ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 142/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.038/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Adina Oana Surdu, președintele Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Gabriela-Simona Rotaru, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă, în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: " Prevederile art. 8 alin. (5) teza I și art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că permit în etapa executării silite efectuate în baza contractului de credit inclusiv soluția de adaptare a acestui contract? În caz afirmativ, soluțiile de adaptare a contractului prin: - reducerea soldului; - stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului; - stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadența după introducerea notificării de adaptare pot reprezenta modalități de echilibrare a contractului de credit admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016?"

După prezentarea referatului cauzei de către magistratulasistent, președintele completului, doamna judecător Adina Oana Surdu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă, prin Încheierea din 29 noiembrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 16.895/325/2022, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 3.038/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 77/2016) " Art. 8 alin. (5) teza I - Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. (...) Art. 11. - În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată." III. Expunerea succintă a procesului A. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 24.06.2022, cu nr. 16.895/325/2022, reclamanta Moroșan Elena Luminița a solicitat, în contradictoriu cu pârâta OTP Bank România - S.A.: - în principal, ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit 0807040090 din 22.07.2008 să fie calculate prin raportare la cursul istoric (inițial) al monedei CHF, în cuantum de 2,2046 lei, cu consecința efectuării pe viitor a plăților aferente rambursării creditului prin raportare la valoarea CHF de la momentul încheierii contractului de credit, și obligarea băncii la repunerea creditului pe rol, precum și la emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte hotărârea ce se va pronunța; - în secundar, ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit să fie calculate prin raportare la un curs CHF mediu de 3,3643 lei sau care să fie redat de media aritmetică dintre valoarea cursului de la data contractării și valoarea cursului de la data fiecărei plăți, cu obligarea băncii la repunerea creditului pe rol, precum și la emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte hotărârea ce se va pronunța; - reducerea pe viitor a soldului creditului cu 40%.

Reclamanta a arătat că, prin intermediul Notificării nr. 134.680 din 18.04.2022, a solicitat creditoarei echilibrarea contractului. Considerând că banca pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile legale, reclamanta a solicitat instanței să procedeze la echilibrarea prestațiilor contractuale, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. B. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 231 din 6.01.2023, Judecătoria Timișoara a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.899,34 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția inadmisibilității, prima instanță a reținut că existența unei executări silite în curs nu duce la inadmisibilitatea cererii de adaptare a contractului, întrucât instanța este obligată să verifice incidența impreviziunii, conform jurisprudenței Curții Constituționale, astfel încât apărarea privind inadmisibilitatea cererii pe motiv că nu a fost cerută darea în plată trebuie respinsă.

Pe fondul cauzei, prima instanță a verificat aplicarea ratione temporis a Legii nr. 77/2016 în cazul contractului de credit dedus judecății, conform art. 11, reținând că acesta nu mai era în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, întrucât fusese declarat scadent anticipat la 29.11.2013, iar ulterior, la 11.02.2014, instanța a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei.

Prima instanță a mai adăugat că, în ceea ce privește momentul de la care poate interveni adaptarea contractului, aceasta se poate face numai pentru viitor, iar nu pentru trecut. C. Calea de atac exercitată

Prin apelul formulat la 22 februarie 2023, reclamanta a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea cererii introductive. În motivare a arătat că, în interpretarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, un contract este în derulare până la achitarea integrală a creditului și accesoriilor sale, chiar dacă imobilul ipotecat a fost pierdut prin executare silită.

În ceea ce privește adaptarea contractului inclusiv în etapa executării silite, apelanta-reclamantă a arătat că debitorii aflați în executare silită nu pot fi tratați diferit, având în vedere că sunt afectați de impreviziune în aceeași manieră, iar începutul executării silite este cauzat de majorarea cursului CHF cu peste 52,6%, care în cazul de față s-a întâmplat în anul 2010. IV. Punctul de vedere al Completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, titularul sesizării a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

În acest sens s-a arătat că sesizarea a fost formulată într-un litigiu aflat în faza apelului, pe rolul Tribunalului Timiș - Secția a II-a civilă, care judecă cauza în ultimă instanță, potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât privește un litigiu ce decurge din aplicarea Legii nr. 77/2016.

Totodată, a apreciat că soluționarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. În acest context, instanța de trimitere a făcut o prezentare succintă a litigiului, fără însă a argumenta îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate.

