ÎCCJ, Decizia nr. 43/2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1226 din 29 mai 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/36/2024 s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta Compania Națională A S.A. Constanța împotriva sentinței civile nr. 3385/23.11.2023 a Tribunalului Constanța – Secția I Civilă și a fost obligată revizuenta la plata către intimatul B a sumei de 4.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, în esență, analizând hotărârile pretins potrivnice, instanța de revizuire a constatat că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs revizuenta Compania Națională A S.A. Constanța, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, sub dosar nr. x/1/2024.

Recurenta a invocat incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta reiterează faptul că cererea de revizuire a fost în mod greșit respinsă deoarece între sentința civilă nr. 3385 din data de 23.11.2023 pronunțată de Tribunalul Constanța, a cărei revizuire s-a cerut, și decizia civilă nr. 84/CM din data de 13.03.2023 a Curții de Apel Constanța există elemente de contrarietate.

Arată că cele două hotărâri au fost pronunțate într-un litigiu cu același obiect, respectiv recompensa netă de sfârșit de carieră.

Sub un al doilea aspect, învederează că motivarea instanței de fond încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 114/2018, O.U.G. nr. 130/2021 și O.U.G. nr. 168/2022, deoarece interpretează dreptul privind recompensa netă de sfârșit de carieră exclusiv din perspectivă convențională; în continuare, a reprodus considerentele deciziei civile nr. 84/CM/13.03.2023 și a arătat că dreptul salariaților a devenit activ începând cu 01.01.2022.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului și anularea obligării sale la plata accesoriilor aferente recompensei nete de sfârșit de carieră, a actualizării sumei cu rata inflației, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente acesteia.

Intimatul B a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului ca fiind nemotivat, iar, pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că în cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de Intimatul B, Înalta Curte urmează a o respinge.

Intimatul susține că motivele de recurs invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare / nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d din Codul procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași art. stipulează că mențiunile anterior enunțate sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pornind de la aceste considerații teoretice, Completul de 5 judecători va respinge excepția nulității recursului reținând că cererea de recurs îndeplinește condițiile prevăzute de art. 486 C. proc. civ., iar criticile formulate privesc încălcarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, aspecte ce pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează situația în care prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Înalta Curte mai subliniază că aspectele privind motivarea căii de atac a recursului se circumscriu unei excepții de nulitate, iar nu unei excepții de inadmisibilitate, cu mențiunea totodată că art. 513 alin. (6) C. proc. civ. prevede explicit dreptul părții interesate de a exercita recurs împotriva deciziei prin care este soluționată o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că un astfel de recurs este admisibil.

Asupra fondului recursului, prin criticile formulate în susținerea motivului de casare / nelegalitate, partea recurentă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză. Examinând criticile respective dezvoltate în susținerea recursului, în sensul că instanța de revizuire a interpretat în mod greșit prevederile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) și prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se circumscriu în realitate motivului de casare / nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi înlăturate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele de mai jos.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., text potrivit căruia ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât sub aspectul efectului negativ, cât și al celui pozitiv al lucrului judecat, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ce statuează în sensul că ,,Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.

În privința efectului pozitiv, acesta este reglementat prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. („oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”).

Prin urmare, fundamentul motivului de revizuire reglementat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. îl reprezintă instituția autorității de lucru judecat.

Ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese în care a fost invocată autoritatea de lucru judecat este identitatea de părți.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora”.

De altfel, prin decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare.” (paragraful 95).

Se reține că, în cauză, s-a invocat contrarietatea deciziei nr. 3385/23.11.2023 pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția I Civilă în dosarul nr. x/118/2023 cu decizia civilă nr. 84/CM/13.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția I Civilă în dosarul nr. x/118/2022.

Instanța supremă, raportat la datele speței, constată, în primul rând, că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de părți prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dosarul nr. x/118/2023, reclamant a fost B și pârâtă a fost Compania Națională A S.A. Constanța.

În dosarul nr. x/118/2022, reclamanți au fost C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O și P în contradictoriu cu pârâta Compania Națională A S.A. Constanța.

Așadar, analizând comparativ hotărârile a fi contrare, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, a fost dispusă soluția de inadmisibilitate a cererii de revizuire având în vedere că nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de acest text legal.

În fapt, aspectele formulate prin cererea de revizuire se circumscriu nemulțumirii recurentei-revizuente față de soluția pronunțată și nu pot fi valorizate pe calea prezentului demers judiciar, întrucât prin exercitarea revizuirii nu se deschide calea verificării legalității sau temeiniciei hotărârii atacate pentru orice motiv invocat de partea interesată, ci dispozițiile care reglementează condițiile de admisibilitate și motivele de exercitare ale acestei căi extraordinare de atac sunt de strictă interpretare și aplicare.

Față de argumentele precedente, nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.

Pe de altă parte, se observă că prin unele din criticile formulate, recurenta tinde spre o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce aduce atingere chiar autorități ide lucru judecat a deciziei atacate în cauză.

Trebuie astfel avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut că unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, iar revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010).

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.

În acest context, la dosarul cauzei au fost formulate de către ambele părți cereri de acordare a cheltuielile de judecată astfel cum acestea au fost efectuate.

Astfel, recurenta Compania Națională A S.A. Constanța a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 lei (fila 27 dosar), iar intimatul B a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, sens în care a depus în dovedire, atașat întâmpinării, factura fiscală nr. 1 din 10 ianuarie 2025 (fila 20 dosar).

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată”. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere așadar culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Așadar, cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul.

În temeiul acestor considerații teoretice și a dispozițiilor citate mai sus, dar și având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată asupra recursului declarat de recurenta Compania Națională A S.A. Constanța, instanța de recurs va respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că recurenta este partea căzută în pretenții, astfel că nu poate fi îndreptățită la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată solicitate de intimat în prezenta cerere, Înalta Curte înțelege să menționeze că, deși intimatul este, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a câștigat procesul, nu îi pot fi totuși acordate cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.200 lei deoarece intimatul nu a depus la dosar înscrisurile care atestă plata efectivă către reprezentantul său convențional a onorariul avocațial solicitat. Instanța supremă reține că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada existenței acestora.

Dovada onorariului de avocat se realizează prin depunerea la dosarul cauzei a chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Înalta Curte mai arată că factura fiscală nu constituie document justificativ sub aspectul plății, ci document cu valențe pur contabile. Prin urmare, onorariul de avocat justificat doar cu un astfel de înscris nu poate fi inclus în sfera cheltuielilor de judecată imputabile părții care cade în pretenții.

Față de faptul că partea intimată a depus la dosar doar factura fiscală, instanța supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

Având în vedere toate cele arătate mai sus, Înalta Curte va respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Compania Națională A S.A. Constanța împotriva deciziei nr. 1226 din 29 mai 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/36/2024.

Respinge cererile de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.