ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2329/2024

Obiectul cauzei Prin hotărârea nr. 19.11 din data de 20 decembrie 2022 pronunțată de către Comisia Centrală de Disciplină a Federației Române de Handbal s-a dispus sancționarea reclamantului Club Sportiv A cu o amendă pecuniară de 3.400 lei Prin decizia nr. 61 din data de 18 ianuarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/A/2022 de către Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva soluției anterior menționate, hotărârea arbitrală fiind definitivă. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, la data de 17 martie 2023, sub nr. x/2/2023, reclamantul Club Sportiv A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Federația Română de Handbal, Comisia Centrală de Disciplină a Federației Române de Handbal, Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal și B, ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se dispună anularea hotărârii arbitrale nr. 19.11 din data de 20 decembrie 2022 pronunțate de către Comisia Centrală de Disciplină a Federației Române de Handbal și a deciziei nr. 61 din data de 18 ianuarie 2023 pronunțate în dosarul nr. x/A/2022 de către Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal, reținerea cauzei spre rejudecarea de către curtea de apel și, în rejudecare, să se dispună: - în principal, admiterea excepției necompetenței generale și respingerea sesizării disciplinare formulate de către observatorul jocului, B, delegat din partea Federației Române de Handbal la meciul din Liga Națională de Handbal Masculin disputat în data de 11 decembrie 2022 între echipele reclamantei Club Sportiv A și Club Sportiv C ca fiind inadmisibilă; - în subsidiar, respingerea sesizării formulate de către observatorul jocului delegat din partea Federației Române de Handbal la meciul din Liga Națională de Handbal Masculin disputat în data de 11 decembrie 2022 între echipele reclamantei Club Sportiv A și Club Sportiv C și exonerarea Clubului Sportiv A de orice sancțiune. Reclamantul a solicitat, de asemenea, obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. I.

Sentința pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 22F din data de 12 februarie 2024, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în anulare formulată de către reclamantul Club Sportiv A, în contradictoriu cu pârâții B, Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal, Comisia Centrală de Disciplină a Federației Române de Handbal, Federația Română de Handbal, ca nefiind de competența instanțelor române. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă Împotriva sentinței civile nr. 22F din data de 12 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2/2023, a declarat recurs reclamantul Club Sportiv A. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 16 mai 2024, sub nr. x/2/2023, și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. x. II.2. Cererea de recurs Recurentul-reclamant, în principal, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, ca urmare a încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.] și trimiterea cauzei înspre rejudecare instanței de fond ca urmare a soluționării cauzei în mod greșit fără a intra în judecata fondului prin greșita admitere a excepției necompetenței generale a instanței de judecată (art. 497 C. proc. civ.). În subsidiar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.] și trimiterea cauzei spre competentă rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 București, urmare a soluționării cauzei în mod greșit fără a se intra în judecata fondului, prin greșita admitere a excepției necompetenței generale a instanței de judecată (art. 497 C. proc. civ.). În privința cheltuielilor de judecată din recurs, a arătat că acestea vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, în susținerea solicitării principale, a arătat că, în opinia sa, hotărârea recurată reprezintă produsul unei înțelegeri imperfecte a mecanismului acțiunii în anulare a unei hotărâri arbitrale și a limitelor obiectului dedus judecății primei instanțe și a competenței de judecare a unei astfel acțiuni. Astfel, a susținut că nu a solicitat rejudecarea cauzei în fond Curții de Apel București, asemenea unei instanțe de control judiciar ce rejudecă cauza în fapt și în drept, ci a formulat o acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 608 C. proc. civ. Totodată, a arătat că prevederile art. 608 și 610 C. proc. civ. stipulează expressis verbis dreptul părții dintr-un litigiu arbitral să supună curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul o acțiune în anulare pentru