Instanța de trimitere a mai reținut îndeplinirea condiției noutății chestiunii de drept și a dificultății de interpretare.

Astfel, a arătat că, deși prin Decizia nr. 7/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat prevederea cuprinsă în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 în ceea ce privește solicitarea stingerii obligațiilor în etapa executării silite, după finalizarea prin adjudecare a imobilului ipotecat, nu a fost supusă analizei și posibilitatea adaptării contractului de credit. Practica instanțelor privind echilibrarea contractelor în etapa executării silite este incipientă, întrucât doar după intrarea în vigoare a Legii nr. 52/2020 au fost modificate prevederile Legii nr. 77/2016, în special în privința cazurilor de impreviziune, instanțele de judecată soluționând pe fond cereri de adaptare a contractelor de credit.

În ceea ce privește dificultatea de interpretare a dispozițiilor legale noi cuprinse în Legea nr. 77/2016, în acord cu cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 432/2021, problema de drept vizează posibilitatea consumatorului, după declararea scadenței anticipate a contractului de credit și începerea executării silite, de a solicita adaptarea contractului sau doar stingerea obligației de plată, existând o imposibilitate vădită a continuării contractului.

Instanța de trimitere a arătat că, în practica judiciară, există două interpretări: - o primă opinie este în sensul că adaptarea contractului nu mai este posibilă în etapa executării silite, astfel încât consumatorul poate beneficia de prevederile Legii nr. 77/2016 în etapa executării silite numai sub forma dării în plată; - o a doua opinie este în sensul că adaptarea contractului este permisă și în etapa executării silite, dat fiind caracterul prioritar al echilibrării și continuării contractului de credit, precum și faptul că declararea scadenței anticipate este tocmai o consecință a impreviziunii.

În fine, s-a mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestor chestiuni de drept prin decizii de speță sau decizii pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, astfel cum rezultă din evidențele electronice ale instanței supreme. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunțare, în condițiile în care ar avea influență asupra soluției ce se va pronunța asupra apelului exercitat în cauză.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu este oportună prezentarea propriului punct de vedere, fără ca acest lucru să atragă o eventuală inadmisibilitate a sesizării, invocând Decizia nr. 43/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că întrebările formulate sunt pertinente sub aspectul modalităților practice de adaptare și a propus, alăturat soluțiilor principale propuse de tribunal, soluția repunerii contractului de credit pe rol. Apelanta a arătat că această măsură este aptă de a echilibra contractul, dat fiind că s-au depășit anumite echilibre macrosistemice ale contractului, și instanța, potrivit legii, are posibilitatea să intervină în cadrul acelui contract și să îl amenajeze în sensul redobândirii echilibrului.

Intimata-pârâtă a arătat că, în etapa executării silite, în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, poate fi dispusă doar stingerea creanței, iar nu adaptarea contractului. În etapa executării silite nu este posibilă adaptarea unui contract care nu mai este în vigoare la momentul respectiv. Adaptarea contractului poate fi dispusă doar pentru viitor, pentru contracte în curs de desfășurare, iar, în conformitate cu jurisprudența națională, adaptarea operează, în general, de la momentul notificării de dare în plată. VI. Jurisprudența instanțelor naționale

Curțile de apel București, Cluj, Iași, Pitești și Suceava au trimis practică judiciară relevantă.

Curțile de apel Constanța, Craiova, Galați, Oradea și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale colectivelor de judecători.

Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Ploiești și Târgu Mureș nu au identificat practică judiciară relevantă.

Din răspunsurile primite rezultă existența unei practici judiciare consistente, dar cu caracter neunitar, putând fi identificate două opinii cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că prevederile art. 8 alin. (5) teza I și art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că nu permit adaptarea contractului în etapa executării silite, în situația declarării scadenței anticipate, întrucât soluția poate fi pronunțată numai pentru viitor, cu privire la un contract de credit în derulare, în această situație fiind aplicabilă Legea nr. 77/2016, însă numai sub forma stingerii obligațiilor.

Au fost prezentate următoarele argumente în sprijinul primei opinii:

Ca urmare a declarării scadenței anticipate, contractul de credit a încetat, iar măsura echilibrării contractului poate fi dispusă doar în situația existenței unui contract în ființă. Astfel, prin declararea scadenței anticipate a creditului, toate obligațiile viitoare se transformă în obligații exigibile imediat, contractul de credit încetând din perspectiva derulării normale a acestuia.

