SECȚIUNEA 2 CAUZA ÖNER KAYAc. TURCIA (solicitarea nr. 9007/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 aprilie 2007 DEFINITIVF 10/07/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Öner Kaya c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, dnii mei A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și dlui Elens-passos, asistent adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 20 martie 2007, înmânați hotărârea pe care ați adoptat-o, adoptată la această dată de procedură La originea cazului (n 9007/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Öner Kaya ( În conformitate cu art. 29 alineatul (3), Curtea a decis că, în același timp, va fi examinată admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul s-a născut în 1965 și este rezident în Izmir. La 13 ianuarie 2000, a fost arestat și arestat în cadrul Direcției de Securitate a lui Izmir, în cadrul unei plângeri depuse împotriva sa pentru falsificarea documentelor. Potrivit procesului-verbal de audiere întocmit la 14 ianuarie 2000 și semnat, reclamantul nu a vrut să beneficieze de asistență din partea unui apărător în timpul custodiei sale. La 14 ianuarie 2000, acesta a fost adus în fața procurorului Republicii și a judecătorului pentru pace al Tribunalului din Izmir, care a respins cererea de arestare provizorie formulată de procurorul Republicii. La 17 ianuarie 2000, tribunalul corecțional din Izmir a respins recursul formulat de procurorul Republicii împotriva deciziei judecătorului de pace, printr-un act de acuzare prezentat la 24 ianuarie 2000, procurorul general al Republicii l-a acuzat pe reclamant de falsificare, utilizare falsă și escrocherie. 10. Cazul a fost înaintat Curții de Assese din Izmir. În timpul audierilor care au stat înaintea acesteia, reclamantul a fost prezent și asistat de avocatul său. 11. Prin hotărârea din 6 decembrie 2000, reclamantul a fost condamnat la un an și opt luni de închisoare. 12. La 7 decembrie 2000, reclamantul s-a ocupat de casare. 13. La 18 aprilie 2002, procurorul general în apropierea Curții de Casație a transmis Curții de Casație avizul său privind recursul, care nu a fost comunicat reclamantului. 14. printr-o hotărâre din 23 septembrie 2002, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 15. 4778, intrat în vigoare la 11 ianuarie 2003, a adăugat un nou paragraf la art. 316 din Codul de procedură penală, conform căruia avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație trebuie să fie notificat în prezent părților interesate. 4829, care a intrat în vigoare la 19 martie 2003, a precizat că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație trebuie notificat în special inculpaților și apărătorilor săi și că aceștia din urmă pot răspunde la aceasta în termen de șapte zile de la notificarea avizului. 16. Aceste ultime modificări legislative au fost introduse în noul Cod de procedură penală adoptat de legea nr. 5271, intrat în vigoare la 17 decembrie 2004 (a se vedea în special art. 297 din noul Cod de procedură penală). ÎN DREPTUL I. PRIVIND RECEVABILITA 17. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație, declarând, de asemenea, că nu a beneficiat de asistența unui avocat în timpul arestării sale și se plânge în sfârșit de durata procedurii penale. 1. Cu privire la absența notificării avizului procurorului general 18. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru a nu epuiza căile de atac interne, obiecțiunile reclamantului, susținând că acesta a omis să le ridice în fața instanțelor interne. 19. Reclamantul se opune argumentelor guvernului 20. Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare. În acest caz, Curtea constată că, la momentul faptelor, dreptul intern nu prevedea comunicarea avizului procurorului general și că guvernul nu specifică în niciun fel calea de atac de care ar fi putut beneficia reclamantul în această privință. Curtea consideră, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că această parte a cererii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. 2. Cu privire la absența asistenței unui apărător și la durata procedurii 22. În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de asistență a unui apărător în timpul custodiei sale, Curtea arată de la bun început că recurentul a avut posibilitatea de a fi reprezentat de un om al legii care l-a ajutat să își pregătească apărarea în timpul procedurii în fața Curții de Assesie și a Curții de Casație. În plus, Comisia constată că procesul-verbal de audiere întocmit la 14 ianuarie 2000 și semnat de reclamant indică faptul că acesta nu a vrut să beneficieze de asistență din partea unui apărător în timpul custodiei sale și concluzionează că noțiunea de echitate consacrată la art. 6 nu a fost atinsă în substanța sa. 23. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 ianuarie 2000 cu arestarea reclamantului și s-a încheiat la 23 septembrie 2002 cu pronunțarea hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat doi ani, opt luni și zece zile pentru două instanțe 24. Având în vedere durata generală a procedurii și toate elementele din dosar, Curtea consideră că nu a existat o depășire a termenului rezonabil de termen în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că aceste obiecțiuni ar trebui respinse ca fiind în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE 26. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate în procedura în fața Curții de Casație, în măsura în care nu a avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 27. Guvernul contestă afirmațiile reclamantului. 28. Curtea amintește că a examinat un motiv identic cu cel prezentat de reclamant și a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a necomunicarii avizului procurorului general, având în vedere natura observațiilor acestuia și imposibilitatea unui justițiabil de a răspunde în scris la aceasta (a se vedea Göçc. Turcia [GC], nr 36590/97, § 55, CEDH 2002 În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. Prin urmare, art. 6 alineatul (1) din convenție a fost încălcat în speță. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În conformitate cu jurisprudența sa constantă în cauze similare, Curtea consideră că constatarea sa de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsa daună morală (Kömürcü c. Turcia, n 77432/01, § 24, 22 iunie 2006). 350 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Statuând în echitate, Curtea consideră rezonabilă alocarea sumei de 1 000 EUR, toate costurile. Interese moratoriu 38. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe echitatea procedurii penale și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 aprilie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Elens-passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
ÖNER KAYA c. TURQUIE
(Requête n
o
9007/03)
ARRÊT
10 avril 2007
10/07/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Öner Kaya c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
mes
juges,
et de M
me
F.
Elens-passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 mars 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
9007/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Öner Kaya («
le requérant
»), a saisi la Cour le 22 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
es
Değirmenci, avocats à Izmir. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n'a pas désigné d'agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 6 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1965 et réside à Izmir.
5.
Le 13 janvier 2000, il fut arrêté et placé en garde à vue à la direction de la sûreté d'Izmir, dans le cadre d'une plainte déposée à son encontre pour falsification de documents.
6.
Selon le procès-verbal d'audition établi le 14 janvier 2000 et portant sa signature, le requérant ne voulut pas bénéficier de l'assistance d'un défenseur lors de sa garde à vue.
7.
Le 14 janvier 2000, il fut traduit devant le procureur de la République et le juge de paix du tribunal d'Izmir. Ce dernier rejeta la demande de mise en détention provisoire formulée par le procureur de la République.
8.
Le 17 janvier 2000, le tribunal correctionnel d'Izmir rejeta le pourvoi formé par le procureur de la République contre la décision du juge de paix.
9.
Par un acte d'accusation présenté le 24 janvier 2000, le procureur de la République inculpa le requérant pour faux en écriture, usage de faux et escroquerie.
10.
L'affaire fut déférée à la cour d'assises d'Izmir. Lors des audiences qui se tinrent devant celle-ci, le requérant était présent et assisté par son avocat.
11.
Par un arrêt du 6 décembre 2000, le requérant fut condamné à un an et huit mois d'emprisonnement.
12.
Le 7 décembre 2000, le requérant se pourvut en cassation.
13.
Le 18 avril 2002, le procureur général près la Cour de cassation transmit à la Cour de cassation son avis sur le pourvoi, lequel ne fut pas communiqué au requérant.
14.
Par un arrêt du 23 septembre 2002, la Cour de cassation confirma le jugement.
II.
15.
La loi n
o
4778, entrée en vigueur le 11 janvier 2003, a ajouté un nouvel alinéa à l'article 316 du code de procédure pénale, selon lequel l'avis du procureur général près la Cour de cassation doit être désormais notifié aux parties concernées. La loi n
o
4829, entrée en vigueur le 19 mars 2003, a précisé que l'avis du procureur général près la Cour de cassation doit être notifié notamment aux accusés et à ses défenseurs, et que ces derniers peuvent y répondre dans un délai de sept jours suivant la notification de l'avis.
