Decizia nr. 142/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3038/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.038/1/2024 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Adina Oana Surdu, preşedintele Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Gabriela-Simona Rotaru, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă, în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: ” Prevederile art. 8 alin. (5) teza I şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că permit în etapa executării silite efectuate în baza contractului de credit inclusiv soluţia de adaptare a acestui contract? În caz afirmativ, soluţiile de adaptare a contractului prin: – reducerea soldului; – stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului; – stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadenţa după introducerea notificării de adaptare pot reprezenta modalităţi de echilibrare a contractului de credit admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016?”

După prezentarea referatului cauzei de către magistratulasistent, preşedintele completului, doamna judecător Adina Oana Surdu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă, prin Încheierea din 29 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 16.895/325/2022, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 3.038/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 77/2016) ” Art. 8 alin. (5) teza I – Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. (…) Art. 11. – În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.” III. Expunerea succintă a procesului A. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 24.06.2022, cu nr. 16.895/325/2022, reclamanta Moroşan Elena Luminiţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâta OTP Bank România – S.A.: – în principal, ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit 0807040090 din 22.07.2008 să fie calculate prin raportare la cursul istoric (iniţial) al monedei CHF, în cuantum de 2,2046 lei, cu consecinţa efectuării pe viitor a plăţilor aferente rambursării creditului prin raportare la valoarea CHF de la momentul încheierii contractului de credit, şi obligarea băncii la repunerea creditului pe rol, precum şi la emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte hotărârea ce se va pronunţa; – în secundar, ca toate sumele datorate în temeiul contractului de credit să fie calculate prin raportare la un curs CHF mediu de 3,3643 lei sau care să fie redat de media aritmetică dintre valoarea cursului de la data contractării şi valoarea cursului de la data fiecărei plăţi, cu obligarea băncii la repunerea creditului pe rol, precum şi la emiterea unui nou grafic de rambursare care să respecte hotărârea ce se va pronunţa; – reducerea pe viitor a soldului creditului cu 40%.

Reclamanta a arătat că, prin intermediul Notificării nr. 134.680 din 18.04.2022, a solicitat creditoarei echilibrarea contractului. Considerând că banca pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, reclamanta a solicitat instanţei să procedeze la echilibrarea prestaţiilor contractuale, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. B. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 231 din 6.01.2023, Judecătoria Timişoara a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.899,34 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă a reţinut că existenţa unei executări silite în curs nu duce la inadmisibilitatea cererii de adaptare a contractului, întrucât instanţa este obligată să verifice incidenţa impreviziunii, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, astfel încât apărarea privind inadmisibilitatea cererii pe motiv că nu a fost cerută darea în plată trebuie respinsă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a verificat aplicarea ratione temporis a Legii nr. 77/2016 în cazul contractului de credit dedus judecăţii, conform art. 11, reţinând că acesta nu mai era în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, întrucât fusese declarat scadent anticipat la 29.11.2013, iar ulterior, la 11.02.2014, instanţa a încuviinţat executarea silită împotriva debitoarei.

Prima instanţă a mai adăugat că, în ceea ce priveşte momentul de la care poate interveni adaptarea contractului, aceasta se poate face numai pentru viitor, iar nu pentru trecut. C. Calea de atac exercitată

Prin apelul formulat la 22 februarie 2023, reclamanta a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii introductive. În motivare a arătat că, în interpretarea art. 11 din Legea nr. 77/2016, un contract este în derulare până la achitarea integrală a creditului şi accesoriilor sale, chiar dacă imobilul ipotecat a fost pierdut prin executare silită.

În ceea ce priveşte adaptarea contractului inclusiv în etapa executării silite, apelanta-reclamantă a arătat că debitorii aflaţi în executare silită nu pot fi trataţi diferit, având în vedere că sunt afectaţi de impreviziune în aceeaşi manieră, iar începutul executării silite este cauzat de majorarea cursului CHF cu peste 52,6%, care în cazul de faţă s-a întâmplat în anul 2010. IV. Punctul de vedere al Completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, titularul sesizării a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

În acest sens s-a arătat că sesizarea a fost formulată într-un litigiu aflat în faza apelului, pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia a II-a civilă, care judecă cauza în ultimă instanţă, potrivit art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât priveşte un litigiu ce decurge din aplicarea Legii nr. 77/2016.

Totodată, a apreciat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. În acest context, instanţa de trimitere a făcut o prezentare succintă a litigiului, fără însă a argumenta îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate.