Relativ la momentul de la care poate interveni adaptarea contractului, s-a indicat momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat cazul de impreviziune, nu și pentru trecut. Or, în cazul în care s-ar admite că adaptarea contractului este posibilă în cursul executării silite, aceasta ar produce efecte și pentru trecut și ar fi, astfel, o modificare a raporturilor contractuale ale părților neprevăzută de lege.

Potrivit art. 8 alin. (5) teza I din Legea nr. 77/2016, este posibilă doar constatarea stingerii obligației, având în vedere că utilitatea socială a dispărut, inclusiv din perspectiva posibilității păstrării în patrimoniu a bunului ipotecat aparținând debitorului, consumatorul putând solicita doar stingerea datoriilor prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, iar nu și adaptarea contractului.

A se adăuga posibilitatea adaptării contractului de credit cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat de către debitor este o soluție care depășește cadrul stabilit de Legea nr. 77/2016 și contravine domeniului de reglementare a legii speciale stabilit în art. 3, finalitatea acestuia fiind reprezentată de stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Condiția impreviziunii reprezintă o cerință sine qua non pentru a se obține stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată, astfel cum stabilește și art. 4 din aceeași lege. Nu poate fi extinsă existența impreviziunii la obținerea adaptării contractului de credit, având în vedere că legislația specială derogă de la cea generală și este de strictă interpretare. De asemenea, art. 11 din respectiva lege face vorbire despre contracte de credit aflate în derulare, ceea ce presupune că executarea obligațiilor asumate prin acestea nu a avut loc, fie pe cale voluntară, fie pe calea unei executări silite.

Drept urmare, niciuna dintre soluțiile de adaptare propuse nu poate fi avută în vedere în condițiile în care executarea silită a fost demarată pentru existența unui debit, iar adaptarea contractului prin reducerea soldului ar trebui dispusă pentru viitor. Astfel, fiind declarat scadent anticipat creditul, nu se poate dispune adaptarea contractului prin repunerea pe rol a creditului. Referitor la cea de-a treia opțiune, fiind declarat scadent anticipat creditul și executarea silită demarată pentru un debit restant incluzând și dobânzile, nu se poate stabili un nou curs valutar pentru ratele cu scadența după notificarea de adaptare.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că prevederile art. 8 alin. (5) teza I și art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că permit în etapa executării silite efectuate în baza contractului de credit inclusiv soluția de adaptare a acestui contract, iar stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului, stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadență după introducerea notificării de adaptare pot reprezenta modalități de echilibrare a contractului de credit admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016.

Au fost prezentate următoarele argumente în sprijinul celei de-a doua opinii:

Dispozițiile art. 8 alin. (5) teza I și art. 11 din Legea nr. 77/2016 permit inclusiv soluția de adaptare a contractului, întrucât declararea scadenței anticipate a contractului nu echivalează cu încetarea lui, ci doar cu decăderea debitorului din beneficiul termenului de plată, sens în care poate fi invocată impreviziunea și după acest moment și, consecutiv, este posibilă adaptarea contractului. Astfel, dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului, independent de declararea scadenței anticipate a creditului, cât timp sumele urmărite în cursul executării silite își au izvorul în contractul de credit denunțat pe calea notificării de dare în plată, neputându-se considera că un contract de credit nu ar mai fi în derulare prin simpla declarare scadentă a tuturor ratelor, întrucât acesta generează, în continuare, consecințe juridice pentru debitor. Prin urmare, adaptarea contractului se poate realiza doar pentru viitor, fără a produce efecte asupra prestațiilor deja executate, nici măcar asupra celor devenite exigibile după survenirea riscului supraadăugat.

Astfel, există posibilitatea adaptării contractului inclusiv în faza de executare silită efectuată în temeiul acestuia, urmând ca instanța, de la caz la caz, să analizeze modalitatea de adaptare pe care o va dispune, astfel încât să se realizeze o distribuire echitabilă între părți a pierderilor care rezultă pentru debitor din schimbarea excepțională a cursului valutar.