motivele limitative de anulare a acestei hotărâri arbitrale în temeiul art. 608 C. proc. civ., astfel că nu se poate susține că o astfel de cerere, ce se mulează pe dispozițiile legale indicate, ar fi inadmisibilă. A apreciat că soluția pronunțată de curtea de apel, în sensul că instanțele române n-ar fi competente să judece o acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale, contravine flagrant dispozițiilor art. 610 C. proc. civ. care conferă competența judecării acțiunii în anulare tocmai instanțelor de drept intern, iar sub acest aspect Curtea de Apel București a fost legal învestită și era necesar să-și rețină competența de judecare a acțiunii formulate și să se pronunțe asupra fondului acesteia. Recurentul-reclamant a mai susținut și incongruența logică a raționamentului instanței de fond, soluția dată fiind, în opinia sa, dificil de justificat și a fost pronunțată în condițiile în care instanța de fond a reținut expres că în fața comisiilor jurisdicționale ale Federației Române de Handbal a avut loc o judecată arbitrală. A arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit aplicabilitatea art. 48 din Statutul Federației Române de Handbal, care se aplică în ceea ce privește litigiile pe fondul disputelor respective dintre părțile litigante, însă această dispoziție legală nu privește mecanismul acțiunii în anulare arbitrală care este de competența exclusivă și de ordine publică a instanțelor de judecată interne conform art. 610 C. proc. civ. În plus, a considerat că hotărârea primei instanțe ar putea să fie rezultatul aplicării unei analogii, lipsite de temei în speța de față, cu situația unor alte sporturi (ex. fotbal). Astfel, a menționat că, în materia fotbalului, Statutul Federației Române de Fotbal prevede posibilitatea intentării unei căi de atac la Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne împotriva hotărârilor comisiilor jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal, aspecte față de care, într-adevăr, există o jurisprudență bine conturată a instanțelor de judecată în sensul că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale pronunțate de către aceste comisii este inadmisibilă, cât timp nu s-a exercitat respectiva cale de atac la T.A.S.; însă, spre deosebire de situația din fotbal, dispozițiile Statutului Federației Române de Handbal sau a celorlalte regulamente nu permit formularea unei căi de atac Ia Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne, hotărârile pronunțate de către comisiile cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Handbal, în calitate de instanțe arbitrale, fiind definitive și, deci, supuse mecanismului controlului legalității prin acțiunea în anulare, pentru motivele limitativ expuse de către dispozițiile art. 608 C. proc. civ. Precizează că instanța de fond a reținut existența unei clauze compromisorii în speță, iar normele de drept incidente impun ca respectiva convenție arbitrală să se fi încheiat în scris, sub sancțiunea nulității (art. 548 C. proc. civ.). Totodată, a susținut că această convenție nu doar că este necesar să fie încheiată în scris, ci necesită să și îndeplinească anumite alte formalități suplimentare, cum ar fi aceea de a stabili, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor în cazul unei clauze compromisorii, astfel cum impune art. 550 C. proc. civ., cât și în cazul existenței unui compromis, astfel cum prevede art. 551 C. proc. civ. Din această perspectivă, recurentul-reclamant a apreciat că dispozițiile din Statutul Federației Române de Handbal nu îndeplinesc condițiile arătate. De asemenea, a afirmat și că, dacă s-ar accepta faptul că instanța de fond are dreptate și competența de soluționare a ącțiunii în anulare a hotărâri arbitrale aparține Federației Române de Handbal și nu curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul, atunci excepția corectă ce putea fi invocată este aceea a necompetenței materiale a instanței de judecată (și nu cea generală). Recurentul-reclamant a pretins că, și dacă s-ar reține că, în speță, competența de judecată ar aparține unui organ cu activitate jurisdicțională (ex. comisiile jurisdicționale ale Federației Române de Handbal, ce funcționează ca instanțe arbitrale în cadrul acesteia), sunt incidente dispozițiile art. 554 alin. (1) și (2) C. proc. civ. (ce dețin valoarea de norma specială, lex specialis). A subliniat că, potrivit art. 554 C. proc. civ., părțile adverse trebuiau să invoce această excepție in limite litis, fără a-și formula apărările în fond în fața primei instanțe, fără nicio rezervă întemeiată pe pretinsa convenție arbitrală, această excepție