ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2490/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă la 30 septembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro, alcătuită din 1.000.000 euro, daune materiale, și 4.000.000 euro, daune morale, ca urmare a arestării preventive, a duratei procesului și a cauzării prejudiciilor materiale, familiale și personale ca urmare a acestei măsuri; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 5.000.000 euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată sau a sumei care se va stabili cu titlu de daune materiale și morale, până la achitarea integrală a sumei stabilite cu titlu de daune, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (1)-(5) raportate la cele ale art. 539, art. 540 și art. 541 C. proc. pen., ale art. 52 alin. (3) din Constituția României și ale art. 5 paragr. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2065 din 15 octombrie 2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. A apreciat că inadmisibilitatea invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă o chestiune de fond. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia nr. 288A din 23 februarie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A împotriva sentinței nr. 2065 din 15 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, obligându-l pe pârât la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, echivalentă în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acțiunii, 30 septembrie 2016, până la data plății efective. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr.288A din 23 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A, precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

5.1 Recursul reclamantului A

Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva aprecierii greșite a probațiunii administrate, considerate inapte să ateste prejudiciul reclamat.

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut precaritatea motivării deciziei recurate și a solicitat, sub acest aspect, casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

A menționat că, deși instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 540 C. proc. pen., apreciind că la stabilirea întinderii reparației se tine seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, familiei celui privat de libertate ori asupra persoanei aflate în situația prevăzută la art. 538, a motivat superficial aceste aspecte.

Legat de prejudiciul adus imaginii sale, a susținut că acesta s-a realizat prin expunerea de către autorități a cazului său în spațiul public (pe internet, în presă, la diferite posturi de televiziune), fiind prezentat ca un infractor periculos, în privința căruia s-a dispus arestarea preventivă.

În ceea ce privește arestarea sa, recurentul a menționat că a fost prezentată ca fiind un succes al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București (DIICOT), constând în destructurarea unei rețele de spălare de bani. A precizat că fiecare măsură de prelungire a măsurii arestării preventive a fost făcută publică în mass-media, iar expunerea sa, ca fiind reținut pentru infracțiuni de crimă organizată, spălare a banilor, evaziune fiscală, uz de fals etc. a condus la prejudicierea imaginii sale.

A arătat că apariția pe internet, precum și la mai multe posturi de televiziune a fotografiilor și a filmărilor sale în ipostaza de arestat a ajuns la cunoștința prietenilor, a rudelor și a comunității iraniene, distrugându-i imaginea, relațiile sociale, familiale și financiare.

A susținut că în perioada executării măsurii preventive privative de libertate, familia sa a întâmpinat dificultăți financiare și s-a destrămat, recurentul fiind considerat responsabil pentru traumele suferite de copiii săi.

Considerând că în faza apelului instanța trebuia să se realizeze o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., de motivele și de mijloacele de apărare invocate, precum și de dovezile prezentate, recurentul a afirmat că motivarea superficială a hotărârii recurate denotă ignorarea acestor elemente.

5.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, potrivit deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, inexistența în cuprinsul hotărârii de achitare a analizei efectuate asupra legalității măsurii arestării preventive poate fi reținută ca temei al respingerii acțiunii în despăgubiri formulate de reclamant.

Totodată, a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, „Deciziile Curții Constituționale (...) au putere numai pentru viitor”.

A criticat faptul că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate că, deși această decizie a fost publicată după pronunțarea sentinței de către prima instanță, se impune a fi avută în vedere față de caracterul devolutiv al apelului.

Recurentul a susținut că aceste raționament este eronat, deoarece nu s-a ținut cont de principiul fundamental care guvernează procesul civil, respectiv că legea aplicabilă acestuia este cea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Raportat la acest principiu de drept, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel avea obligația de a reanaliza fondul cauzei față de dispozițiile normative în vigoare la momentul declanșării litigiului, iar caracterul devolutiv al apelului, în limitele prevăzute în Codul de procedură civilă, nu poate constitui un argument pentru aplicarea retroactivă a hotărârilor Curții Constituționale.

Recurentul a criticat soluția instanței de apel din perspectiva obligării sale la plata dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de daune morale, începând cu data introducerii acțiunii civile (30 septembrie 2016), în baza art. 1535 alin. (1) C. civ.