S-a apreciat că sintagma "să constate stingerea" din cuprinsul tezei I a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu ar trebui să excludă posibilitatea instanței de a aplica soluția adaptării contractului de credit, având în vedere caracterul prioritar al acestei soluții, stabilit de art. 4 alin. (4) din lege. În sens contrar, domeniul de aplicare al legii s-ar restrânge în mod considerabil, având în vedere că, pentru majoritatea contractelor de credit pentru care se solicită stingerea obligației prin darea în plată, a fost începută procedura executării silite prin declararea scadenței anticipate a creditului.

Într-adevăr, pentru a opera impreviziunea, este necesar ca împrejurarea care rupe echilibrul contractual să intervină după încheierea actului juridic, dar înainte de momentul la care obligațiile părților ar fi trebuit executate. Cu toate acestea, s-a apreciat că, prin reglementarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul a înțeles să faciliteze aplicarea teoriei impreviziunii în cazul unei categorii de persoane vulnerabile, respectiv debitorii unui contract de credit care sunt supuși executării silite, și să permită adaptarea contractului.

S-a arătat că astfel de cereri pot fi formulate în etapa executării silite, întrucât, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor și creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părți.

Cu privire la soluțiile de adaptare a contractului prin reducerea soldului, stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului, respectiv stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadența după introducerea notificării de adaptare, s-a opinat că acestea pot constitui modalități de adaptare a contractului de credit, admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016, la noile realități intervenite în raporturile contractuale dintre părți, urmând a fi dispuse în raport cu circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 77/2016, atât în ansamblu, cât și asupra unor articole din cuprinsul acesteia, după cum urmează: - Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017; - Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017; - Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018; - Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020; - Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021; - Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021; - Decizia nr. 466 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 8 mai 2023. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedura de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat următoarele decizii relevante: - Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018, prin care s-a respins sesizarea formulată de Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 16.817/212/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea sintagmei "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare" prevăzute de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite; - Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 13.952/271/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii"; - Decizia nr. 26 din 20 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 10 iunie 2024, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept: " a) În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1 1 ) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, intervenția instanței în contractul dintre părți, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), se realizează la momentul apariției evenimentului de impreviziune (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală) sau la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului/dare în plată sau la momentul pronunțării instanței asupra echilibrării contractului; b) În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza încă de la momentul apariției impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumția legală), vor fi supuse echilibrării și prestațiile executate după acel moment, raportat la prevederile art. 4 alin. (1 1 ) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016; c) În situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, prestațiile deja executate în stare de impreviziune, respectiv peste pragul instituit de prezumția legală, sunt considerate câștigate contractului, sau instanța trebuie să țină cont de acestea în situația în care este chemată să dispună echilibrarea contractului și eventual să găsească modalități suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu; d) În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 și art. 1.271 din Codul civil, în situația în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenția instanței în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, reducerea soldului creditului ar putea reprezenta o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte numai pentru viitor." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: (i) existența unei cauze în curs de judecată; (ii) judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; (iii) ivirea unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Timiș este învestit, în ultimă instanță, cu soluționarea apelului într-o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016, fiind incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: " nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016". Drept urmare, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanță.

Cea de-a treia condiție, referitoare la existența unei chestiuni de drept esențiale, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită, întrucât prima problemă de drept ce se solicită a fi dezlegată nu este determinantă în soluționarea pe fond a cauzei, față de limitele apelului declarat doar de reclamantă 1 . 1 În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut neîndeplinirea condiției de admisibilitate privind caracterul determinant în soluționarea pe fond a cauzei al problemei sesizate, în condițiile neobservării limitelor efectului devolutiv al apelului - paragrafele 51-61 din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 4 martie 2020.

Trebuie subliniat că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că, în temeiul art. 11 din Legea nr. 77/2016, legea dării în plată nu este aplicabilă ratione temporis în cazul contractului de credit dedus judecății, întrucât contractul nu mai era în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, fiind declarat scadent anticipat la 29.11.2013, iar ulterior, la 11.02.2014, instanța a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei.

Reclamanta a criticat în apel interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, susținând că un contract este în derulare până la achitarea integrală a creditului și accesoriilor sale, chiar dacă imobilul ipotecat a fost pierdut prin executare silită.