neputând fi invocată de instanța de judecată. În opinia recurentului-reclamant, prin felul în care a procedat (invocând excepția arbitrabilității ex officio), instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 554 alin. (1) și pe cele ale art. 554 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. A arătat că, în raport cu art. 554 alin. (l) C. proc. civ., excepția inadmisibilității determinată de arbitrabilitatea litigiului intervine doar în situația existenței unui arbitraj ad-hoc, în situația existenței unui organ cu activitate jurisdicțională (ex.: comisiile jurisdicționale ale Federației Române de Handbal, ce funcționează ca instanțe arbitrale în cadrul acesteia), impunându-se soluția declinării cauzei. Recurentul-reclamant a considerat că instanța de fond sugerează în speța de față necompetența generală a instanțelor de judecată pe motiv că această competență ar aparține unui organ cu activitate jurisdicțională al Federației Române de Handbal [iar nu unui organ fără activitate jurisdicțională cum prevede art. 132 alin. (4) C. proc. civ., pentru a se pronunța respingerea ca inadmisibilă a cererii], sens în care excepția necompetenței este una materială, care, odată corect calificată astfel, nu poate fi invocată în această stare a cauzei ex officio de către instanța de fond. A precizat că nu este vorba despre un arbitraj ad-hoc care să determine, conform art. 554 alin. (1) C. proc. civ., ultima teză, respingerea cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești, aceste dispoziții legale vizând cazul unui arbitraj ad-hoc – litigiul nu este deferit unei instituții de arbitraj, ci unei instanțe arbitrale „extraordinare”, special constituită („ad-hoc”) pentru litigiul dintre părți. De aceea, a apreciat și că dispozițiile normei înscrise în cuprinsul art. 554 alin. (1) C. proc. civ. au ca rațiune impunerea soluției de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești în locul unei soluții de declinare către o terță entitate ce nu este o instituție de arbitraj. Recurentul-reclamant, raportându-se atât la doctrina în materie, cât și la jurisprudența instanțelor, a subliniat că nu poate fi vorba în prezenta cauză despre un arbitraj ad-hoc din partea Comisiilor Federației Române de Handbal care să justifice incidența dispozițiilor art. 554 alin. (1) ultimă teză C. proc. civ., pentru a se reține incidența excepției necompetenței generale și a se respinge cererea ca inadmisibilă. A mai arătat recurentul-reclamat și că, în concret, necompetența generală a instanțelor de judecată presupune faptul că respectiva cauză este fie de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, fie nu este de competența instanțelor române. Totodată, a afirmat că, deși curtea de apel a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, aceasta nu susține în motivarea excepției cum că prezenta cauză fie ar fi de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, fie nu ar fi de competența instanțelor române, ci sugerează că ar fi de competența unui organ cu activitate jurisdicțională (ex. comisiile jurisdicționale ale Federației Române de Handbal, ce funcționează ca instanțe arbitrale în cadrul acesteia). Or, în opinia recurentului-reclamant, tocmai prin faptul că motivarea instanței nu se grefează pe ceea ce înseamnă necompetență generală, ci pe împrejurarea că ar fi de competența unui organ cu activitate jurisdicțională, arată că această excepție este neîntemeiată. De asemenea, a arătat că susținerile sale sunt confirmate și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care într-o speță identică a admis recursul. În dezvoltarea criticilor subsumate solicitării subsidiare formulate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut și că, și dacă s-ar considera că dispozițiile art. 608 și următoarele C. proc. civ. n-ar fi aplicabile în prezenta cauză, se impune admiterea recursului formulat, întrucât deține dreptul de a supune cenzurii instanței de judecată orice măsură disciplinară adoptată de către Federația Română de Handbal împotriva sa. În concret, a arătat că, potrivit Legii nr. 551/2004 privind organizarea și funcționarea Comisiei Naționale de Disciplină Sportivă, orice sancțiune disciplinară definitivă acordată de către o federație sportivă națională poate fi supusă recursului la Comisia Națională de Disciplină Sportivă, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 și 2 ale Legii nr. 551/2004, însă această comisie este una cu caracter administrativ-jurisdicțional, a cărei sesizare este facultativă, astfel cum rezultă atât din dispozițiile de drept general ale art. 6 din Legea nr. 554/2004, cât și din dispozițiile art. 3 alin. (6) din Legea nr. 551/2004. Ca atare, a apreciat că, în acest caz, criticile de nelegalitate aduse hotărârilor pronunțate de către comisiile cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Handbal ar fi fost, și în această ipoteză, supuse competenței instanțelor române (nefiind incidentă excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată), iar cauza s-ar fi impus a fi deferită Judecătoriei Sectorului 1 București conform normelor dreptului comun. II.