A susținut că nu se poate reține că obligația de plată a dobânzii era scadentă de la momentul introducerii acțiunii, cât timp, anterior pronunțării deciziei recurate, nu se stabilise o astfel de obligație.

A apreciat că problema scadenței plății se putea pune la momentul la care hotărârea judecătorească dobândea caracter definitiv și executoriu.

Părțile nu au depus întâmpinare.

La 16 noiembrie 2023, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a depus note de ședință, prin care a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, în mod greșit fiind menționată în citativ ca fiind intimată în cauză.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art.493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a admis în principiu recursurile, stabilind termen pentru soluționarea acestora la data de 7 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

8.1 Recursul reclamantului A este nefondat și va fi respins ca atare pentru considerentele ce succed:

Invocând o carență de motivare a deciziei recurate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească a cauzei, corespunzătoare dispozițiilor art.4 78 alin. (2) C. proc. civ., în raport de motivele, mijloacele de apărare și dovezile prezentate în prima etapă procesuală sau a celor expuse în cererea de apel.

Reținând că modalitatea de evaluare a probatoriului este o chestiune care excedează obiectului recursului, în care pot fi puse în discuție doar aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, față de configurația art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că ceea ce recurentul a reclamat concret în calea de atac pendinte este o nemotivare adecvată a apelului, în raport de criticile formulate, care au vizat o reapreciere a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a prejudicierii imaginii și a destrămării familiei sale, ca efect al mediatizării excesive și neconforme a măsurii arestării preventive adoptate de autorități în privința sa.

Analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceste critici nu sunt fondate.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a remarcat că prin hotărârea tribunalului s-a reținut că reclamantul nu a invocat nelegalitatea măsurii arestării sale preventive, ci a solicitat acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a soluției de achitare pronunțate în procesul penal (s.n. care a format obiectul dosarului nr. x/3/2010* al Tribunalului București).

Curtea a reținut că prin soluția pronunțată, reflectată în considerentele hotărârii apelate, nu s-a examinat, ca temei al acțiunii în despăgubiri, durata procedurii și a procesului penal, însă această omisiune nu a format obiect de critică în apelul exercitat, astfel că analiza acestuia s-a realizat în limitele criticilor formulate, conform dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând apelul în acest cadru procesual, instanța a reținut aspectele statuate prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021 de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial după pronunțarea sentinței de către tribunal, considerând că sunt relevante pentru soluționarea cauzei statuările de la paragrafele 37 și 38, în sensul că măsurile preventive privative de libertate adoptate pe parcursul procesului penal, finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de achitare, dau dreptul la reparație, în temeiul unei prezumții de prejudiciu rezultate din limitările severe ale libertății individuale.

Înalta Curte constată că instanța de apel a evocat în considerentele deciziei consecințele pe care apelantul-reclamant a pretins că le-a suferit în plan material și moral, astfel cum acestea au fost expuse în cererea introductivă și, examinând prejudiciile materiale a arătat că nu le poate reține, în esență pe motiv că prejudicierea imaginii de om de afaceri onest s-a datorat, în primul rând, colaborării suficient de îndelungate cu inculpații din dosarul penal nr. x/3/2010, condamnate pentru infracțiuni de spălare de bani, crimă organizată și evaziune fiscală, aspect ce a determinat implicarea sa în dosarul penal și arestarea preventivă.

Curtea a apreciat că, fiind generată de propria faptă, vătămarea imaginii apelantului-reclamant, de om de afaceri onest, nu poate fi pusă în legătură cauzală directă cu arestarea sa preventivă, astfel că nu se impune a fi reparată.

Examinând prejudiciile morale invocate, curtea a reținut declarațiile martorilor B și C, au relevat suferința psihică a apelantului-reclamant, cauzată de ostracizarea sa socială și în mediul de afaceri, precum și modalitatea în care perchezițiile și arestarea sa s-au reflectat în percepția soției și a copiilor săi.

Instanța de apel a expus în considerentele deciziei recurate aspectele invocate de apelantul-reclamant, anume că perchezițiile efectuate de autorități la domiciliul său i-au conturat profilul unui traficant internațional de droguri și al unui acuzat de terorism, iar fotografiile sale, în ipostaza de arestat, difuzate la mai multe posturi de televiziune, la ore de maximă audiență, l-au prezentat ca pe un infractor periculos.

