ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2754/2024

Asupra recursului de față;

Din lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/32/2022, la data de 08.03.2022, reclamanții A, B și C, au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtului la revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul; revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și a art. 6 din actul administrativ în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

Soluția instanței de fond

Secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 81 din 19 ianuarie 2023, a calificat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 08.03.2019 și a lipsei calității procesuale pasive ca fiind o apărări de fond și a respins cererea formulată de reclamanții C, B și A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții C, B și A au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ..

În motivarea recursului au arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În acest sens, au pretins că nu este incidentă niciuna din cele două situații reglementate de textul legal, în sensul că indemnizațiile de încadrare nu sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 și nici nu au devenit ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate.

În interpretarea acestei norme de drept material nu s-a avut în vedere că în momentul intrării în vigoare a legii, componenta VRS a indemnizației avea un alt cuantum decât cel de 605,225 lei, mai redus, ceea ce nu reprezintă o majorare salarială, ci o aplicare conform legii, stabilită prin hotărâri judecătorești definitive, a acestei valori de referință salariale, care este diferită de cea existentă în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Cu alte cuvinte, este vorba de aceeași componentă a indemnizației de încadrare, care s-a stabilit însă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, că trebuia să aibă un cuantum mai ridicat, indemnizațiile rezultate în urma raportării la valoarea VRS-ului stabilită prin hotărâri judecătorești definitive (de 605,225, față de 305 lei), neputând fi plafonate la nivelul instituit pentru anul 2022 întrucât nu este dată niciuna din situațiile reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nefiind vorba de indemnizații de încadrare mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, și nici de majorări salariale reglementate prin lege.

În caz contrar, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, iar debitorul să nu mai aibă posibilitatea de a o executa deși a obținut această hotărâre, ceea ce este contrar legii.

Au considerat că în mod eronat instanța de fond a reținut că au invocat faptul că este incidentă cea de-a doua ipoteză a actului normativ menționat - aspect nereal, întrucât în cererea de chemare în judecată au arătat că art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează plafonarea exclusiv la situația în care veniturile aici reglementate devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate de lege, deci nu și în cazul în care, prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite chestiuni care conduc la majorări salariale.

În continuare, au pretins că a avut loc și o greșită interpretare a art. 2506 art. 2507 și art. 2538 C. civ., întrucât atât timp cât prin ordinul menționat a fost recunoscut dreptul ca indemnizația să fie calculată prin raportare la VRS 605,225 lei, această recunoaștere se impunea a nu fi scindată începând cu data de 01.01.2018, ci să fie una totală, din momentul nașterii dreptului, respectiv începând cu 01.08.2016.

Față de cele de mai sus, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 81 din 19.01.2023 a Curții de Apel București- Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și admiterea acțiunii formulate, pentru motivele expuse.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la anularea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în sensul anulării plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017, aceasta a fost calificată de către instanță ca, apărare de fond, după cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

5.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin prezentul demers judiciar reclamanții au solicitat revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din perspectiva argumentelor circumscrise datei de referință a aplicării VRS 605,225 lei și intervenirii prescripției.

Înalta Curte reține că principala critică formulată prin cererea de recurs privește data de la care au fost acordate respectivele drepturi, recurenții cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 și nu 07.12.2021, astfel cum a fost stabilit prin ordinul contestat.

După cum a punctat intimatul-pârât în susținerea apărării referitoare la rămânerea fără obiect a acțiunii, se constată că, prin Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al României, s-a dispus ca drepturile salariale ale procurorilor să fie calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 07 decembrie 2018-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Se observă astfel că, în contextul emiterii acestui act administrativ, prin recunoașterea drepturilor procurorilor de a fi salarizați din data de 07 decembrie 2018 cu o VRS de 605,22 lei, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată recurenților, prin emiterea nelegală a Ordinului procurorului general al României nr. 2295/2021, contestat în prezenta cauză. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existența vătămării afirmate reprezintă o chestiune esențială a fondului raportului juridic dedus judecății.

Referitor la perioada anterioară vizată de criticile recurentului (01.08.2016-07.12.2018), se rețin următoarele:

În primul rând, contrar celor invocate de intimat, se observă că Ordinul nr. nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al României nu a determinat dispariția vătămării produse reclamanților prin ordinul contestat în cauză. După cum s-a arătat anterior, dispoziția ordinului este clară și vizează exclusiv perioada care debutează cu data de 07 decembrie 2018. Această împrejurare nu face obiectul prezentului litigiu, circumscris doar Ordinului procurorului general nr. 2295/2021.

În continuare, după cum corect a reținut prima instanță, Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a stabilit că se impune egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad/trepte, gradații, vechimi în funcție sau în specialitate, în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale. S-a reținut în paragraful 26 din decizia evocată că „hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)”.

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 ,,principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale,,. Acesta este și cazul valorii de referință sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) și Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Pe de altă parte însă, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină din partea primei instanțe dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.

Așadar, prima instanță a reținut, în mod temeinic că „decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

De asemenea, potrivit art. 2507 C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) C. civ. impun ca această renunțare să fie expresă sau tacită. Art. 2508 alin. (2) stabilește că renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Deși recurenții-reclamanți folosesc noțiunea de întrerupere a prescripției, această apărare se referă în realitate la recunoașterea dreptului de către debitor după împlinirea termenului de prescripție, astfel cum se desprinde din ansamblul argumentelor invocate, și aceasta cu atât mai mult cu cât, nu poate opera ca întrerupere a unei prescripții deja împlinite, ci doar cu privire la un termen de prescripție care încă nu s-a împlinit, față de cuprinsul prevederilor art. 2537 și următoarele din Cod Civil.

Or, din ansamblul probatoriului administrat nu rezultă neîndoielnic și neechivoc că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi renunțat la prescripție la momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507 C. civ.. Din contră, interpretând actele emise prin prisma intenției reale a emitentului, astfel cum aceasta se desprinde din conținutul întregului act administrativ, rezultă că voința a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021.

De asemenea, în preambulul actului administrativ contestat s-a făcut referire expresă la acordarea drepturilor și plata acestora la nivelul unei valori de referință sectorială de 605,225 lei pentru ultimii 3 ani, iar nu începând cu data de 01.06.2018, ci în limita termenului de prescripție de 3 ani.

Intenția emitentului cu privire la inserarea art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 a datei de 01.08.2016 a fost de egalizare a veniturilor pentru perioada anterioară conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă în ceea ce privește recunoașterea drepturilor în sensul recalculării și plății efective a acestora în mod voluntar, intenția reală, astfel cum se desprinde din cuprinsul actului, a fost de a recunoaște a drepturilor reclamanților numai pentru ultimii 3 ani.

Acest aspect rezultă și din faptul că emitentul a făcut distincția între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute și drepturile recunoscute voluntar pentru a da eficiență jurisprudenței CCR, cu privire la care intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, în limita termenului de prescripție.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o prezentare temeinică și în conformitate cu prevederile legale a instituției prescripției, arătând care sunt temeiurile pentru care nu se poate susține că prin actul administrativ emis s-au recunoscut aceleași drepturi salariale recurenților și pentru perioada anterioară celei pentru care a fost emis ordinul contestat.

Totodată, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016. De altfel, pentru situația în care pârâtul a fost obligat, prin hotărâri judecătorești, la plata unei diferențe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, este incident art. 3 din decizie, recalcularea și plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești, care are autoritate de lucru judecat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

6.Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE :

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți C, B și A împotriva sentinței nr. 81 din 19 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.