ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1119/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 martie 2021, sub dosar nr. x/2/2021, precizată la data de 31 august 2021, reclamanta societatea A S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrată sub nr. (..)/(..), reprezentând, în principal, penalități de întârziere de 0,1 % pe zi și, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1301 din data de 12 iulie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității, precum și cererea formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect despăgubiri, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2, declarat recurs reclamanta societatea A S.A., care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. De asemenea, recurenta - reclamantă a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților („FGA”) la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material ce stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

În opinia recurentei, actul administrativ nelegal este decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, ce reprezintă prima manieră de soluționare dată de FGA cererii de plată a A, în sensul respingerii acesteia și care a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Faptul că prin această hotărâre intimatul - pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA nr. 14452/2018.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta a învederat că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. În acest sens, recurenta a arătat că FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată după anularea deciziei FGA nr.14452, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin decizia nr. 14452, FGA a lipsit A de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

A mai opinat recurenta că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este indubitabilă, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată și de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca neîntemeiate, cu menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurenta - reclamantă, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că recurenta - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care, ulterior modificării acesteia, a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților („FGA”) la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. (..)/(..) (fila 10 a dosarului de fond). Reclamanta a apreciat că acest prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) de la data la care, în opinia recurentei - reclamante, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte observă că fapta clamată de reclamantă nu a fost doar cea a nesoluționării cererii în termenul legal, ci și cea a emiterii, de către pârâtul FGA, a deciziei nr. 14452/03.05.2018, drept demers care a generat prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, urmare emiterii actului administrativ nelegal.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, recurentul - pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A pentru suma de 7.913.561,09 lei, inclusiv cererea inclusiv cererea în discuție, pe motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 lei reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr.213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.x/2/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 lei și a fost respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reamintește la acest moment al analizei sale că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin emiterea unui act administrativ nelegal, este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”, același act normativ arătând la art. 18 că „(1) Instanța, soluționând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (…) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”, iar la art. 19 „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)

Totodată, art. 52 alin. (1) din Constituția României prevede că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.”.

Reglementările legale de rang constituțional și organic recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obține, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

De asemenea, din analiza dispozițiilor legale citate anterior rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr.554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar potrivit art. 1357 având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”.

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Pentru lămurire, Înalta Curte mai arată că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauză, reclamanta - recurentă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată inițiale, pârâtul intimat a conchis că reclamanta era îndreptățită să beneficieze de plata creanței de asigurare în sumă de 1530 lei, ce i-a fost achitată la data de 28.10.2021, conform extrasului de cont atașat la fila 99 din dosarul de fond. De altfel, plata despăgubirilor de către pârât a fost confirmată și de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs (fila 7 din dosar).

Astfel, motivul pentru care A nu a încasat până la data de 28.10.2021 suma ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ. Or, este cert că, la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul - recurent a procedat la analiza cererii de plată în sensul respingerii acesteia, astfel că, pentru intervalul 03.05.2018 – 28.10.2021 societatea reclamantă - recurentă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 1530 lei din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții recurente - reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei cuvenite.

Odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții recurente - pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1530 lei către A a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găsește în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidența reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Așadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că, prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă - recurentă, a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă-recurentă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, prejudiciul suferit de partea reclamantă - recurentă pentru lipsa de folosință a sumei de 1530 lei corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din OG nr.13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

În acest din urmă sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ. [art. 2 alin. (2) – „Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale”], aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”.

Totodată, art. 3 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că „(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1) respectiv alin. (2) diminuat cu 20%.”, art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că „Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.”.

Astfel, dobânda cuvenită A prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 1530 lei cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante-recurente va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei amintite, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din OG nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârâtul - recurent în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând reclamanta - recurentă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 1530 lei pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârșit, vinovăția pârâtului - recurent nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă - recurentă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Sunt lipsite însă de temei criticile părții reclamante - recurente de acordare a penalităților de întârziere de 0,1% prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților ,,În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)”.

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr.29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ – HP), prin care s-a reținut că ,,În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr.213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)”.

Relevante în speță sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: ,,i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)”.

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

→ art. 481 alin. (2) ,,Contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)”;

→ art. 49 ,,Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.”;

→ art. 50 alin. (1) ,,Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)” [s.n.].

De asemenea, relevante sunt prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora:

art. 1 alin. (2) ,,Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.”;

art. 26 alin. (1) ,,Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)”;

art. 37 ,,Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.”;

art. 64 ,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)”. [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, se observă că în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susținerilor reclamantei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Textul normei (art. 1 alin. (2) reglementează așadar în mod explicit faptul că prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului/utilizatorului, iar nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie.

Deși este real că prevederile art. 37 din Normă sunt incluse în Partea I, Titlul III referitor la contractul de asigurare, acestea fac referire la despăgubirea persoanei prejudiciate/ a asiguratului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea obligațiilor de la art. 36 situația penalităților cuvenite asigurătorului CASCO al persoanei prejudiciate, datorate pentru neachitarea la termen a despăgubirii, fiind reglementată prin norme speciale derogatorii, care se regăsesc în Partea a II-a cu denumirea marginală „Norme tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor”, Titlul III – Plata despăgubirilor, începând cu art. 64 din Normă.

Se constată astfel că dispozițiile art. 64 din Norma din 2011 nu fac parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din Partea a II-a a actului.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege menționate, Înalta Curte va observa că, în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurări în sensul Legii nu conțin sumele reprezentând plata de penalități de întârziere. Aceste penalități de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a din Legea nr. 213/2013 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind așadar în strânsă legătură cu culpa asiguratorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului.

În plus, în cauza de față partea recurentă - reclamantă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei, ci o întârziere a recurentului - pârât FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Norma respectivă nu este nici măcar prezentă.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta - recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora „prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale”) nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i din Legea nr.503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care însuși Fondul de garantare a asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări.

Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A S.A., va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei societatea A S.A. dobânda legală stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă valorii despăgubirii în cuantum de 1530 lei, pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței.

De asemenea, observând cererea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va obliga recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a sumei de 985,59 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat în recurs, conform dovezii aflate la fila 33 a dosarului de recurs (585,59 lei) și taxele judiciare de timbru achitate în recurs (100 lei - fila 15 a dosarului de recurs) și la fond (300 lei - fila 73 a dosarului primei instanțe).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de reclamanta societatea A S.A. împotriva sentinței civile nr. 1301 din data de 12 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București– Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanta Societatea A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei Societatea A S.A. dobânda legală aferentă sumei de 1530 lei, conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 985,59 lei pentru fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.