ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5970/2024

Curtea Constituțională a României nu poate încălca ordinea publică și principiile de drept, nici măcar prin statutul constituțional de care aceasta se bucură. Prin decizia privind anularea alegerilor, CCR a arătat faptul că pentru ea ordinea constituțională și principiile care mențin corectitudinea într-un sistem juridic nu reprezintă nimic. CCR însăși a validat primul tur de alegeri din 28 noiembrie 2024, așadar, existând autoritatea de lucru judecat, CCR nu putea reveni asupra deciziei, chiar dacă ulterior au fost administrate documente sau alte probe în natură să schimbe opinia judecătorilor.

CCR nu se mai bucură de protecția constituțională din moment ce a ales să nesocotească tocmai Constituția României care îi conferea atributele.

S-a încălcat în mod vădit art. 142, alin. (1) din Constituția României prin acțiunile CCR care în loc să protejeze cetățeanul și constituția țării, s-a comportat ca un arbitru politic și a intervenit în mod neconstituțional, stabilind practic cum putem să ne exercităm dreptul la vot și în ce condiții prin însăși încălcarea Constituției.

CCR nu se mai putea pronunța asupra cererilor de anulare a alegerilor făcute de anumite organizații întrucât acestea erau tardiv formulate și ar fi trebuit respinse.

Documentele desecretizate, puse la dispoziție de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării, nu prezintă niciun fel de probă că alegerile în cauză ar fi fost fraudate. 2.Apărările formulate Intimata Curtea Constituțională nu a formulat întâmpinare. 3. Analizând cu prioritate excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Competența generală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu. Competența unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate și trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată și normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte și, în special, de a exercita o anumită porțiune din funcția jurisdicțională. Se reține că emitent al actului contestat este Curtea Constituțională, în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de art. 147 lit. f din Constituție, acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47 /1992, „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”. Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 /1992 statuează în sensul că „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi". Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47 /1992 stabilesc următoarele: „Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2) nu poate fi contestată de nicio autoritate publică". Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, "(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” De altfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași art. menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b pct. a) din același act normativ, arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Se constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea acestei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită și de temeiurile de drept ale acțiunii, hotărârea atacată nefiind un act administrativ-jurisdicțional, deci neputând fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată; dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554 /2004 și nici dispozițiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora. Înalta Curte mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reținut, cu privire la caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituțională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească." De asemenea, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47 /1992, „Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", iar prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, s-a reținut că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile invocate de contestator nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competență generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public și nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor. Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu este fondată, iar cererea de anulare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, este, pe cale de consecință, inadmisibilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,