ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2048/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Sectia a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 12.10.2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea rezoluției de clasare nr.1544/23.08.2022 emise în lucrarea nr.22-2321, de către Inspecția Judiciară-Direcția de inspecție pentru judecători, precum și a rezoluției din data de 29.09.2022 emise în lucrarea nr.C22-1393, de către Inspecția Judiciară-Inspectorul-șef, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 432 din data de 8 martie 2023, Curtea de Apel București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A, invocând încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului de către prima instanță. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat că rezoluțiile atacate în prezenta cauză sunt netemeinice și nelegale, întrucât nu au soluționat problema de fond privind împrejurarea că perioada 01.09.1991-10.05.1993 nu i-a fost avută în vedere la stabilirea pensiei, veniturile obținute în această perioadă nefiind valorificate, deși pentru acestea s-au achitat contribuții de asigurări sociale. Apreciază că sentința civilă nr. 10043 pronunțată la data de 30 noiembrie 1993 încalcă dispozițiile art. 1 C. civ. și ale art. 15 alin. (2) din Constituția României, precum și ale art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Deși faptele judecătorilor au fost prescrise, aceștia nu și-au îndeplinit obligația de a judeca potrivit legii, iar consecința nerespectării legii a fost desfacerea contractului de muncă al recurentului-reclamant în mod nelegal.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul A împotriva Sentinței civile nr. 432 din data de 8 martie 2023, pentru nemotivare.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 27 iulie 2023, recurentul-reclamant a precizat că își întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.4 și 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că Sentința civilă nr. 10043/30.11.1993 pronunțată în dosarul civil nr. x/1993 al Judecătoriei Brăila a fost dată cu încălcarea flagrantă a legii, respectiv a art. 1 C. civ., fiindu-i desfăcut contractul de muncă în mod nelegal, începând cu data de 1 septembrie 1991, iar în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susținut că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât deși procesul a avut loc în perioada 1993-1994, a dispus desfacerea contractului de muncă retroactiv. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483 coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat și argumente ce țin de fondul cauzei, care constituie, în fapt, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere doar criticile de nelegalitate, întrucât o reiterare a susținerilor formulate în fața instanței de fond, fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret și direct, raționamentul urmat de instanța de fond pentru pronunțarea hotărârii atacate, nu îndeplinește cerința calificării acesteia drept critici în recurs. Totodată, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentului-reclamant în cuprinsul răspunsului la întâmpinare privind incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.4 și 8 C.proc.civ., întrucât acestea se referă la Sentința civilă nr. 10043/30.11.1993 și nu la sentința recurată în prezenta cauză. În continuare, examinând sentința primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea sa. Instanța de control judiciar observă că, deși prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la un proces echitabil, acesta nu a specificat maniera în care acest drept i-a fost încălcat. Potrivit textului de lege invocat: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ; d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.” Din perspectiva prevederilor anterior citate și în lipsa unor critici adecvate formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că în speța de față nu poate fi decelată vreo încălcare de către instanța de fond a dreptului acestuia la un proces echitabil. Astfel, se constată că reclamantul a învestit prima instanță cu soluționarea contestației formulate împotriva rezoluției nr.1544/23.08.2022, emisă în lucrarea nr.22-2321, de către Inspecția Judiciară-Direcția de inspecție pentru judecători și a rezoluției din data de 29.09.2022, emisă în lucrarea nr.C22-1393, de către Inspectorul-șef, prin care s-a dispus, respectiv menținut, soluția de clasare a sesizării formulate de către acesta cu privire la judecătorii care au pronunțat sentința civilă nr.10043/30.11.1993 în dosarul nr.x/1993 al Judecătoriei Brăila, la decizia civilă nr. 92/15.02.1994 în dosarul nr.x/1994 al Tribunalului Brăila, respectiv la decizia civilă nr.796R/06.06.1994 în dosarul nr.y/1994 al Curții de Apel Galați, ca urmare a faptului că a intervenit prescripția răspunderii disciplinare, conform art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Instanța de fond a respins contestația, ca neîntemeiată, apreciind că reclamantul nu a formulat în realitate nicio critică de nelegalitate a actelor atacate, ci s-a rezumat la a reproduce, pe scurt, conținutul sesizării disciplinare, fără a prezenta argumentele pentru care apreciază că soluțiile dispuse de pârâtă nu ar fi corecte. Verificând maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului pe care aceasta îl putea realiza prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect s-a raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2) din C.proc.civ., potrivit cărora: „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, precum și la prevederile art. 22 alin. (6) din același act normativ, potrivit cărora: „ Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”, reținând că în speță nu se identifică vreo cauză de nelegalitate a actelor administrative atacate câtă vreme reclamantul nu a formulat critici efective, specifice, îndreptate împotriva acestor acte. Așadar, instanța de fond a soluționat cauza în limita învestirii, neputându-i-se imputa acesteia lipsa unor critici efective formulate de către reclamant. Or, astfel cum a reținut și instanța de fond, simpla nemulțumire a reclamantului cu privire la soluția pronunțată în cadrul rezoluțiilor litigioase, fără a se arăta în concret motivele pe care se întemeiază contestația, nu este suficientă pentru a se proceda la verificarea actelor administrative contestate. Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că, din structura cererii de chemare în judecată, precum și din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, ceea ce urmărește recurentul este reformarea raționamentelor juridice ce au stat la baza soluțiilor dispuse de către magistrații vizați de sesizare, iar nu sancționarea disciplinară concretă a acestora, acesta fiind nemulțumit de faptul că i-a fost desfăcut contractul de muncă și că perioada cuprinsă între anii 1991-1993 nu a fost considerată vechime în muncă. Înalta Curte subliniază că nemulțumirile recurentului-reclamant față de soluțiile pronunțate de magistrații reclamați pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac și nu controlului administrativ, neputând fi puse în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești prin intermediul verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară. Aceasta nu poate îndeplini rolul unei „suprainstanțe de control judiciar”, care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată, în ipoteza în care partea reclamantă este nemulțumită de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul/judecătorii au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 8 din C.proc.civ., fiind pronunțată cu respectarea normelor de drept material și procesual, criticile recurentului-reclamant nefiind apte să conducă la reformarea soluției, având caracter nefondat. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ,, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A, va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,