SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36178/03 prezentată de ASOCIERE DE DEFENSE A INTERETELOR DE LA SPORT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 10 aprilie 2007 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele J.-P. Costa, A. Kovler, E. Steiner, dnii K. hagiev, D. Spielmann, S.E. Jebens, judecători, și dnii S. Nielsen; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 noiembrie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurenta, Asociația pentru Apărarea Intereselor Sportului (ADIS), este o asociație cu sediul la Aubusson. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către președinta sa, dl Le Sain. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: În special, societatea reclamantă are ca obiect posibilitatea de a fi judecată, de a sprijini orice acțiune în fața organelor judiciare competente sau a organismelor cu precontenție, de a depune orice acțiune sau cerere de despăgubire și de a formula orice apel sau recurs în interesul membrilor săi și al sportului în general. La 24 aprilie 2002, Comisia a înaintat în fața Consiliului o cerere în anulare a articolului 3 din Decretul nr. 2002-488 din 9 aprilie 2002 care dispunea pentru a obține aprobarea, un grup sportiv care are ca obiect practica uneia sau mai multor activități fizice sau sportive trebuie să fie afiliat unei federații agroalimentare (a se vedea partea În sprijinul acestei acțiuni, asociația a afirmat în special că dispozițiile acestui text constituie o interferență în dreptul său la libertatea de asociere, astfel cum este garantat prin art. 11 din Convenție. Aceasta a explicat că această interferență nu a fost justificată în măsura în care aceasta nu avea ca scop urmărirea unuia dintre obiectivele urmărite prevăzute la alineatul (2) din art. 11 din Convenție. Prin hotărârea pronunțată la 7 mai 2003, Consiliul de Stat a respins cererea asociației solicitante după cum urmează: (...) dispozițiile art. 3 din decretul din 9 aprilie 2002 au ca obiect exclusiv de a se deroga de la aprobarea grupărilor sportive, necesară în temeiul art. 8 din Legea din 16 iulie 1984 pentru a beneficia de pe urma ajutoarelor de la mai multe persoane, la afilierea acestor grupări la o federație sportivă autorizată ; (c) acestea nu au ca efect impunerea obligatorie a afilierii la o astfel de federație (...) Dreptul intern relevant Legea nr. 84-610 din 16 iulie 1984 privind organizarea și promovarea activităților fizice și sportive art. 8 Grupurile sportive nu pot beneficia de ajutorul de la 2002-488 din 9 aprilie 2002 pentru aplicarea art. 8 din Legea nr. 84-610 din 16 iulie 1984 modificată privind aprobarea grupurilor sportive art. 3 Pentru obținerea autorizației, un grup sportiv care are ca obiect practica uneia sau mai multor activități fizice sau sportive trebuie să fie afiliat unei federații sportive autorizate. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție și pe baza jurisprudenței Curții (în special Hotărârea Kress c. Franța [GC], n 39594/98, CEDH 2001 VI), asociația reclamantă se plânge că nu a putut să ia cunoștință de concluziile comisarului guvernului și să răspundă la aceasta printr-o notă deliberată, deoarece nu a fost convocată în fața Consiliului de Stat, în fața căruia nu a fost reprezentată. Invocând art. 11 din Convenție, asociația reclamantă contestă consecințele articolului 3 din Decretul din 9 aprilie 2002 asupra asociațiilor sportive care ar fi obligate să încheie un contract de asociere cu o federație și să se ocupe de organele deconcentrate ale acestor federații. La asociația reclamantă se pronunță asupra echității procedurii în litigiu în temeiul articolului 6 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Asociația reclamantă se plânge că nu a putut să ia cunoștință de concluziile comisarului guvernului și să răspundă la acestea printr-o notă deliberată, deoarece nu a fost convocată în fața Consiliului de Stat, în fața căruia nu a fost reprezentată. Guvernul excită de incompatibilitatea rațională Materiae în acest sens, împreună cu art. 6 din Convenție. El consideră că problema interesului de a acționa astfel cum este stabilit în dreptul intern ar trebui să se facă distincție față de problema dacă dreptul în cauză era de natură civilă, în sensul acestei dispoziții a Convenției. Prin urmare, asocierea nu ar putea pretinde că are un interes direct și precis de a obține anularea decretului în litigiu. În special, aceasta nu ar fi stabilit în ce măsură decretul pe care l-ar fi adus în discuție ar fi adus prejudicii acesteia sau membrilor săi, cu atât mai mult cu cât procedura de autorizare pe care o prevede nu pune în discuție existența sa juridică. De asemenea, nu s-ar fi demonstrat în ce mod acest regim de autorizare ar fi putut aduce atingere drepturilor, cu caracter civil, ale membrilor asociației solicitante. La art. 6 alineatul (1) din Convenție nu ar fi putut, prin urmare, să se aplice. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alin. (1) să găsească să se aplice în componenta sa civilă, trebuie să existe o "legătură" pe un Cu adevărat și serios, care poate privi atât existența unui drept cât și întinderea sau modalitățile sale de exercițiu. La sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză: o legătură tenuă sau consecințe îndepărtate nu sunt suficiente pentru a aduce în joc art. 6 alin. (1) (a se vedea, de exemplu, Balmer-Schafroth c. Elveția, 26 august 1997, Rec., 1997, p. 1357, § 32, Athanassoglou și alții c. Elveția [GC], nr 27644/95, § 43 CEDO 2000-IV, sau Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, n 62543/00, § 43 CEDO 2004 III. Curtea amintește, de asemenea, că mecanismul de control al convenției nu poate admite actio quiaris Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70, CEDO 2004 I. În conformitate cu art. 6 din Convenție, Curtea a avut deja ocazia de a preciza că o cauză care se referă la apărarea interesului general nu se referea la un drept de caracter civil (Goraiz Lizarraga și altele, citată anterior, § 46). În cazul de față, Curtea arată că nu este vorba de faptul că membrii săi sunt, în plus, membri ai asociațiilor sportive. În speă, Curtea observă că, în orice caz, procedura în cauză tindea să conteste un decret privind procedura de autorizare a grupurilor sportive. de stabilire, în sensul jurisprudenței Curții, a exercitării dreptului la libertatea de asociere a membrilor grupurilor sportive. În plus, din dosar reiese în mod clar că asociația reclamantă nu este ea însăși o asociație sportivă, nici nu dorește să devină o asociație sportivă, ci recunoaște, dimpotrivă, să continue apărarea intereselor sportului în general și să fi fost creată în acest sens. În consecință, Curtea consideră că asociația solicitantă nu poate pretinde în mod valabil că a acționat pe baza unui litigiu pe baza unui drept de natură civilă, care rezultă din aceasta, că acest fapt este incompatibil proporțional cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. (2) Asociația reclamantă se plânge de o încălcare a art. 11 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul (...) la libertatea de asociere (...). Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției drepturilor și libertăților d La data de 9 aprilie 2002 privind asociațiile sportive care ar fi obligate să încheie un contract de asociere cu o federație și să se ocupe de organele deconcentrate ale acestor federații, Curtea reamintește că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de art. 34 din Convenție, orice reclamant trebuie să fie în măsură, printre altele, să demonstreze că este direct implicat în încălcarea sau încălcarea convenției pe care o declară (a se vedea, printre altele, Jan Conka și alții, precum și Liga Drepturilor Omului, împotriva Belgiei (dec.), nr. 51564/99, 13 martie 2001). În acest caz, Curtea arată că nu este ea însăși o asociație sportivă care are vocația de a participa la o federație. De altfel, statutul său nu este redactat în acest sens. Prin urmare, nu se poate pretinde a fi victimă a unor măsuri care ar fi adus atingere drepturilor de asociere sportivă sau a fortiori contestarea măsurilor de atac asupra drepturilor sportivilor care compun aceste asociații (a se vedea mutatis mutandis Asociația prietenilor din Saint-Rafael și Frejus și alții c. Franța (dec.), nr. 45053/98, 29 februarie 2000). Circumstanța că Consiliul de Stat a recunoscut recurentei un interes de a acționa împotriva decretului din 9 aprilie 2002 nu are nici o influență asupra interpretării de către Curte a diferitelor elemente ale speței și, prin urmare, asupra examinării admisibilității acestui termen. În consecință, acest aspect este incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos R OZAKIS Modulul Președinte
de la requête n
o
36178/03
présentée par ASSOCIATION DE DEFENSE DES INTERETS DU SPORT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 avril 2007 en une chambre composée de
:
MM.
