ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5935/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În motivarea cererii, s-a arătat că intimata Curtea Constituțională a României (CCR) a decis, la data de 2 decembrie 2024, validarea turului I al alegerilor prezidențiale din România din data de 24 noiembrie, decizia pe care o contestă fiind diametral opusă și ignorând total efectul definitiv și general obligatoriu al deciziei originare din 2 decembrie.

Contestatorul a arătat că își întemeiază calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 503 și următoarele din C. proc. civ. referitoare la contestația în anulare, precum și pe dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (3) și art. 6 din C. proc. civ. referitoare la aplicarea analogiei sau a principiilor generale ale dreptului, respectiv, liberul acces la justiție.

Contestatorul a arătat că sunt aplicabile, în prezenta cauză, atât dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. (procurorul nu a fost nici prezent, nici citat la ședința de vineri, 6 decembrie 2024, astfel că cerințele privind alcătuirea instanței nu au fost respectate), cât și dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. (decizia este rezultatul unei erori materiale).

În privința relei compuneri (alcătuiri) a completului, este evident că, nefiind nimeni în cunoștință de cauză cu privire la ședința informală din data de 6 decembrie 2024, era imposibil ca o excepție relativă la compunerea instanței să fie ridicată și discutată.

În privința greșelii materiale, este evident că intimatul CCR a ignorat și decizia de luni, 2 decembrie 2024, prin care s-au validat alegerile (decizie pe care CCR nici măcar nu o evocă în decizia din data de 6 decembrie 2024), și documentele de la BEC relative la renumărarea voturilor, operațiune pe care chiar CCR a ordonat-o.

De asemenea, eroarea materială a CCR consistă în a da putere probatorie unor note informative de la serviciile secrete, în condițiile în care acestea nu au pre-existat turului I al alegerilor prezidențiale, ci par a fi create pro causa, după validarea alegerilor de către CCR.

Așa cum rezultă din art. 52 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, competența CCR se limitează la a constata dacă, în urmarea unei fraude electorale, se modifică sau nu ierarhia candidaților; în caz afirmativ, CCR poate doar să anuleze turul I, dispunând repetarea acestuia, iar nu anularea întregului proces electoral. Ca urmare, CCR a interpretat art. 146 lit. f) din Constituție cu totul contrar înțelesului normal al acestuia, deoarece Constituția îi conferă CCR dreptul de a veghea la respectarea procedurii de alegere a Președintelui României, precum și competența de a confirma rezultatele sufragiului, dar nu există în Constituție niciun text care să îi confere competența de a anula întregul proces electoral, ci numai de a confirma rezultatele alegerilor. Competența CCR de a anula turul I sau II este stabilită în Legea nr. 370/2004, iar nu în Constituție.

Potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., acest act normativ se aplică și in alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. Legislația electorală acordă CCR o competență specială de judecată, distinctă de competențele obișnuite, reglementate de Legea Curții Constituționale. Chiar dacă se derulează fără citarea părților, iar hotărârea pronunțată în primă instanță are caracter definitiv, procedura privitoare la anularea alegerilor implică părți cu calitate sau legitimare procesuală activă și interese contrare. De asemenea, se administrează probe, specifice acestui gen de proces.

Din dispozițiile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că, în lipsa unor dispoziții exprese sau uzanțe, se aplică dispozițiile privitoare la situații juridice asemănătoare. Dacă nici analogia juris nu se poate aplica, atunci se vor aplica principiile generale ale dreptului, ținând seama de circumstanțele pricinii și ținând seama de cerințele echității.

Trimiterea pe care art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. o face la echitate este de o fundamentală importanță. Conform art. 1 alin. (3) din Constituție, România este un stat de drept, democrativ și social, în care dreptatea este o valoare fundamentală. In orice caz, așa cum rezultă din art. 5 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Un asemenea refuz ar fi o denegare de dreptate.

In altă ordine de idei, așa cum rezultă din art. 6 C. proc. civ., orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă și imparțială.

În drept, au fost invocate prevederile art. art. 503 și următoarele din C. proc. civ. referitoare la contestația în anulare, precum și pe dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (3) și art. 6 din C. proc. civ. referitoare la aplicarea analogiei sau a principiilor generale ale dreptului, respectiv, liberul acces la justiție.

