste titre, que les requérantes avaient formulé des griefs relevant de la protection de la nature et du paysage, soit de dispositions qui – comme par exemple, en matière de construction, des dispositions relatives à l’esthétique – ne visent pas la protection du voisin, mais seulement l’intérêt général. Or, l’article 6 ne saurait être considéré comme applicable à des demandes visant uniquement le respect de normes de droit public protégeant exclusivement l’intérêt général, et non des droits se rapportant à la propriété.
A titre de clarification, le Gouvernement précise que le point de savoir quand un voisin peut se prévaloir de l’article 6 et quand il ne peut pas le faire, est similaire à la question de savoir si, en droit interne, un voisin est légitimé, en vertu de l’article 88 de la loi fédérale d’organisation judiciaire, à déposer un recours de droit public contre l’octroi d’un permis de construire ou contre un plan d’affectation, soit lorsque le voisin fait valoir la violation de normes destinées, entre autres, à sa protection, prétendant ainsi être lésé dans ses intérêts juridiquement protégés (arrêt du Tribunal fédéral du 12 décembre 2000, ATF 127 I 44
; voir ci-dessus, «
Le droit et la pratique internes pertinents
»).
De même, ne suffit-il pas, aux yeux du Gouvernement, qu’un voisin se contente d’alléguer qu’en raison de l’octroi d’un permis de construire ou d’une concession, la valeur de sa propriété risque d’être diminuée. Les requérantes n’ont manifestement pas démontré en quoi la valeur du Grand Hôtel
Giessbach
serait réduite par la diminution des volumes d’eau dans les cascades et en quoi consisterait le dommage subi par l’hôtel.
En conclusion, le Gouvernement estime qu’en l’espèce, les requérantes n’ont fait valoir aucun «
droit
» dont on peut prétendre, au moins de manière défendable, qu’il soit reconnu en droit interne.
A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que les droits invoqués par les requérantes ne sont pas de nature «
civile
» au sens de l’article 6 de la Convention. Selon lui, il ne suffit pas, pour rendre applicable l’article 6 § 1, qu’un voisin allègue qu’en raison de l’octroi d’un permis de construire ou d’une concession, la valeur de sa propriété risque d’être diminuée. En l’espèce, il n’existe pas de lien étroit entre la procédure engagée par les intéressées et les répercussions de l’issue de la procédure sur sa propriété. En effet, les requérantes n’ont aucunement démontré en quoi, ni de combien le cas échéant, la valeur du Grand Hôtel
Giessbach
serait diminuée par la réduction du débit des cascades.
En ce qui concerne la question de savoir si la procédure litigieuse était directement déterminante pour le «
droit
» que les intéressées ont fait valoir, le Gouvernement expose que les requérants n’ont de toute évidence pas établi de lien direct entre la décision litigieuse et un prétendu droit découlant de la propriété, faute d’avoir démontré une atteinte ou une menace quelconque à leur propriété.
Par conséquent, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer au cas d’espèce selon le Gouvernement.
ii.
Les requérantes
Les requérantes contestent les arguments de la partie défenderesse.
Contrairement à ce que le Gouvernement prétend, la partie requérante est convaincue d’avoir invoqué plusieurs droits reconnus en droit interne, notamment la garantie de la propriété, la protection de la personnalité et l’interdiction de l’arbitraire.
En ce qui concerne la qualité pour agir par rapport aux griefs de droit constitutionnel et conventionnel, les requérantes relèvent que, selon un arrêt du Tribunal fédéral du 17 décembre 1993 (ATF 119 Ia 362
; voir ci-dessus, «
Le droit et la pratique internes pertinents
»), la garantie de la propriété fonde un intérêt juridique, pour le propriétaire, à recourir non seulement contre une mesure de planification qui frappe son propre terrain, mais aussi contre une mesure de planification se rapportant à une autre parcelle lorsqu’elle a un effet sur son propre terrain. Cela dit, elles invoquent un arrêt du Tribunal fédéral selon lequel il est établi dans la jurisprudence de ce tribunal que les dispositions concernant la protection contre les immissions, la densité des constructions ainsi que les distances entre les projets de construction protègent aussi les intérêts des voisins, auxquels l’article 88 de la loi fédérale d’organisation judiciaire confère le droit de déposer un recours de droit public contre l’octroi d’un permis de construire ou contre un plan d’affectation (arrêt du 12 décembre 2000, ATF 127 I 44, voir ci-dessus, «
Le droit et la pratique internes pertinents
»).