C.L. Rozakis,
président,
J.-P. Costa,
M
me
MM.
S.E. Jebens,
juges,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 novembre 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, l’Association de défense des intérêts du sport (ADIS), est une association dont le siège se situe à Aubusson. Elle est représentée devant la Cour par sa présidente, M
me
J.
Le Sain. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
L’association requérante a notamment pour objet la possibilité d’ester en justice, de soutenir toute action devant les organes judiciaires compétents ou organismes précontentieux, de déposer tout recours ou toute requête indemnitaire et de former tout appel ou pourvoi dans l’intérêt de ses membres et du sport en général.
Le 24 avril 2002, elle déposa devant le Conseil d’Etat une requête en annulation de l’article 3 du décret n
o
2002-488 du 9 avril 2002 qui dispose
:
«
Pour obtenir l’agrément, un groupement sportif qui a pour objet la pratique d’une ou plusieurs activités physiques ou sportives doit être affilié à une fédération sportive agréée»
(voir partie «
Le droit interne pertinent
» ci
‑
dessous).
A l’appui de ce recours, l’association fit notamment valoir que les dispositions de ce texte constituaient une ingérence dans son droit à la liberté d’association tel que garanti par l’article 11 de la Convention. Elle exposa que cette ingérence n’était pas justifiée dans la mesure où elle n’avait pas pour objet de poursuivre l’un des buts poursuivis énoncés au paragraphe 2 de l’article 11 de la Convention.
Par un arrêt rendu le 7 mai 2003, le Conseil d’Etat rejeta la requête de l’association requérante comme suit
:
«
(...) les dispositions de l’article 3 du décret du 9 avril 2002 ont pour seul objet de subordonner l’agrément des groupements sportifs, nécessaire en application de l’article 8 de la loi du 16 juillet 1984 pour bénéficier d’aides de l’Etat, à l’affiliation de ces groupements à une fédération sportive agréée
; qu’elles n’ont pas pour effet de rendre obligatoire l’affiliation à une telle fédération (...)
»
B.
Le droit interne pertinent
1)
Loi n
o
84-610 du 16 juillet 1984 relative à l’organisation et à la promotion des activités physiques et sportives
Article 8
«
Les groupements sportifs ne peuvent bénéficier de l’aide de l’Etat qu’à la condition d’avoir été agréés. (...)
»
2)
Décret n
o
2002-488 du 9 avril 2002 pris pour l’application de l’article 8 de la loi n
o
84-610 du 16 juillet 1984 modifiée et relatif à l’agrément des groupements sportifs
Article 3
«
Pour obtenir l’agrément, un groupement sportif qui a pour objet la pratique d’une ou plusieurs activités physiques ou sportives doit être affilié à une fédération sportive agréée.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et se fondant sur la jurisprudence de la Cour (notamment l’arrêt
Kress c. France
[GC], n
o
‑
VI), l’association requérante se plaint de ne pas avoir pu prendre connaissance des conclusions du commissaire du gouvernement et y répondre par une note en délibéré dès lors qu’elle n’a pas été convoquée à l’audience du Conseil d’Etat, devant lequel elle n’était pas représentée.
Invoquant l’article 11 de la Convention, l’association requérante conteste les conséquences de l’article 3 du décret du 9 avril 2002 sur les associations sportives qui seraient obligées de souscrire un contrat d’association avec une fédération et de s’affilier aux organes déconcentrés de ces fédérations.
1.
L’association requérante conteste l’équité de la procédure litigieuse sur le fondement de l’article 6 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’association requérante se plaint de ne pas avoir pu prendre connaissance des conclusions du commissaire du gouvernement et y répondre par une note en délibéré dès lors qu’elle n’a pas été convoquée à l’audience du Conseil d’Etat, devant lequel elle n’était pas représentée.
Le Gouvernement excipe d’emblée de l’incompatibilité
ratione materiae
de ce grief avec l’article 6 de la Convention. Il estime que la question de l’intérêt à agir telle qu’elle s’est posée en droit interne devrait se distinguer de la question de savoir si le droit litigieux était bien de «
nature civile
», au sens de cette disposition de la Convention. L’association ne saurait ainsi prétendre avoir un intérêt direct et précis à obtenir l’annulation du décret litigieux. Elle n’aurait notamment pas établi en quoi le décret qu’elle conteste aurait porté préjudice à elle ou à ses membres, d’autant que la procédure d’agrément qu’il prévoit ne remet pas en cause son existence juridique. Il ne serait pas non plus démontré en quoi ce régime d’agrément aurait pu porter atteinte aux droits, à caractère civil, des membres de l’association requérante. L’article 6 § 1 de la Convention ne saurait dès lors trouver à s’appliquer.