Instanţa de trimitere a mai reţinut îndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept şi a dificultăţii de interpretare.

Astfel, a arătat că, deşi prin Decizia nr. 7/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat prevederea cuprinsă în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 în ceea ce priveşte solicitarea stingerii obligaţiilor în etapa executării silite, după finalizarea prin adjudecare a imobilului ipotecat, nu a fost supusă analizei şi posibilitatea adaptării contractului de credit. Practica instanţelor privind echilibrarea contractelor în etapa executării silite este incipientă, întrucât doar după intrarea în vigoare a Legii nr. 52/2020 au fost modificate prevederile Legii nr. 77/2016, în special în privinţa cazurilor de impreviziune, instanţele de judecată soluţionând pe fond cereri de adaptare a contractelor de credit.

În ceea ce priveşte dificultatea de interpretare a dispoziţiilor legale noi cuprinse în Legea nr. 77/2016, în acord cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 432/2021, problema de drept vizează posibilitatea consumatorului, după declararea scadenţei anticipate a contractului de credit şi începerea executării silite, de a solicita adaptarea contractului sau doar stingerea obligaţiei de plată, existând o imposibilitate vădită a continuării contractului.

Instanţa de trimitere a arătat că, în practica judiciară, există două interpretări: – o primă opinie este în sensul că adaptarea contractului nu mai este posibilă în etapa executării silite, astfel încât consumatorul poate beneficia de prevederile Legii nr. 77/2016 în etapa executării silite numai sub forma dării în plată; – o a doua opinie este în sensul că adaptarea contractului este permisă şi în etapa executării silite, dat fiind caracterul prioritar al echilibrării şi continuării contractului de credit, precum şi faptul că declararea scadenţei anticipate este tocmai o consecinţă a impreviziunii.

În fine, s-a mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestor chestiuni de drept prin decizii de speţă sau decizii pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, astfel cum rezultă din evidenţele electronice ale instanţei supreme. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunţare, în condiţiile în care ar avea influenţă asupra soluţiei ce se va pronunţa asupra apelului exercitat în cauză.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu este oportună prezentarea propriului punct de vedere, fără ca acest lucru să atragă o eventuală inadmisibilitate a sesizării, invocând Decizia nr. 43/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că întrebările formulate sunt pertinente sub aspectul modalităţilor practice de adaptare şi a propus, alăturat soluţiilor principale propuse de tribunal, soluţia repunerii contractului de credit pe rol. Apelanta a arătat că această măsură este aptă de a echilibra contractul, dat fiind că s-au depăşit anumite echilibre macrosistemice ale contractului, şi instanţa, potrivit legii, are posibilitatea să intervină în cadrul acelui contract şi să îl amenajeze în sensul redobândirii echilibrului.

Intimata-pârâtă a arătat că, în etapa executării silite, în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, poate fi dispusă doar stingerea creanţei, iar nu adaptarea contractului. În etapa executării silite nu este posibilă adaptarea unui contract care nu mai este în vigoare la momentul respectiv. Adaptarea contractului poate fi dispusă doar pentru viitor, pentru contracte în curs de desfăşurare, iar, în conformitate cu jurisprudenţa naţională, adaptarea operează, în general, de la momentul notificării de dare în plată. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Curţile de apel Bucureşti, Cluj, Iaşi, Piteşti şi Suceava au trimis practică judiciară relevantă.

Curţile de apel Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale colectivelor de judecători.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Ploieşti şi Târgu Mureş nu au identificat practică judiciară relevantă.

Din răspunsurile primite rezultă existenţa unei practici judiciare consistente, dar cu caracter neunitar, putând fi identificate două opinii cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că prevederile art. 8 alin. (5) teza I şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că nu permit adaptarea contractului în etapa executării silite, în situaţia declarării scadenţei anticipate, întrucât soluţia poate fi pronunţată numai pentru viitor, cu privire la un contract de credit în derulare, în această situaţie fiind aplicabilă Legea nr. 77/2016, însă numai sub forma stingerii obligaţiilor.

Au fost prezentate următoarele argumente în sprijinul primei opinii:

Ca urmare a declarării scadenţei anticipate, contractul de credit a încetat, iar măsura echilibrării contractului poate fi dispusă doar în situaţia existenţei unui contract în fiinţă. Astfel, prin declararea scadenţei anticipate a creditului, toate obligaţiile viitoare se transformă în obligaţii exigibile imediat, contractul de credit încetând din perspectiva derulării normale a acestuia.