Pentru aceste motive, a solicitat anularea deciziei CCR din data de 6 decembrie 2024, cu consecința rejudecării auto-sesizării, în vederea validării alegerilor prezidențiale din turul I de scrutin.

Intimata a invocat excepția inadmisibilitătii cererii de anulare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electorat cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024.

Curtea Constituțională este înființată în baza prevederilor Titlului V din Constituția României, ca unică autoritate de jurisdicție constituțională, independentă, distinctă de autoritățile administrație, publice prevăzute de Titlul III din Constituția României. Organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt reglementate prin lege organică, respectiv prin Legea nr 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.

In conformitate cu prevederile din legea sa de organizare și funcționare, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992) și este independentă față de orice autoritate publică si se supune numai Constituției si prezentei legi (alin. (3) din Legea nr. 47/1992). Totodată, prevederile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc că:

"(1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.

(2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura m drept sa hotărască asupra competenței sale.

(3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată:

"(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor ".

Ca atare, Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, publicata în Monitorul Oficial nr. 1231 din 06.12.2024 nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată. Având în vedere cele de mai sus, se arată că hotărârea atacată se circumscrie atribuțiilor jurisdicționale ale Curții Constituționale și nu poate face obiectul unei cereri de contestație în anulare prevăzută de art. 503 din C. proc. civ., hotărârile Curții Constituționale nefiind supuse niciunei căi de atac.

La termenul de azi, 11.12.2024, Înalta Curte a pus în discuție din oficiu cu caracter preliminar excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul este obligat din oficiu să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Or, Înalta Curte constată că se impune invocarea necompetenței generale a instanțelor judecătorești, conform prevederilor art. 130 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin competență generală se înțelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu.

Competența unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate și trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată și normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte și, în special, de a exercita o anumită porțiune din funcția jurisdicțională.

Conform art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Deși acest text se referă numai la instanțele judecătorești, totuși pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există și alte organe care, potrivit legii, desfășoară și o activitate jurisdicțională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) și k) din Constituție, referindu-se la atribuțiile Curții Constituționale, prevede că aceasta hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind legile și ordonanțele sau asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Curtea reține că emitent al actului contestat este Curtea Constituțională, în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de art. 147 lit. f) din Constituție, acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România".

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul că "Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi".

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc următoarele:

"Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.

În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.

Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, "(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

De altfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiași articol menționează că rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din același act normativ, arată că această autoritate de contencios constituțional pronunță hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziție legală care să instituie competența generală a instanțelor judecătorești în verificarea legalității deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională.

Astfel inadmisibilitatea acțiunii ca efect al constatării necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea acestei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită și de temeiurile de drept ale acțiunii, hotărârea atacată nefiind un act administrativ-jurisdicțional, deci neputând fi supusă controlului de legalitate realizat de instanțele de judecată; dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și nici dispozițiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curții Constituționale, instanțele judecătorești neavând competența de a se pronunța asupra legalității acestora.

Înalta Curte mai reține că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reținut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituțională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, rolul său fiind acela de a asigura supremația Constituției, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuții Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, asemănătoare jurisdicției unei instanțe judecătorești, procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Legiuitorul este îndreptățit să reglementeze competența și atribuțiile Curții Constituționale în mod diferit de acelea ale instanțelor de judecată, fiind vorba de instituții cu natură juridică și funcții diferite, în deplin acord cu dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească."

Referitor la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România", Curtea a mai reținut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) și art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curții de garant al supremației Constituției.

Cu privire la motivele învederate de către reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acțiune ar fi admisibilă, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reține considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiție datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunțate de Curtea Constituțională, astfel:

"În ceea ce privește controlul de constituționalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanție esențială a respectării drepturilor și principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicției constituționale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a Curții Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competența unei instanțe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituționalitatea, instanță situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curților Constituționale europene constă în aceea că sunt autorități publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradițional în cadrul democrației constituționale: legislativă, executivă și judecătorească, justiția constituțională reprezentând, așadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorității judecătorești și exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curțile Constituționale beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992."

În fine, conform prevederilor art. 5, invocat de contestator:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii.

(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.

(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății."

Or, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de contestator nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competență generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public și nu pot crea norme de competență în favoarea instanțelor judecătorești care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu este fondată, iar cererea de anulare a Hotărârii Curții Constituționale nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, este, pe cale de consecință, inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată din oficiu.

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunțate de Curtea Constituțională, privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.