16.
Ces dernières modifications législatives ont été introduites dans le nouveau code de procédure pénale adopté par la loi n
o
5271, entrée en vigueur le 17 décembre 2004 (voir notamment l'article 297 du nouveau code de procédure pénale).
17.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de notification de l'avis du procureur général près la Cour de cassation. Il allègue en outre qu'il n'a pas bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de sa garde à vue. Il se plaint enfin de la durée de la procédure pénale.
1.Sur l'absence de notification de l'avis du procureur général
18.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-épuisement des voies de recours internes, les griefs du requérant, soutenant que celui-ci a omis de les soulever devant les juridictions internes.
19.
Le requérant s'oppose aux arguments du Gouvernement.
20.
La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. En l'occurrence, la Cour constate qu'à l'époque des faits, le droit national ne prévoyait pas la communication de l'avis du procureur général et que le Gouvernement ne précise aucunement la voie de recours dont le requérant aurait pu bénéficier à cet égard. Il s'ensuit que l'exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
21.
La Cour estime, compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que cette partie de la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
2.Sur l'absence d'assistance d'un défenseur et la durée de la procédure
22.
En ce qui concerne le grief tiré de l'absence d'assistance d'un défenseur lors de sa garde à vue, la Cour relève d'emblée que le requérant a eu la possibilité de se faire représenter par un homme de loi qui l'a aidé à préparer sa défense pendant la procédure devant la cour d'assises et la Cour de cassation. Par ailleurs, elle constate que le procès-verbal d'audition, établi le 14 janvier 2000 et portant la signature du requérant, indique qu'il n'a pas voulu bénéficier de l'assistance d'un défenseur pendant sa garde à vue. Elle en conclut que la notion d'équité consacrée par l'article 6 n'a pas été atteinte dans sa substance.
23.
Quant au grief tiré de la durée de la procédure, la Cour note que la période à considérer a débuté le 13 janvier 2000 avec l'arrestation du requérant et a pris fin le 23 septembre 2002 avec le prononcé de l'arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré deux ans, huit mois et dix jours pour deux instances.
24.
Eu égard à la durée globale de la procédure et à l'ensemble des éléments du dossier, la Cour estime qu'il n'y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
25.
Dans ces circonstances, la Cour estime qu'il convient de rejeter ces griefs comme étant manifestement mal fondés au sens de l'article 35 §§
3 et
4 de la Convention.
26.
Le requérant se plaint du manque d'équité dans la procédure devant la Cour de cassation, dans la mesure où il n'a pas eu la possibilité de répondre à l'avis écrit que le procureur général avait soumis à la Cour de cassation. Il y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
27.
Le Gouvernement conteste les allégations du requérant.
28.
La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l'avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l'impossibilité pour un justiciable d'y répondre par écrit (voir
Göç c. Turquie
[GC], n
o
‑
V,
Abdullah Aydın c. Turquie (n
o
2)
, n
o
63739/00, § 30, 10 novembre 2005, et, plus récemment,
Halis Doğan c.
Turquie
, n
o
75946/01, §§ 20-22, 7 février 2006, et
Tosun c.
Turquie
, n
o
4124/02, §§ 22-24, 28 février 2006).
29.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
30.
Partant, l'article 6 § 1 de la Convention a été violé en l'espèce.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
31.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
32.
Le requérant réclame 10
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
33.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
34.
Selon sa jurisprudence constante dans des affaires analogues, la Cour estime que son constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué (
Kömürcü c. Turquie
, n
o
77432/01, § 24, 22 juin 2006).
B.
Frais et dépens
35.
Le requérant demande également 2
350 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
36.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
37.
Statuant en équité, la Cour estime raisonnable d'allouer au requérant la somme de 1
000 EUR, tous frais confondus.
C.
Intérêts moratoires
38.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l'équité de la procédure pénale et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le constat d'une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
4.
Dit
a)
que l
'
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 avril 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
F.
Elens-passos
Greffière adjointe
Présidente