Deși problema de drept dedusă spre dezlegare în apel viza interpretarea sintagmei "contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare" prevăzute de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 77/2016, instanța de trimitere nu a formulat întrebarea în acest sens 2 . 2 Chestiunea de drept a făcut obiectul sesizării respinse, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Tot prin sentința primei instanțe a fost respinsă excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, care a susținut că reclamanta nu este în măsură să solicite adaptarea contractului în baza Legii nr. 77/2016, în condițiile în care există o executare silită în curs, singura soluție posibilă fiind stingerea raportului juridic prin darea în plată a imobilului.

În motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității, prima instanță a reținut că existența unei executări silite în curs nu duce la inadmisibilitatea cererii de adaptare a contractului, întrucât instanța este obligată să verifice incidența impreviziunii, conform jurisprudenței Curții Constituționale, astfel încât apărarea privind inadmisibilitatea cererii pe motiv că nu a fost cerută darea în plată trebuie respinsă.

Împotriva sentinței judecătoriei a declarat apel doar reclamanta, criticând modul de interpretare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016.

Deși avea posibilitatea să declare apel incident împotriva soluției cuprinse în dispozitiv referitoare la respingerea excepției inadmisibilității, pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a repune în discuția instanței de control judiciar problema de drept privind interpretarea prevederilor Legii nr. 77/2016 sub aspectul posibilității adaptării contractului de credit în etapa executării silite.

În consecință, este inadmisibilă repunerea în discuție în apel a excepției respinse de prima instanță, chestiunea litigioasă rezolvată intrând în autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În limitele efectului devolutiv al apelului, stabilite de reclamantă, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, prevăzută de art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere nu mai poate repune în discuție chestiunea de drept care face obiectul primei întrebări din prezenta sesizare, întrucât o soluție în acord cu interpretarea susținută de pârâtă ar înrăutăți situația apelantei-reclamante în propria cale de atac, contrar principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 din Codul de procedură civilă.

De aceea, soluționarea apelului nu depinde de lămurirea primei chestiuni de drept sesizate.

Cea de-a patra condiție, referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu este îndeplinită în privința ambelor întrebări.

Analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei probleme de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare. Așa cum instanța supremă a decis în jurisprudența sa, în lipsa unei definiții a noutății chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015).

În acest sens s-a statuat că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.

Totodată, s-ar putea impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (o așa-zisă reevaluare a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare.

Conform unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. În situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cauza de față, din consultarea practicii judiciare transmise de curțile de apel rezultă că instanțele au pronunțat numeroase hotărâri cu privire la problemele de drept supuse analizei, fiind conturate două opinii: - o primă opinie, în sensul că adaptarea contractului nu mai este posibilă în etapa executării silite, astfel încât consumatorul poate beneficia de prevederile Legii nr. 77/2016 în această etapă numai sub forma dării în plată; - o a doua opinie, în sensul că adaptarea contractului este permisă și în etapa executării silite, dat fiind caracterul prioritar al echilibrării și continuării contractului de credit, precum și faptul că declararea scadenței anticipate este tocmai o consecință a impreviziunii.

A doua întrebare formulată de instanța de trimitere este accesorie primei întrebări și subsecventă celei de-a doua opinii, referindu-se la diferite modalități de adaptare a contractului. În mod evident, în alegerea modalității concrete de intervenție a instanței în contractul de credit, prezintă relevanță stabilirea momentului când se produc efectele impreviziunii.

Problema de drept privind interpretarea și aplicarea Legii nr. 77/2016, referitoare la limitele intervenției judecătorului în contractele de credit în ipoteza impreviziunii valutare, sub aspectul momentului de la care se poate realiza, a făcut obiectul sesizării respinse ca inadmisibilă prin Decizia nr. 26 din 20 mai 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Cu acea ocazie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu este îndeplinită condiția noutății, întrucât problema de drept în discuție a fost deja dedusă judecății instanțelor și a primit o dezlegare din partea acestora, practica judiciară nefiind unitară.

Instanța de trimitere a apreciat ca fiind relevantă sesizarea soluționată prin decizia anterior menționată, motiv pentru care a dispus suspendarea judecării cauzei prin Încheierea din 4 decembrie 2023.

Chiar dacă s-a conturat o practică judiciară neunitară, nu trebuie ignorat scopul legiferării instituției procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită (control a posteriori).

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, consecința, într-o atare situație, fiind aceea a inadmisibilității sesizării.

Reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate anterior analizate, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiș - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 16.895/325/2022.