Relativ la momentul de la care poate interveni adaptarea contractului, s-a indicat momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat cazul de impreviziune, nu şi pentru trecut. Or, în cazul în care s-ar admite că adaptarea contractului este posibilă în cursul executării silite, aceasta ar produce efecte şi pentru trecut şi ar fi, astfel, o modificare a raporturilor contractuale ale părţilor neprevăzută de lege.

Potrivit art. 8 alin. (5) teza I din Legea nr. 77/2016, este posibilă doar constatarea stingerii obligaţiei, având în vedere că utilitatea socială a dispărut, inclusiv din perspectiva posibilităţii păstrării în patrimoniu a bunului ipotecat aparţinând debitorului, consumatorul putând solicita doar stingerea datoriilor prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, iar nu şi adaptarea contractului.

A se adăuga posibilitatea adaptării contractului de credit cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat de către debitor este o soluţie care depăşeşte cadrul stabilit de Legea nr. 77/2016 şi contravine domeniului de reglementare a legii speciale stabilit în art. 3, finalitatea acestuia fiind reprezentată de stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Condiţia impreviziunii reprezintă o cerinţă sine qua non pentru a se obţine stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, astfel cum stabileşte şi art. 4 din aceeaşi lege. Nu poate fi extinsă existenţa impreviziunii la obţinerea adaptării contractului de credit, având în vedere că legislaţia specială derogă de la cea generală şi este de strictă interpretare. De asemenea, art. 11 din respectiva lege face vorbire despre contracte de credit aflate în derulare, ceea ce presupune că executarea obligaţiilor asumate prin acestea nu a avut loc, fie pe cale voluntară, fie pe calea unei executări silite.

Drept urmare, niciuna dintre soluţiile de adaptare propuse nu poate fi avută în vedere în condiţiile în care executarea silită a fost demarată pentru existenţa unui debit, iar adaptarea contractului prin reducerea soldului ar trebui dispusă pentru viitor. Astfel, fiind declarat scadent anticipat creditul, nu se poate dispune adaptarea contractului prin repunerea pe rol a creditului. Referitor la cea de-a treia opţiune, fiind declarat scadent anticipat creditul şi executarea silită demarată pentru un debit restant incluzând şi dobânzile, nu se poate stabili un nou curs valutar pentru ratele cu scadenţa după notificarea de adaptare.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că prevederile art. 8 alin. (5) teza I şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că permit în etapa executării silite efectuate în baza contractului de credit inclusiv soluţia de adaptare a acestui contract, iar stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului, stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadenţă după introducerea notificării de adaptare pot reprezenta modalităţi de echilibrare a contractului de credit admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016.

Au fost prezentate următoarele argumente în sprijinul celei de-a doua opinii:

Dispoziţiile art. 8 alin. (5) teza I şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 permit inclusiv soluţia de adaptare a contractului, întrucât declararea scadenţei anticipate a contractului nu echivalează cu încetarea lui, ci doar cu decăderea debitorului din beneficiul termenului de plată, sens în care poate fi invocată impreviziunea şi după acest moment şi, consecutiv, este posibilă adaptarea contractului. Astfel, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului, independent de declararea scadenţei anticipate a creditului, cât timp sumele urmărite în cursul executării silite îşi au izvorul în contractul de credit denunţat pe calea notificării de dare în plată, neputându-se considera că un contract de credit nu ar mai fi în derulare prin simpla declarare scadentă a tuturor ratelor, întrucât acesta generează, în continuare, consecinţe juridice pentru debitor. Prin urmare, adaptarea contractului se poate realiza doar pentru viitor, fără a produce efecte asupra prestaţiilor deja executate, nici măcar asupra celor devenite exigibile după survenirea riscului supraadăugat.

Astfel, există posibilitatea adaptării contractului inclusiv în faza de executare silită efectuată în temeiul acestuia, urmând ca instanţa, de la caz la caz, să analizeze modalitatea de adaptare pe care o va dispune, astfel încât să se realizeze o distribuire echitabilă între părţi a pierderilor care rezultă pentru debitor din schimbarea excepţională a cursului valutar.

S-a apreciat că sintagma „să constate stingerea” din cuprinsul tezei I a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu ar trebui să excludă posibilitatea instanţei de a aplica soluţia adaptării contractului de credit, având în vedere caracterul prioritar al acestei soluţii, stabilit de art. 4 alin. (4) din lege. În sens contrar, domeniul de aplicare al legii s-ar restrânge în mod considerabil, având în vedere că, pentru majoritatea contractelor de credit pentru care se solicită stingerea obligaţiei prin darea în plată, a fost începută procedura executării silite prin declararea scadenţei anticipate a creditului.

