ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2025

HOTĂRÂRE

05.03.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei, în data de 04 iunie 2024, sub nr. x/334/2024, reclamantul Spitalul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 171 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale furnizate și/sau a medicamentelor și/sau a materialelor sanitare de care a beneficiat, ca urmare a prezentării sale în data de 26 aprilie 2022.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, art. 1026 C. proc. civ., art. 1349 și art. 1357 - 1359 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1915 din 26 septembrie 2024, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Iași.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 121 C. proc. civ., întrucât reclamanta este un profesionist în sensul definit de art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., iar pârâta este consumator în sensul definit de pct. 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată.

Totodată, a reținut că art. 121 C. proc. civ. reglementează o competență teritorială exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul consumatorului, fiind permisă alegerea de competență prin convenția părților, care este valabilă doar dacă a fost făcută după nașterea dreptului la despăgubire.

Întrucât în cauză nu există o convenție a părților prin care să fie desemnată Judecătoria Vatra Dornei pentru a soluționa pricina, în raport cu prevederile art. 130 alin. (2) și art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., această instanță a apreciat că aparține Judecătoriei Iași competența de soluționare a cererii de valoare redusă.

Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 604 din 21 ianuarie 2025 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a apreciat, raportat la temeiurile de drept indicate de reclamant, respectiv art. 1357-1359 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, că este vorba despre un litigiu izvorât din raporturi juridice delictuale, iar nicidecum contractuale, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ., care stabilesc regula conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului, aceste dispoziții fiind incidente numai în ipoteza formulării unor acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, în măsura în care litigiile din materia protecției consumatorilor au la bază existența unei relații contractuale între profesionist și consumator.

În ceea ce privește acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, art. 113 pct. 9 C. proc. civ. stabilește o competență teritorială alternativă, astfel că, în cauză, competența teritorială este guvernată de norme relative și are caracter alternativ, iar, în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantului i-a aparținut alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, care a ales să introducă acțiunea la instanța în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul, respectiv Judecătoria Vatra Dornei.

Totodată, s-a reținut că Judecătoria Vatra Dornei nu avea posibilitatea să invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială, aceasta putând fi invocată în conformitate cu prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât prin întâmpinare, care în cauza de față era obligatorie.

Prin urmare, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că, în cauza de față, instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de valoare redusă, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume reprezentând contravaloarea serviciilor medicale furnizate și/sau a medicamentelor și/sau a materialelor sanitare de care a beneficiat ca urmare a prezentării acestuia la spital în data de 26 aprilie 2022.

Se observă că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, în raport cu aprecierile diferite asupra normelor legale incidente în cauză.

Astfel, prima instanță sesizată, respectiv Judecătoria Vatra Dornei, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 121 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează o competență teritorială exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul consumatorului, iar Judecătoria Iași a apreciat că sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ. care stabilesc o competență teritorială alternativă, respectiv că prima instanță învestită nu avea posibilitatea să invoce din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Înalta Curte reține că instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de valoare redusă, iar, potrivit dispozițiilor art. 1028 alin. (1) și (2) C. proc. civ., competența de a soluționa cererea în primă instanță aparține judecătoriei, competența teritorială fiind stabilită potrivit dreptului comun.

În materia competenței teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Se constată faptul că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiune în răspundere delictuală, acesteia nu-i sunt incidente numai dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competență teritorială, ci și prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.

Astfel, prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competență teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 stipulându-se că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Totodată, dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că: „Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată. Din analiza normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.

Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că: „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”

Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competența teritorială a altei instanțe.

În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată, respectiv cerere de valoare redusă întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, care are natura unei acțiuni personale, Codul de procedură civilă nu instituie o competență teritorială exclusivă, întrucât nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispozițiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispozițiilor art.107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., este stabilită o competență alternativă, de ordine privată, așa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.

În atare condiții, fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Înalta Curte reține că, în cauză, pârâtul, la termenul de judecată din 26 septembrie 2024 stabilit de Judecătoria Vatra Dornei, când a fost legal citat, nu s-a prezentat și nici nu a depus formularul de răspuns prevăzut de art. 1030 alin. (4) C. proc. civ. (care are natura juridică a întâmpinării cu toate consecințele ce decurg în acest sens) prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Vatra Dornei, această excepție fiind invocată de către instanță la primul termen de judecată.

În acest context, având în vedere că în cauză este incidentă o normă de competență teritorială de ordine privată și cum pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu avea dreptul de a invoca această excepție relativă și, în acest fel, o eventuală necompetență teritorială a instanței învestite inițial s-a acoperit.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de valoare redusă în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.