L’association requérante n’a pas répondu à l’exception d’irrecevabilité soulevée par le gouvernement défendeur. Elle reconnaît cependant que son intérêt à agir «
va dans le sens de l’intérêt général
».
La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer en son volet civil, il faut qu’il y ait «
contestation
» sur un «
droit
» de «
nature civile
» que la requérante pourrait prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une «
contestation
» réelle et sérieuse qui peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. L’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question
: un lien ténu ou des répercussions lointaines ne suffisent pas à faire entrer en jeu l’article 6 § 1 (voir, par exemple,
Balmer-Schafroth c. Suisse
, 26 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV, p.
1357, § 32,
Athanassoglou et autres c. Suisse
[GC], n
o
27644/95, §
43, CEDH 2000-IV, ou encore,
Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne
, n
o
62543/00, §
‑
III).
La Cour rappelle en outre que le mécanisme de contrôle de la Convention ne saurait admettre l’
actio popularis
(
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §
‑
I). Sous l’angle de l’article 6 de la Convention, la Cour a ainsi déjà eu l’occasion de préciser qu’une contestation se rapportant à la défense de l’intérêt général ne portait pas sur un droit de caractère civil (
Gorraiz Lizarraga et autres
, précité, §
46).
En l’espèce, la Cour relève que l’association requérante n’établit pas que ses membres soient par ailleurs membres d’associations sportives. A supposer que ce soit le cas, la Cour note qu’en tout état de cause la procédure litigieuse tendait à contester un décret organisant la procédure d’agrément des groupements sportifs. Il s’ensuit que la requérante ne démontre pas en quoi ce recours était «
déterminant
», au sens de la jurisprudence de la Cour, pour l’exercice du droit à la liberté d’association des membres des groupements sportifs.
En outre, il ressort clairement du dossier que l’association requérante n’est pas elle-même une association sportive. Elle n’a pas non plus vocation à le devenir. Elle reconnaît, au contraire, poursuivre la défense des intérêts du sport en général et avoir été créée en ce sens.
La Cour considère par conséquent que l’association requérante ne saurait valablement prétendre avoir agi sur le fondement d’une contestation sur un droit de «
nature civile
».
Partant, ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
2.L’association requérante se plaint d’une violation de l’article 11 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit :
«
1.
Toute personne a droit (...) à la liberté d’association (...).
2.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection des droits et libertés d’autrui. (...).
»
L’association requérante conteste les conséquences de l’article 3 du décret du 9 avril 2002 sur les associations sportives qui seraient obligées de souscrire un contrat d’association avec une fédération et de s’affilier aux organes déconcentrés de ces fédérations.
La Cour rappelle que pour satisfaire aux conditions posées par l’article
34 de la Convention, tout requérant doit notamment être en mesure de démontrer qu’il est concerné directement par la ou les violations de la Convention qu’il allègue (voir, parmi d’autres,
Jan Conka et autres, ainsi que la Ligue des droits de l’homme, contre la Belgique
(déc.), n
o
51564/99, 13 mars 2001).
En l’espèce, la Cour relève que l’association requérante n’établit pas être elle-même une association sportive ayant vocation à s’associer à une fédération. Ses statuts ne sont d’ailleurs pas rédigés en ce sens. Elle ne saurait dès lors se prétendre victime de mesures qui auraient porté atteinte aux droits d’associations sportives, ni
a fortiori
contester les mesures attentatoires aux droits des sportifs qui composent ces associations (voir,
mutatis mutandis
,
Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus et autres c. France
(déc.), n
o
45053/98, 29 février 2000).
La circonstance que le Conseil d’Etat ait reconnu à la requérante un intérêt à agir contre le décret du 9 avril 2002 est sans influence sur l’interprétation par la Cour des différents éléments de l’espèce et, partant, sur l’examen de la recevabilité de ce grief.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article 35
§
4.
En conséquence, il convient dès lors de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos R
Greffier
Président