Într-adevăr, pentru a opera impreviziunea, este necesar ca împrejurarea care rupe echilibrul contractual să intervină după încheierea actului juridic, dar înainte de momentul la care obligaţiile părţilor ar fi trebuit executate. Cu toate acestea, s-a apreciat că, prin reglementarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul a înţeles să faciliteze aplicarea teoriei impreviziunii în cazul unei categorii de persoane vulnerabile, respectiv debitorii unui contract de credit care sunt supuşi executării silite, şi să permită adaptarea contractului.

S-a arătat că astfel de cereri pot fi formulate în etapa executării silite, întrucât, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi.

Cu privire la soluţiile de adaptare a contractului prin reducerea soldului, stabilirea unui nou curs valutar aplicabil tuturor sumelor restante, cu repunerea pe rol a creditului, respectiv stabilirea unui nou curs valutar aplicabil ratelor cu scadenţa după introducerea notificării de adaptare, s-a opinat că acestea pot constitui modalităţi de adaptare a contractului de credit, admisibile prin raportare la prevederile Legii nr. 77/2016, la noile realităţi intervenite în raporturile contractuale dintre părţi, urmând a fi dispuse în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii nr. 77/2016, atât în ansamblu, cât şi asupra unor articole din cuprinsul acesteia, după cum urmează: – Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017; – Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017; – Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018; – Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020; – Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021; – Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021; – Decizia nr. 466 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 8 mai 2023. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedura de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat următoarele decizii relevante: – Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018, prin care s-a respins sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 16.817/212/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea sintagmei „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare” prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite; – Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 13.952/271/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii”; – Decizia nr. 26 din 20 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 10 iunie 2024, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele probleme de drept: ” a) În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1 1 ) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.271 din Codul civil, intervenţia instanţei în contractul dintre părţi, ca urmare a manifestării impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumţia legală), se realizează la momentul apariţiei evenimentului de impreviziune (atingerea cursului valutar instituit de prezumţia legală) sau la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului/dare în plată sau la momentul pronunţării instanţei asupra echilibrării contractului; b) În situaţia în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenţia instanţei în contract se poate realiza încă de la momentul apariţiei impreviziunii (atingerea cursului valutar instituit de prezumţia legală), vor fi supuse echilibrării şi prestaţiile executate după acel moment, raportat la prevederile art. 4 alin. (1 1 ) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016; c) În situaţia în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenţia instanţei în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, prestaţiile deja executate în stare de impreviziune, respectiv peste pragul instituit de prezumţia legală, sunt considerate câştigate contractului, sau instanţa trebuie să ţină cont de acestea în situaţia în care este chemată să dispună echilibrarea contractului şi eventual să găsească modalităţi suplimentare de echilibrare a contractului pe lângă cea a stabilirii unui curs valutar mediu; d) În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 970 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.271 din Codul civil, în situaţia în care răspunsul la întrebarea (chestiunea de drept) numărul 1 este în sensul că intervenţia instanţei în contract se poate realiza doar de la momentul înregistrării notificării de echilibrare a contractului, reducerea soldului creditului ar putea reprezenta o modalitate de echilibrare a contractului de credit care să producă efecte numai pentru viitor.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată; (ii) judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (iii) ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Timiş este învestit, în ultimă instanţă, cu soluţionarea apelului într-o cerere întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016, fiind incidente prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: ” nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (…) ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016″. Drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în ultimă instanţă.

Cea de-a treia condiţie, referitoare la existenţa unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită, întrucât prima problemă de drept ce se solicită a fi dezlegată nu este determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei, faţă de limitele apelului declarat doar de reclamantă 1 . 1 În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate privind caracterul determinant în soluţionarea pe fond a cauzei al problemei sesizate, în condiţiile neobservării limitelor efectului devolutiv al apelului – paragrafele 51-61 din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 4 martie 2020.

Trebuie subliniat că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând că, în temeiul art. 11 din Legea nr. 77/2016, legea dării în plată nu este aplicabilă ratione temporis în cazul contractului de credit dedus judecăţii, întrucât contractul nu mai era în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, fiind declarat scadent anticipat la 29.11.2013, iar ulterior, la 11.02.2014, instanţa a încuviinţat executarea silită împotriva debitoarei.

Reclamanta a criticat în apel interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, susţinând că un contract este în derulare până la achitarea integrală a creditului şi accesoriilor sale, chiar dacă imobilul ipotecat a fost pierdut prin executare silită.