Par ailleurs, les requérantes remarquent que le Tribunal fédéral avait admis leur qualité pour agir relativement au recours de droit administratif, précisant qu’elles étaient atteintes, en tant que propriétaire et exploitante du Grand Hôtel
Giessbach
, dans leurs intérêts juridiquement protégés. Logiquement, le Tribunal fédéral aurait dû conclure à l’applicabilité de l’article 6 § 1.
Contrairement à ce qu’affirme le Gouvernement, la partie requérante estime avoir clairement indiqué en quoi consistait le dommage causé par l’exploitation d’une centrale hydraulique sur sa propriété. Les cascades de
Giessbach
étant comptées parmi les quinze cascades les plus importantes d’Europe et parmi les cinq plus importantes en Suisse, il est évident que l’hôtel perdrait de sa valeur si la puissance des cascades était artificiellement diminuée
: les hôtes, les promeneurs, les donateurs de la fondation
Stiftung Giessbach dem Schweizervolk
, ainsi que les actionnaires de la société anonyme
Parkhotel Giessbach AG
perdraient tout intérêt pour le
Giessbach
.
Le nom même de l’hôtel «
Giessbach
» témoigne du fait que ces cascades sont d’importance existentielle pour son exploitation
: les requérantes seraient touchées dans ce qui constitue leur raison d’être. Il est donc clairement établi, pour les requérantes, que la concession d’exploitation de la centrale hydraulique porte une atteinte directe et douloureuse à leurs intérêts juridiquement protégés. L’article 6 trouverait donc à s’appliquer.
b)
Appréciation par la Cour
La Cour rappelle, en premier lieu, que la notion de « droits et obligations de caractère civil » ne doit pas s’interpréter par simple référence au droit interne de l’Etat défendeur. L’article 6 § 1 s’applique indépendamment de la qualité des parties, comme de la nature de la loi régissant la contestation et de l’autorité compétente pour trancher (arrêt
Allan Jacobsson c. Suède
du 25
octobre 1989, série A, n
o
163, § 72). La Cour rappelle ensuite que l’article 6 § 1 joue dès lors que l’action a un objet «
patrimonial
» et se fonde sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux ou que son issue est déterminante pour des droits et obligations de caractère privé (
Ortenberg c. Autriche
, arrêt du 25 novembre 1994, série A 295-B, p.
48,
§
28).
La Cour relève aussi qu’il doit s’agir d’une «
contestation
» réelle et sérieuse
; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. L’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question. La Cour a toujours considéré qu’un lien ténu ou des répercussions lointaines ne suffisent pas à rendre applicable l’article 6 § 1 (voir
Le Compte, Van Leuven et De Meyere c.
Belgique
, arrêt du 23 juin 1981, série A n
o
43, p. 21, § 47
;
Fayed c.
Royaume-Uni
, arrêt du 21 septembre 1994, série A n
o
294
‑
B, p. 46, §
56
; et
Masson et Van Zon c. Pays-Bas
, arrêt du 28 septembre 1995, série
A
n
o
327
‑
A, p. 17, § 44).
Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour constate que le Tribunal fédéral n’a pas voulu appliquer l’article 6 § 1, pour le motif que cette disposition ne s’applique aux interventions d’une tierce partie visant l’annulation d’un octroi d’un permis de construire ou d’une concession que dans la mesure où étaient en jeu ses droits découlant de la propriété. En l’espèce, le tribunal a estimé que les requérantes avaient fait valoir les dispositions portant sur la protection de la nature et du paysage qui visaient l’intérêt général et que, dès lors, elles ne pouvaient pas se prévaloir des garanties de l’article 6 § 1.
La Cour estime opportun d’examiner, d’emblée, la question de savoir s’il existe, en l’occurrence, un lien suffisamment étroit entre l’octroi de la concession litigieuse et les droits des requérantes à la protection de leurs biens. A cet égard, elle relève que les requérantes ont profité, et continuent de profiter, d’une situation touristique localisée hors de leur propriété, soit de la beauté des cascades du
Giessbach
. Force est de constater que la modification de leur situation provoquée par l’octroi de la concession, et la diminution des volumes d’eaux dans les cascades, n’aurait pas d’effet direct sur leur propre terrain, dans la mesure où les requérantes ne subiraient pas de nuisances sonores, visuelles ou autres (voir
a contrario
,
Dactylidi, c.
Grèce
(déc.), n
o
52903/99, 28 février 2002, et
Antonetto c. Italie
(déc.), n
o
15918/89, 16
décembre 1999). Ainsi, on ne saurait prétendre qu’elles seraient affectées dans la jouissance proprement dite de leur propriété.
En ce qui concerne l’allégation des requérantes selon laquelle la valeur marchande de leurs biens se verrait diminuée dans l’hypothèse de l’octroi de la concession, en raison de l’atteinte portée au phénomène spectaculaire des cascades, la Cour estime que la perte de valeur du terrain adjacent aux cascades ainsi que de l’hôtel était insuffisamment étayée au moment où la concession portant sur la prolongation de l’exploitation de la force hydraulique provenant du
Giessbach
a été octroyée. Par conséquent, à la question de savoir s’il existait, en l’occurrence, un lien suffisamment étroit entre la mesure litigieuse et les droits des requérantes à la protection de leurs biens, il doit être répondu par la négative. De surcroît, la Cour rappelle que, par un arrêt du 22 avril 2003, le tribunal administratif du canton de Berne a décidé d’augmenter les volumes d’eau non exploités pour les mois de septembre et octobre. Or, selon le Tribunal fédéral, c’était la réduction d’eau au cours de ce dernier mois qui risquait d’être la plus visible.
Par ailleurs, on ne saurait, en l’espèce, conclure à l’application de l’article 6 du seul fait que les tribunaux suisses ont admis les recours des requérantes sur la base de l’article 99§ 2, alinéa a), de la loi fédérale d’organisation judiciaire, en combinaison avec son article 103 alinéa a), réitérant l’autonomie de la notion des «
droits et obligations de caractère civil
» au sens de la Convention. En particulier, il convient de ne pas confondre la notion d’intérêt à agir pour faire respecter l’ordre public, concept émanant du droit suisse, et celle de «
contestation sur un droit de caractère civil
», figurant à l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être déclaré irrecevable en application de l’article 35 § 4.
B.
Grief tiré de l’article 8 de la Convention
Les requérantes font également valoir que l’augmentation de l’exploitation de la force de l’eau, ayant pour conséquence une diminution considérable et visible des volumes d’eau se jetant des cascades, mettrait en péril leurs activités économiques, étroitement liées à l’intérêt touristique de celles-ci.
La Cour ne se sent pas obligée de répondre définitivement à la question de savoir si la situation dans lesquelles se trouvent les requérantes tombe dans le champ d’application de l’article 8. En effet, ce grief n’a pas été invoqué, même en substance, devant les juridictions internes. Dès lors, les requérantes, dûment représentées devant les instances nationales, n’ont pas satisfait, quant à l’allégation portant sur le non-respect de leur vie privée, à l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes.
Il s’ensuit que ce grief doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Décide
de mettre fin
à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia
Westerdiek
Peer
Lorenzen
Greffière
Président