Curtea a reținut că apelantul-reclamant a susținut că aceste aspecte de fapt au contribuit la destrămarea familie sale, care l-a considerat răspunzător pentru situația creată, soția intentând acțiune de divorț, iar cei doi copii ai săi fiind excluși din viața socială.

În planul afecțiunilor morale analizate, instanța de apel a specificat că are în vedere suferințele psihice suportate de reclamant în legătură cu modul în care s-a reflectat evenimentul arestării sale asupra fiului său, D, născut la (...), prin raportare la mediul școlar, unde, potrivit declarațiilor recurentului, colegii și profesorii îl considerau pe acesta terorist și traficant de droguri.

Curtea nu a reținut însă deteriorarea relațiilor de familie ale recurentului ca fiind în legătură cauzală directă și nemijlocită cu arestarea sa preventivă, apreciind că declarațiile martorilor B și C nu au relevat o asemenea situație, aceștia specificând că nu cunosc cauza pentru care apelantul și soția sa au divorțat.

Deși a acceptat că trecerea prin întreaga serie de evenimente presupuse de arestarea preventivă și cercetarea în dosarul penal poate să reprezinte un test de rezistență pentru o relație, în ceea ce privește consecințele invocate de reclamant, a apreciat că nu se puteau produce fără o afectare prealabilă, preexistentă a fundamentului relației.

Referitor la pierderile suferite în plan familial, instanța de apel a constatat că, potrivit declarației martorului B, reclamantul suferea din cauză că nu o putea vedea pe fiica sa, E.

Cu privire la acest aspect, instanța a considerat că pretinsa afectare a relațiilor personale cu minora nu este în legătură cauzală directă cu arestarea sa preventivă, întrucât, în perioada arestării, 29 ianuarie 2010 – 17 iunie 2010, fiica sa avea 3 ani, iar la acea vârstă, lipsa relativ scurtă a reclamantului din mediul familial, precum și prejudicierea imaginii sale nu ar fi putut să influențeze o astfel de relație.

În raport de o asemenea concluzie, instanța de apel a apreciat că numai în limitele reținute ca fiind dovedite, prejudiciul moral suferit de reclamant prin supunerea sa la suferințe fizice și psihice, prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale la sănătate și demnitate recunoscute de art. 252 C. civ., se impune a fi reparat.

În justificarea acestei soluții, instanța de apel a evocat jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit), care este în sensul acordării unor daune morale estimate în echitate, raportat la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum și la intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Totodată, curtea a făcut referire la jurisprudența internă, precum și la aspectele statuate în literatura de specialitate, în sensul că stabilirea daunelor morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care aceste valori au fost afectate, precum și la intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Cu acest prilej, curtea a menționat că aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate cerinței aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire să i se fi creat celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat, astfel că a stabilit că, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv durata de 4 luni și 19 zile a arestului preventiv și suferințele fizice și psihice reținute, suma de 20.000 euro constituie o compensație echitabilă alături de constatarea intrinsecă a încălcării drepturilor recurentului.

Se observă, așadar, că nu se pune problema unei motivări precare a deciziei pronunțate în apel, de vreme ce considerentele acesteia relevă contrariul, respectiv o analiză judicioasă a criticilor invocate în calea ordinară de atac, prin raportare la probațiunea administrată, la nomele legale aplicabile și la jurisprudența în materie.

Înalta Curte notează că recurentul nu poate invoca o pretinsă nemotivare a deciziei recurate, de vreme ce, potrivit aspectelor reținute de instanța devolutivă de apel, probațiunea nu a atestat legătura de cauzalitate între leziunea morală invocată de recurent și efectul măsurilor adoptate de autorități împotriva sa, iar acest element era decisiv în ceea ce privește individualizarea sancțiunii civile și repararea prejudiciului pretins.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultatul a două exigențe ce decurg din art.6 paragr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reflectate în jurisprudența Curții. Pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

Or, modalitatea în care instanța de apel a argumentat soluția de respingere a cererii recurentului privind acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat corespunde obligației de motivare, raportat la ceea ce probațiunea administrată a relevat, revenind părții obligația de a-și proba pretențiile și apărările, iar probele propuse să aibă aptitudinea de a susține ceea ce se intenționează a se demonstra.

Faptul că instanța de apel a judecat cauza într-o altă manieră față de cea agreată de recurent nu echivalează cu o carență a analizei acesteia, de vreme ce motivarea conține argumente ce fundamentează soluția instanței, de natură să faciliteze exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind, din aceste considerente, nefondat.