Deşi problema de drept dedusă spre dezlegare în apel viza interpretarea sintagmei „contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare” prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016, instanţa de trimitere nu a formulat întrebarea în acest sens 2 . 2 Chestiunea de drept a făcut obiectul sesizării respinse, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Tot prin sentinţa primei instanţe a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, care a susţinut că reclamanta nu este în măsură să solicite adaptarea contractului în baza Legii nr. 77/2016, în condiţiile în care există o executare silită în curs, singura soluţie posibilă fiind stingerea raportului juridic prin darea în plată a imobilului.

În motivarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, prima instanţă a reţinut că existenţa unei executări silite în curs nu duce la inadmisibilitatea cererii de adaptare a contractului, întrucât instanţa este obligată să verifice incidenţa impreviziunii, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, astfel încât apărarea privind inadmisibilitatea cererii pe motiv că nu a fost cerută darea în plată trebuie respinsă.

Împotriva sentinţei judecătoriei a declarat apel doar reclamanta, criticând modul de interpretare a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016.

Deşi avea posibilitatea să declare apel incident împotriva soluţiei cuprinse în dispozitiv referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a repune în discuţia instanţei de control judiciar problema de drept privind interpretarea prevederilor Legii nr. 77/2016 sub aspectul posibilităţii adaptării contractului de credit în etapa executării silite.

În consecinţă, este inadmisibilă repunerea în discuţie în apel a excepţiei respinse de prima instanţă, chestiunea litigioasă rezolvată intrând în autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În limitele efectului devolutiv al apelului, stabilite de reclamantă, în aplicarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, prevăzută de art. 477 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere nu mai poate repune în discuţie chestiunea de drept care face obiectul primei întrebări din prezenta sesizare, întrucât o soluţie în acord cu interpretarea susţinută de pârâtă ar înrăutăţi situaţia apelantei-reclamante în propria cale de atac, contrar principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 din Codul de procedură civilă.

De aceea, soluţionarea apelului nu depinde de lămurirea primei chestiuni de drept sesizate.

Cea de-a patra condiţie, referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu este îndeplinită în privinţa ambelor întrebări.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei probleme de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare. Aşa cum instanţa supremă a decis în jurisprudenţa sa, în lipsa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 şi Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015).

În acest sens s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, s-ar putea impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (o aşa-zisă reevaluare a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare.

Conform unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă, din consultarea practicii judiciare transmise de curţile de apel rezultă că instanţele au pronunţat numeroase hotărâri cu privire la problemele de drept supuse analizei, fiind conturate două opinii: – o primă opinie, în sensul că adaptarea contractului nu mai este posibilă în etapa executării silite, astfel încât consumatorul poate beneficia de prevederile Legii nr. 77/2016 în această etapă numai sub forma dării în plată; – o a doua opinie, în sensul că adaptarea contractului este permisă şi în etapa executării silite, dat fiind caracterul prioritar al echilibrării şi continuării contractului de credit, precum şi faptul că declararea scadenţei anticipate este tocmai o consecinţă a impreviziunii.

A doua întrebare formulată de instanţa de trimitere este accesorie primei întrebări şi subsecventă celei de-a doua opinii, referindu-se la diferite modalităţi de adaptare a contractului. În mod evident, în alegerea modalităţii concrete de intervenţie a instanţei în contractul de credit, prezintă relevanţă stabilirea momentului când se produc efectele impreviziunii.

Problema de drept privind interpretarea şi aplicarea Legii nr. 77/2016, referitoare la limitele intervenţiei judecătorului în contractele de credit în ipoteza impreviziunii valutare, sub aspectul momentului de la care se poate realiza, a făcut obiectul sesizării respinse ca inadmisibilă prin Decizia nr. 26 din 20 mai 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Cu acea ocazie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu este îndeplinită condiţia noutăţii, întrucât problema de drept în discuţie a fost deja dedusă judecăţii instanţelor şi a primit o dezlegare din partea acestora, practica judiciară nefiind unitară.

Instanţa de trimitere a apreciat ca fiind relevantă sesizarea soluţionată prin decizia anterior menţionată, motiv pentru care a dispus suspendarea judecării cauzei prin Încheierea din 4 decembrie 2023.

Chiar dacă s-a conturat o practică judiciară neunitară, nu trebuie ignorat scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită (control a posteriori).

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

Reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate anterior analizate, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 16.895/325/2022.