ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2261/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. 2331/19.01.2017 și să se dispună :

- obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 25.06.2021 reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. 2331 din 19.01.2017 constând în : 1) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Normei A.S.F. nr. 23/2014 - 2074.21 lei, calculate până la data de 24.06.2021 și în continuare până la data plății efective; 2) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin Sentința civilă nr. 1071 din 27.05.2022 Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, iar prin Decizia nr. 1308 din 08.03.2023 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă Societatea A S.A., a casat sentința pronunțată în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare.

Rejudecând acțiunea, prin Sentința nr. 1192 din 30 iunie 2023 Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele :

„Admite în parte acțiunea privind pe reclamantul A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la plata despăgubirii constând în dobânda legală penalizatoare aferente sumei de 653,5 lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care va fi calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 922,22 lei reprezentând 872.22 lei onorariu avocat și 50 lei taxa de timbru.”

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere aplicarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 18 art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În motivarea recursului s-a arătat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile conform art. 1394 1357 C. civ., iar reclamanta nu a făcut dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă. Prin Decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 invocată de reclamantă au fost soluționate mai multe cereri de plată, printre care și cererea de plată din prezentul dosar, iar instanțele de contencios administrativ nu au fost însă învestite cu verificarea termenului legal/rezonabil de soluționare, ci exclusiv cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale referitoare la plafonul de garantare de 450.000 lei cererilor de plată formulate de reclamantă.

Prin urmare, nu se poate susține, în mod valid, că reclamanta este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul invocat de aceasta, cauzat prin ensoluționarea cererii de plată în termen de 30 de zile, termen care s-ar aplica, prin asimilare, termenului stabilit de art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea într-un termen de 30 de zile/într-un termen rezonabil). Prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/2/2018, prin care Curtea de Apel București a admis contestația și a anulat decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, autoritatea pârâtă a fost obligată să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de A menționate în boredroul nr. 2 al deciziei nr. 14452/03.05.2018 și, nicidecum să plătească sumele respective. Astfel, nu s-a reținut că F.G.A. a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigrări, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, deoarece F.G.A. nu a fost obligat la plată, ci la analiza pe fond a cererilor de plată, analiză care se putea finaliza în sensul admiterii sau respingerii cererii de plată. Or, la data de 28.10.2021 s-a procedat la plata despăgubirii cuvenite, după analizarea cererilor de plată, cu încadrarea în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

A mai subliniat recurentul faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele C. civ.. Astfel, nu există o faptă ilicită, câtă vreme reclamanta a invocat în mod expres neacordarea despăgubirii solicitate prin soluționarea cererilor de plată cu depășirea termenului legal de 30 zile, iar prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/2/2018 instanța nu a stabilit nicio culpă în sarcina F.G.A., ci doar obligația reanalizării cererilor de plată ce au facut obiectul deciziei, prin raportare la conținutul Deciziei I.C.C.J. nr. 29/2020. De asemenea, esențial în privința acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este faptul că aceasta are întotdeauna un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operatiuni care nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. Nici F.G.A. și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc sau dacă cererea de plată este susceptibilă de a fi admisă la plată de către F.G.A. după verificarea condițiilor de formă/fond, termene.

În consecință, în limitele în care a fost emisă, respectiv analizată de către instanța de judecată, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu conduce la consecința învederată de reclamantă, F.G.A. neputând fi obligat la plata de dobanzi în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal, acordarea accesoriilor fiind indisolubil legată de existența principalului, în cazul de față despăgubirea, dacă aceasta se va stabili ca datorată, în tot sau în parte, potrivit analizei făcute de F.G.A. în temeiul dispozitiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că nu se poate vorbi nici despre culpă în sensul art. 1357 C. civ. și nici despre o legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 lei și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen. Legea nr. 213/2015 nu conține un termen de soluționare a cererilor de plată adresate F.G.A., astfel că nu este incidentă situația nesoluționării în termen a unei cereri și nici nu există o hotărâre judecătorească care să constate în mod definitiv această situație.

Fondul de Garantare a Asiguratilor nu se substituie, nu succede și nu reprezintă asigurătorii în faliment, iar Legea nr. 213/2015, care nu reglementează un termen de soluționare a cererilor de plată, i se aplică cu precădere. Or, în cauza de față termenul rezonabil în care F.G.A. a soluționat cererea reclamantei nu a fost încălcat, iar la data de 28.10.2021 s-a procedat la plata despăgubirii cuvenite, după analizarea cererilor de plată, cu încadrarea în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă A S.A. a depus concluzii scrise, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală a hotărârii primei instanței și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :

Reclamanta A S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sub nr. 2331/19.01.2017, cererea de plată privind suma de 653,5 lei, pretinsă cu titlu de creanță de asigurări pentru dosar daună 90079303.

Prin decizia F.G.A. nr.14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A pentru suma de 7.913.561,09 lei, inclusiv cererea de plată amintită, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 lei reprezentând limită maximă prev. de Legea nr.213/2015.

Prin Sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr.14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 lei, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e și art. 15 alin. (2) din Legea nr.213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de lei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A S.A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. 2331/19.01.2017și să dispună obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată, constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Normei A.S.F. nr. 23/2014 - 2074.21 lei, calculate până la data de 24.06.2021 și în continuare până la data plății efective și în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința recurată instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu la plata despăgubirii constând în dobânda legală penalizatoare aferente sumei de 653,5 lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care va fi calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021, fiind respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Fiind învestită cu recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței anterior menționate, Înalta Curte reține că aceasta a fost dată cu corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr.554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ..

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr.554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 și art. 1357 C. civ.. Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul F.G.A. a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin Sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, din care suma de 653 lei a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către F.G.A. la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de F.G.A. în achitarea sumei către A a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, se are în vedere că, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a F.G.A. prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 653 lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr.13/2011.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că, „(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1) respectiv alin. (2) diminuat cu 20%.”.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că intimata-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăția pârâtului rezultă din interpretarea greșită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat și prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

În consecință, în mod corect prima instanța a stabilit că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante este la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 653 lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în privința cererii intimatei-reclamante A S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, aceasta urmează a fi respinsă, față de neîndeplinirea condiției impuse de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., mai precis nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 1192 din 30 iunie 2023 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-reclamante A S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.