8.2 Nefondat este și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Concret, prin motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a reclamat, pe de o parte, greșita reținere în cauză a efectelor deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale, contrar principiului fundamental al procesului civil care obligă aplicarea legii în vigoare la momentul declanșării procesului, iar, pe de altă parte, eronata soluție pronunțată asupra cererii reclamantului privind obligarea sa la plata dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de daune morale, începând cu data introducerii acțiunii civile, respectiv de la 30 septembrie 2016.

Analizând decizia recurată în raport de primul motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că decizia nr. 136 din 3 martie 2021 a Curții Constituționale își găsește aplicabilitatea în speță.

În susținerea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul a solicitat antrenarea răspunderii statului în baza art. 539 C. proc. civ., ca urmare a arestării preventive prin privarea nelegală de libertate, a duratei procesului și a prejudiciilor materiale, familiale și personale, invocând că prin decizia penală nr. 605 din 6 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/3/2010*, Curtea de Apel București – Secția penală a dispus achitarea sa pentru infracțiunile sub aspectul cărora a fost judecat.

Astfel cum reiese din conținutul art. 147 alin. (4) din Constituția României, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituționale, reluate, la nivel legal, prin și , consacră efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv aplicarea pentru viitor și caracterul general obligatoriu al acestora.

Prin decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. x/63/2017 al Tribunalului Dolj – Secția I civilă și a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională.

Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate în cadrul litigiilor pendinte, în care se pune problema aplicării dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, Curtea Constituțională a tranșat în repetate rânduri în jurisprudența sa această chestiune, statuând că acestea se aplică atât situațiilor pendinte, cât și celor ce se vor naște în viitor, sfera de aplicare a art. 147 alin. (4) din Constituție neputând fi condiționată de faptul că procesul civil a fost pornit anterior sau ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Astfel, prin decizia nr. 392/2020, Curtea Constituțională a stabilit, la paragr. 23 și 24, că ,,Decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. 24. Astfel, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – în cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.”

Valorificând, în cauză, statuările Curții Constituționale din perspectiva efectelor produse de o decizie prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text legal, Înalta Curte reține că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Decizia nr. 136/2021 este incidentă, neputând fi acceptată ipoteza expusă de recurentul-pârât în sensul neaplicării în cauza pendinte.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, această constatare nu este de natură să înfrângă principiul stipulat în art. 147 alin. (4) din Constituția României și nici principiul aplicării litigiului a legii în vigoare la momentul declanșării acestuia, de vreme ce însăși Curtea Constituțională, ca for abilitat să verifice constituționalitatea dispozițiilor legale în raport cu cele ale legii fundamentale, a stabilit că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – în cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt incidente - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat (cum este cazul și în speță).

Examinând, pe un alt palier recursul pârâtului, Înalta Curte reține că acesta contestă soluția prin care partea a fost obligată la plata către recurentul-reclamant a dobânzii aferente sumei stabilite cu titlu de despăgubiri morale, începând cu data introducerii acțiunii civile.

Prin decizia recurată curtea de apel a stabilit că suma de 20.000 euro, acordată cu titlu de despăgubiri morale recurentului-reclamant constituie o compensație echitabilă, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de durata de 4 luni și 19 zile a arestului preventiv și de suferințele fizice și psihice cauzate prin adoptarea acestei măsuri procesuale. Totodată, a obligat recurentul-pârât la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestei sume de la data introducerii acțiunii civile, respectiv, de la 30 septembrie 2016, până la data plății efective.

Potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., debitorul se află de drept în întârziere când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1381 alin. (2) C. civ., în materie delictuală daunele-interese moratorii se datorează din ziua cauzării prejudiciului.

În această situație se impune a se reține că principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat la art. 1531 C. civ., cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât și beneficiul de care este lipsit (alin. (2) al acestui articol), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011.

În speța de față, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea recurentului-reclamant, în patrimoniul acestuia s-a născut dreptul la reparație pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării preventive.

Ca atare, în mod justificat a apreciat curtea de apel că dobânda legală se datorează de la data inițierii demersului judiciar, expresie a manifestării de voință a recurentului-reclamant în repararea prejudiciului, daunele moratorii cumulându-se cu executarea obligației.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A, precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 288A din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A, precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 288A din 23 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2024.