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au depus întâmpinări. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurii de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 9 august 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin demersul judiciar cu care a învestit instanța de judecată, recurentul-reclamant a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 19.11 din data de 20 decembrie 2022 pronunțate de către Comisia Centrală de Disciplină a Federației Române de Handbal și a deciziei nr. 61 din data 18 ianuarie 2023 pronunțate în dosarul nr. x/A/2022 de către Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. a), d), g), h) C. proc. civ. Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că în mod nelegal curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea pe care a formulat-o, în contextul în care normele de procedură invocate drept temei al acesteia permit formularea unei atare acțiuni. Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2); f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri; h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.” Textul este situat în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă – Despre arbitraj –, Titlul V – Desființarea hotărârii arbitrale și reglementează calea de atac prin care poate fi dedus instanței controlul asupra hotărârii tribunalului arbitral, precum și limitele în care acest control poate fi exercitat. În speță, în esență, curtea de apel a apreciat că normele Statului Federației Române de Handbal și cele din cuprinsul Regulamentului Disciplinar al F.R.H. referitoare la jurisdicția în cadrul federației ce instituie competența organelor de jurisdicție ale Federației constituie clauze arbitrale și că art. 48 din Statut are caracter special și derogatoriu față de art. 608 C. proc. civ., astfel încât cererea nu este de competența instanțelor române. Astfel, curtea de apel a reținut că: „Art. 48 alin. (1) din același Statutul Federației Române de Hambal, referitor la jurisdicția în cadrul F.R.H., stabilește că «litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea handbalistică din România, în care sunt angrenate cluburile afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai F.R.H./L.P.H./A.J.H./A.M.H.B., jucători, antrenori, urmează a fi soluționate exclusiv de către comisiile cu atribuții jurisdicționale din cadrul F.R.H. ». Potrivit alin. (2) din același articol, « F.R.H., membrii afiliați la F.R.H., jucătorii, oficialii, antrenorii, nu vor înainta litigiile mai sus menționate instanțelor judecătorești, până la epuizarea căilor jurisdicționale sportive, cu excepția situației în care legislația aplicabilă instituie cu titlu imperativ obligația soluționării litigiilor în fața instanțelor competente ». Membrii F.R.H. consimt faptul că, odată cu afilierea la F.R.H., se supun jurisdicției comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul F.R.H.. Comisiile cu atribuții jurisdicționale din cadrul F.R.H. sunt organe independente în procesul decizional, constituite conform statutului și regulamentelor F.R.H., având ca sarcină aplicarea acestor norme ale F.R.H.” Totodată, a constatat că „prin art. 11 din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Comisiei de Soluționare a Litigiilor și al Comisiei de Apel din cadrul F.R.H. se stabilește competența organelor jurisdicționale ce funcționează la nivelul Federației Române de Handbal, fiind enumerate tipurile de litigii ce pot fi aduse în fața acestora, hotărârile pronunțate de către Comisia de Apel fiind definitive și executorii, potrivit dispozițiilor art. 27 din același act. Având în vedere caracterul disciplinar al procedurii derulate împotriva reclamantei din prezenta cauză în care au fost pronunțate hotărârile a căror anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată, Curtea constată că sunt incidente în cauză și dispozițiile din Regulamentul Disciplinar al F.R.H. Astfel, potrivit prevederilor art. 23.1. din cuprinsul Regulamentului Disciplinar al a F.R.H. «hotărârile Comisiei de Apel sunt definitive și executorii de la data pronunțării acestora».” Ca atare, a apreciat că „prevederile statutare și regulamentare anterior redate prin care se stabilește jurisdicția unor tribunale sportive în anumite litigii reprezintă, în concret, clauze compromisorii prin care se învestesc aceste jurisdicții, valabilitatea acestora fiind dată de acordul anterior exprimat de membrii F.R.H. de aderare la această federație, ceea ce implică și asumarea obligației de a respecta Statutul și Regulamentele de funcționare ale acesteia.” Astfel, având în vedere calitatea părților implicate în prezentul litigiu, Curtea a reținut că „prevederile Statului Federației Române de Handbal și cele din cuprinsul Regulamentului Disciplinar al F.R.H. referitoare la jurisdicția în cadrul federației sunt obligatorii pentru acestea și se aplică cu prioritate față de dispozițiile de drept comun, respectiv față de prevederile art. 608 C. proc. civ., care permit atacarea în fața instanțelor de judecată a hotărârilor arbitrale, potrivit principiului « specialia generali derogant », voința membrilor afiliați Federației Române de Handbal fiind în sensul excluderii din competența instanțelor de drept comun a litigiilor ivite în legătură cu această ramură sportivă.” Nu este, deci, în dispută, calificarea clauzelor analizate ale Statutului ca având natura unei clauze compromisorii, ce atrag competența de rezolvare a disputei de către organismele arbitrale din cadrul Federației. Cu toate acestea, în mod nelegal curtea de apel a exclus competența instanțelor române pentru acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunțate în rezolvarea litigiului conform clauzelor compromisorii, pe motiv că prevederile art. 48 din Statutul FRH reprezintă normă specială, derogatorie de la art. 608 C. proc. civ. Or, art. 48 din Statut nu exclude dreptul la acțiunea în anulare în fața instanței judecătorești ulterior epuizării căilor jurisdicționale sportive, ci, așa cum s-a arătat anterior, prevede că F.R.H., membrii afiliați la F.R.H., jucătorii, oficialii, antrenorii, nu vor înainta litigiile instanțelor judecătorești, până la epuizarea căilor jurisdicționale sportive. Prin urmare, este necesar a se realiza distincția între obligativitatea deducerii litigiilor izvorâte din sau în legătură cu activitatea handbalistică spre competentă soluționare jurisdicției sportive organizate conform Statutului FRH și posibilitatea ca rezultatul acestei proceduri jurisdicționale să fie supus controlului de legalitate pe calea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, instanța de judecată învestită conform art. 608 C. proc. civ. nefiind chemată a soluționa pe fond disputa dintre părți, ci doar a statua exclusiv cu privire la motivele de anulare arătate prevăzute de această normă legală. Totodată, se impune a fi avute în vedere și dispozițiile art. 609 C. proc. civ., potrivit cărora: „(1) Părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale. (2) Renunțarea la acest drept se poate face numai după pronunțarea hotărârii arbitrale.” Din interpretarea acestui text rezultă că însuși legiuitorul a prevăzut necesitatea de a asigura calea exercitării controlului judiciar de legalitate din partea instanței, în limita motivelor expres și limitativ enunțate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ. În plus, art. 610 C. proc. civ., stabilește competența de a judeca acțiunea în anulare curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Ca atare, Înalta Curte constată că, în acest context, nu se identifică nicio dispoziție legală sau convențională care să excludă controlul de legalitate al instanțelor judecătorești în materia cererilor de anulare a hotărârilor arbitrale, control pe care, după cum s-a arătat anterior, nu îl pot exclude nici părțile, prin convenția lor, anterior pronunțării hotărârii arbitrale. Prin urmare, Înalta Curte constată că admiterea excepției inadmisibilității este rezultatul încălcării normelor de procedură edictate de art. 608 - 610 C. proc. civ., împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În circumstanțele în care, prezenta instanță a constatat nelegalitatea soluției de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, în raport cu prevederile art. 608 - 610 C. proc. civ., rămâne fără finalitate critica prin care recurentul-reclamant a susținut că, în speță, curtea de apel ar fi trebuit să invoce excepția necompetenței materiale a instanței de judecată și nu pe cea generală, precum și solicitarea formulată prin capătul subsidiar al cererii de recurs, a căror analiză nu se mai impune. Pentru aceste considerente, constatând incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.