CtEDO 10.04.2007 Auto

KIVU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
10.04.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Radiation du rôle
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KIVU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 75542/01 prezentată de Mihai-Constantin KIVU și Mira-Alecsandrina KIVU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor L'ei (secțiunea a treia), care are sediul la 10 aprilie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, E. Myjer, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Naismith; grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 17 august 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie: De fapt, reclamanții, domnul Mihai-Constantin Kivu și soția sa, Mira-Alecsandrina Kivu, sunt resortisanți români, născuți în 1917 și 1920 și locuiți în București. Guvernul român ( În 1970, fiica reclamanților și soțul ei au achiziționat proprietatea apartamentului nr 13 d o clădire situată la București nr 2 rue Pravat. În 1975, ca urmare a imigrației lor, apartamentul în cauză a devenit proprietate de la . , în conformitate cu decretul nr. 223/1974. În același timp, Consiliul local de la București a ordonat împărțirea apartamentului. Deci, două Apartamentele au fost create, compuse din fiecare din două camere. Primul, care poartă numărul 13, a fost închiriat unor terțe părți, în timp ce al doilea, care purta numărul 14, a fost închiriat reclamanților. Cererea de restituire a apartamentului după intrarea în vigoare a legii n 112/1995 privind situația juridică a anumitor clădiri naționalizate, reclamanții au înaintat Comisiei locale pentru aplicarea acestei legi (denumită în continuare "Comisia") o cerere de restituire a apartamentului nr 13, așa cum era în momentul naționalizării. 5 din această lege, care prevedea că ascendenții și descendenții până la al doilea grad ale foștilor proprietari ai clădirilor naționalizate puteau solicita, cu consimțământul scris al foștilor proprietari, restituirea acestor clădiri. Prin decizia din 9 martie 1998, devenit definitivă în lipsa unei contestații, Comisia le-a primit cererea și le-a ordonat restituirea apartamentului. În conformitate cu art. 22 alineatul (6) din legea menționată anterior, decizia finală a Comisiei constituia un titlu de proprietate. La 14 iulie 1998, Primăria București i-a informat pe reclamanți că decizia Comisiei nu putea fi executată în întregime, deoarece apartamentul nr. 13 fusese vândut la 23 ianuarie 1997 chiriașilor care au fost angajați în temeiul Legii nr. 112/1995. În 1999, printr-o acțiune introdusă împotriva primăriei din București, a întreprinderii care deține proprietatea asupra statului și a terților cumpărători, reclamanții au solicitat instanței de primă instanță din București să constate nulitatea contractului de vânzare. În iunie 1999, instanța a respins acțiunea. Se estimează că, deși decizia Comisiei a constituit un titlu de proprietate asupra apartamentului nr 13, așa cum era în momentul naționalizării, reclamanții ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubire împotriva cumpărătorilor apartamentului n 13, ceea ce ar fi permis instanțelor să compare titlurile de proprietate invocate de cele două părți și să se pronunțe în favoarea uneia sau a altei părți. Acțiunea formulată de solicitanți a fost respinsă printr-o hotărâre a 26 februarie 2001 a instanței judecătorești din București. Instanța apreciază că decizia Comisiei constituia un titlu de proprietate executorie și că, prin urmare, în loc să introducă o acțiune în anulare, reclamanții ar fi trebuit să solicite executarea acesteia în conformitate cu procedura de executare forțată privind bunurile imobile, prevăzută de Codul de procedură civilă. Declarații aduse la cunoștința Curții de către guvernul pârât în observațiile sale scrise din 26 noiembrie 2004 La 23 iulie 2001, în temeiul Legii nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luate în mod abuziv de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . la 9 mai 2002, reclamanții au solicitat primarului din București modificarea deciziei din 9 martie 1998 de restituire a singurului apartament nr. 14 printr-o decizie din 12 iulie 2002, Comisia a anulat parțial decizia din 9 martie 1998 și a dispus restituirea pentru reclamanții unicului apartament n 14. Procedura privind acordarea de daune-interese este în continuare pendinte. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor, din cauza deciziilor instanțelor care validează vânzarea prin intermediul apartamentului 13 care le aparținea în temeiul Deciziei Comisiei din 9 martie 1998. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, ei se plâng de caracterul presupus inechitabil al procedurii în anulare a contractului de vânzare a apartamentului în cauză. ÎN DREPT reclamanții susțin că vânzarea apartamentului 13 către terți și validarea acestuia de către instanța de apel din București au încălcat art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. Guvernul susține că reclamanții nu pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate asupra apartmentului vândut chiriașilor din moment ce: în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, aceștia nu au dreptul decât la restituirea apartamentului n În această privință, guvernul arată că, din greșeală, Comisia a ordonat restituirea celor două apartamente, care a fost totuși corectată, la cererea reclamanților, prin decizia din 12 iulie 2002. Reclamanții contestă teza guvernului, susțin, fără a da mai multe detalii, că au fost obligați de primărie să solicite modificarea deciziei din 9 martie 1998 pentru a obține daune-interese în temeiul Legii nr. 10/2001. Ei consideră că decizia din 12 iulie 2002 nu are nicio influență asupra existenței dreptului lor de proprietate asupra apartamentului nr. 13, astfel cum a fost recunoscut prin Decizia din 9 martie 1998. Curtea consideră că situația de fapt și de drept creată prin Decizia din 12 iulie 2002 impune din partea sa examinarea întrebării dacă, după această dată, reclamanții se pot pretinde încă victime în sensul articolului 34 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Medeanu c. România (dec.), nr 29958/96, 8 aprilie 2003 și Mihailescu c. România (dec.), n 32913/96, 22 iunie 2004). În această privință, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, de către În cazul în care persoana vizată în mod direct de actul sau de omisiunea în cauză nu respectă cerințele Convenției, aceasta trebuie să aibă calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, dar trebuie să rămână în cadrul procedurii în fața Curții. Stoicescu c. România (revizuire), nr 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004. În speță, obiectul cererii, astfel cum a fost introdus la 17 august 2001 de către reclamanți, a fost dreptul de a beneficia de dreptul de proprietate asupra apartamentului n 13, drept care le-a fost recunoscut prin Decizia Comisiei din 9 martie 1998; prin urmare, nu este discutabil că, în momentul introducerii prezentei cereri, reclamanții se puteau declara victime, în sensul articolului 34 menționat anterior. Cu toate acestea, Curtea constată că, prin decizia din 12 iulie 2002 pronunțată la cererea reclamanților, Comisia a anulat parțial decizia din 9 martie 1998, lăsând în continuare doar dreptul la restituirea apartamentului nr 14 ocupat de solicitanți. Hotărârea menționată anterior fiind anulată în privința apartamentului n 13, Curtea consideră că, începând cu 12 iulie 2002, reclamanții și-au pierdut dreptul de proprietate asupra acestui apartament, precum și dreptul la executare al acestei decizii în ceea ce privește restituirea apartamentului . În plus, Curtea constată că, la 23 iulie 2001, reclamanții au solicitat Primăriei din București acordarea unei despăgubiri sub formă de despăgubiri sub formă de daune-interese în ceea ce privește declarația reclamanților conform căreia ar fi fost obligați să solicite modificarea deciziei din 9 martie 1998 pentru a obține despăgubiri, Curtea a notat că nu au furnizat nicio dovadă care să demonstreze că cererea lor a fost consecința erorii, violenței sau dolului. În cele din urmă, nimic din dosar nu sugerează că guvernul sau autoritățile locale au exercitat presiuni asupra reclamanților pentru a-i obliga să solicite anularea parțială a deciziei din 9 martie 1998. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezent, reclamanții nu mai pot pretinde victime în sensul articolului 34 din Convenție. În plus, comportamentul lor, și anume omisiunea de a informa Curtea cu privire la cererea lor de modificare a deciziei din 9 martie 1998 și la anularea parțială a acesteia, pune la îndoială buna lor credință în ceea ce privește cerința de a informa în mod spontan Curtea cu privire la orice dezvoltare importantă în cauză, care le-a fost amintită la 26 octombrie 2001 la înregistrarea cererii a se vedea, mutatis mutandis Amzuta c. România (dec.), n 20214/02, 28 septembrie 2006). Prin urmare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție].În plus, niciun motiv întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau de protocoalele sale n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 din Convenție și să șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Stanley Naismith Bošjan M. Zupančič grefier adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă