ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda la data de 25 iunie 2021, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, în numele proprietarului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. A S.A., B și C, să se constate că terenurile în suprafață totală de 23.300 mp, înscrise în cărțile funciare nr. (...), (...), (...) și (...) Mihai Viteazu se identifică și se suprapun integral peste terenul forestier în suprafață de 3,73 ha, înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Turda în U.P. VIII Turda, u.a. 53, situat în hotarul comunei Mihai Viteazu; să se constate că suprafața de teren forestier de 3,73 ha, înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Turda în U.P. VIII Turda, u.a. 53 este proprietate publică, de interes național a Statului Român; să se constate dreptul de administrare al reclamantei Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj - Ocolul Silvic Turda, asupra terenului în suprafață de 3,73 ha, înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Turda în U.P. VIII Turda, u.a. 53; să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți la data de 26.03.2008, autentificat de BNP D prin încheierea de autentificare nr. 659/26.03.2008, în privința terenului în suprafață de 23.300 mp; anularea și radierea încheierilor de carte funciară din cărțile funciare nr. (...), (...), (...) și (...) Mihai Viteazu ale BCPI Turda, prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei. S.C. A S.A.; înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului identificat mai sus în favoarea Statului Român, precum și a dreptului de administrare în favoarea Regiei Naționale a Pădurilor - ROMSILVA, Direcția Silvică Cluj - Ocolul Silvic Turda; obligarea pârâților să lase în deplină proprietate Statului Român și liniștită posesie Ocolului Silvic Turda terenul identificat anterior și să se abțină, pe viitor, de la orice fapte sau acte care ar aduce atingere dreptului de proprietate al Statului Român ori dreptului de administrare și exercițiului acestuia al Ocolului Silvic Turda, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința civilă nr. 38 din 11 ianuarie 2022, Judecătoria Turda a admis excepția necompetenței materiale invocată prin întâmpinare de pârâtul B și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la data de 9 februarie 2022, sub același număr.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 85 din 15 februarie 2023, Tribunalul Cluj - Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. A S.A. prin întâmpinare. A admis excepția lipsei de interes cu privire la petitele IV și V din acțiune, invocată de pârâtul B prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată în acest sens, ca lipsită de interes. A respins, în rest, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională A Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, în contradictoriu cu pârâții S.C. A S.A., B și C și cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Apelul

Împotriva sentinței nr. 85 din 15 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul Cluj - Secția civilă au declarat apel reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Cluj, precum și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 320/A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, și de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 85 din 15 februarie 2023 a Tribunalului Cluj - Secția civilă.

Recursurile

Împotriva deciziei nr. 320/A din 21 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă au declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, precum și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

5.1. Recursul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Cluj

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor referitoare la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată în lipsa analizei existenței dreptului de proprietate publică aparținând Statului Român.

Totodată, a apreciat că este greșită soluția instanței de apel, prin care s-a stabilit că nu s-a criticat, prin memoriul de apel, modalitatea de interpretare a prevederilor art. 563 C. civ. de către prima instanță, deși se constatase existența și îndeplinirea cumulativă a condițiilor de exercitare a acțiunii în revendicare în ceea ce privește dreptul de proprietate publică a Statului Român.

Recurenta a afirmat că instanțele de fond și de apel au aplicat greșit dispozițiile art. 563 C. civ., prin raportare la obiectul cauzei, care vizează revendicarea dreptului de proprietate publică asupra suprafeței de teren de 23.300 mp, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții B, C și S.C. A S.A., prin care s-a înstrăinat dreptul de proprietate publică de interes național.

De asemenea, a apreciat că este eronată soluția de respingere a apelului prin decizia recurată, de vreme ce instanța de apel a omis să analizeze existența dreptului de proprietate publică ce poartă asupra suprafeței de 23.300 mp, al cărui titular este Statul Român, iar administrator recurenta.

A menționat că s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe (aspect necontestat de niciuna dintre părțile litigante), că suprafața de teren 23.300 mp face parte din fondul forestier național, fiind înscris în amenajamentul silvic anterior datei de 1 ianuarie 1990 și având categoria de folosință forestier.

Față de această împrejurare, a susținut că regimul juridic aplicabil terenului în litigiu este specific proprietății publice de interes național, care este imprescriptibilă, insesizabilă și inalienabilă.

A învederat recurenta că a solicitat prin cererea de chemare în judecată recunoașterea dreptului de proprietate publică a Statului Român, precum și a dreptului său de administrare asupra terenului în litigiu, solicitând restituirea acestuia și lăsarea în deplină posesie și liniștită folosință, în considerarea apartenenței acestuia la proprietatea publică, a categoriei de folosință (teren forestier) și a dispozițiilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic și a H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - ROMSILVA.

A afirmat că instanțele de fond și apel nu au analizat suficient acest aspect, limitându-se să rețină că asupra terenului s-au emis titluri de proprietate, ceea ce este greșit, întrucât mențiunile din cuprinsul titlurilor se referă la un teren agricol și nu la un teren forestier, cum este cel în speță.

De asemenea, a criticat decizia recurată și prin prisma soluției de respingere a apelului în raport de lipsa sa de interes în formularea capetelor de cerere nr. IV și V, referitoare la constatarea nulității actului de înstrăinare (contractul de vânzare-cumpărare), precum și la rectificarea cărții funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate de pe numele cumpărătorului.

A menționat că dreptul de proprietate al intervenientului Statul Român a fost dovedit prin depunerea la dosar a înscrisurilor doveditoare, fiind legal și firesc interesul său de a solicita și obține constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, precum și evidențierea, pe numele său, a dreptului real revendicat.

5.2. Recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj

Prin motivele de critică subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 563 C. civ., menționând că, pentru stabilirea regimului juridic aplicabil acțiunii în revendicare trebuia avută în vedere calificarea legală a bunului revendicat.

Recurentul a susținut că, dacă s-ar fi analizat existența dreptului său de proprietate publică asupra terenului revendicat, atunci, atât prima instanță, cât și instanța de apel ar fi concluzionat că sunt îndeplinite premisele necesare formulării acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Faptul că în privința terenului revendicat au fost emise titluri de proprietate nu este de natură să ateste neîndeplinirea condiției mai sus menționată, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 861 C. civ., bunurile aflate în proprietatea publică sunt inalienabile, iar actele juridice încheiate cu încălcarea acestor dispoziții sunt lovite de nulitate absolută.

Recurentul a afirmat că nicio probă administrată în cauză nu face dovada faptului că, anterior reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice, terenurile aflate în proprietatea publică a statului au fost trecute în proprietatea privată a statului.

În acest sens, a făcut referire la Decizia nr. 395/2017 din 13 iunie 2017 a Curții Constituționale prin care s-a reținut că, „Analizând dintr-o perspectivă istorică restituirea în natură a terenurilor forestiere care fac parte din domeniul public al statului, Curtea Constituțională reține că aceasta a fost reglementată inițial prin dispozițiile art. 45 din Legea nr. 18/1991 și art. 24 - 26 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, obiectul dreptului de reconstituire fiind acele terenuri forestiere care s-au aflat în proprietatea persoanelor fizice, au intrat în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale și se află în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - ROMSILVA. Inițial, suprafața ce putea fi restituită era limitată la 10 ha de proprietar deposedat, însă prin modificarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, persoanele fizice au putut solicita întreaga diferență dintre suprafața primită și suprafața avută în proprietate. în acest caz, restituirea terenurilor proprietatea publică a statului către foștii proprietari presupune, mai întâi, trecerea terenurilor forestiere respective din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată. În acest sens, art. 24 alin. (4) și (5) dispune că ,,(...) Trecerea efectivă a terenurilor în proprietatea privată se va face cu ocazia punerii în posesie, potrivit prezentei legi”, respectiv că, „Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură va lua măsuri ca fiecare ocol silvic să delimiteze perimetrele cu terenuri ce rămân în proprietatea statului de terenurile care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată”.

În condițiile în care prin titlurile de proprietate și, ulterior, prin contractele de vânzare-cumpărare s-a transmis un drept de proprietate asupra unui bun aflat în proprietatea publică, drept pe care vânzătorii B și C nu aveau cum să-l dețină, a concluzionat că dreptul de proprietate aparent dobândit de către pârâta S.C. A S.A. nu poate fi recunoscut și nu i se poate da eficiență, această parte deținând terenul revendicat fără drept.

Recurentul a afirmat că instanța de apel nu a analizat aceste argumente, ci s-a limitat să rețină că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 563 C. civ. de către instanța de fond nu a fost contestată prin cererea de apel.

Or, prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, recurentul a invocat faptul că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 563 C. civ., arătând, argumentat, că are calitatea de proprietar al terenului revendicat, iar pârâta S.C. A S.A. deține acest teren fără drept.

Recurentul a combătut dezlegarea dată criticilor formulate împotriva soluției de admitere a excepției lipsei de interes în ceea ce privește petitele având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și rectificarea cărții funciare, susținând că justifică interes în contextul în care actul juridic a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 861 C. civ., iar rectificarea cărții funciare este consecința constatării nulității absolute a acestuia, prin care s-a fost înstrăinat/dobândit un teren aflat în proprietatea publică a statului.

A apreciat că nu se poate reține că nu are un interes determinat, legitim, personal, născut și actual (potrivit art. 33 C. proc. civ.), în sensul de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 martie 2008 în privința terenului de 23.300 mp, și anularea și radierea încheierilor de carte funciară nr. (...), (...), (...) și (...) Mihai Viteazu, prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei S.C. A S.A., câtă vreme prin prezentul demers judiciar s-a urmărit protejarea dreptului de proprietate publică, atât din perspectiva recunoașterii existenței sale, cât și din cea a asigurării stăpânirii acestuia.

Prin întâmpinarea depusă la 15 martie 2024, intimata S.C. A S.A. a invocat tardivitatea recursului reclamantei, în raport de data declarării acestuia, 08.01.2024, respectiv aceea a înregistrării la Curtea de Apel Cluj, 12.01.2024, precum și de data comunicării deciziei recurate, comunicare ce s-a realizat către această parte la 05.12.2024.

Totodată, a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate de către recurenta-reclamantă în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această din urmă excepție, pentru același motiv, precum și pentru invocarea omisso medio a unor critici, a fost ridicată și cu privire la recursul intervenientului. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Prin cererea depusă la data de 11 martie 2024, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat de către intervenient.

La data de 19 martie 2024, intimatul B a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant față de recursurile formulate în cauză, susținând, în esență, că în raport de dispozițiile art. 151 C. proc. civ., la dosar nu există o procură, în original sau în copie legalizată, care să justifice un caz de reprezentare convențională, și nici o copie legalizată a înscrisului doveditor al calității unui reprezentant legal în cauza dedusă judecății.

Intimatul a invocat, de asemenea, inadmisibilitatea recursurilor în raport de dispozițiile art. 97 C. proc. civ., precum și excepția nulității acestora, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acest act normativ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La data de 2 aprilie 2024, recurentul-intervenient a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul B.

Prin rezoluția din data de 11 aprilie 2024 s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 26 septembrie 2024.

La termenul de judecată menționat, Înalta Curte a pus în discuția părților, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile procesuale invocate de intimați prin întâmpinările formulate, soluțiile asupra acestora fiind consemnate în încheierea din 26 septembrie 2024, prin care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției de tardivitate a recursului declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, precum și asupra recursului formulat de către intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

7.1. Examinând cu prioritate recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, din perspectiva excepției tardivității declarării căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

În cauză, se observă că termenul de declarare a recursului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., enunțate anterior, legea neprevăzând în cauza de față un alt termen derogatoriu de la cel de drept comun.

Or, raportat la data comunicării deciziei recurate, 5 decembrie 2023 (conform dovezii de comunicare de la fila 86 din dosarul de apel), și la dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de declarare a recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se împlinea la data de 5 ianuarie 2024.

Înalta Curte reține în acest sens că recursul analizat a fost declarat la data de 8 ianuarie 2024, ora 16.12, prin e-mail (conform dovezii de la fila 10, dosar recurs), cu încălcarea termenului legal sus-menționat.

Se cuvine a se menționa, totodată, faptul că recurenta nu a invocat printr-o cerere de repunere în termen imposibilitatea respectării termenului de declarare a recursului dintr-o cauză neimputabilă acesteia, conform dispozițiilor art. 186 C. proc. civ.

Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii recurentei din exercitarea dreptului la recurs, sancțiune reglementată prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate pe calea recursului nemaiputând fi analizate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Cluj, împotriva deciziei nr. 320/A din 21 noiembrie 2023 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă, ca fiind tardiv declarat.

7.2. În ceea ce privește recursul declarat în termenul legal de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, Înalta Curte, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin motivele de critică subsumate de recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 563 C. civ., susținând că, pentru stabilirea regimul juridic aplicabil acțiunii în revendicare, trebuia avută în vedere calificarea legală a bunului revendicat, deoarece, dacă s-ar fi analizat existența dreptului său de proprietate publică asupra terenului revendicat, atunci, atât prima instanță, cât și instanța de apel ar fi concluzionat că sunt îndeplinite premisele necesare formulării acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept material menționate.

S-a mai susținut în acest sens că împrejurarea emiterii titlurilor de proprietate asupra terenului în litigiu nu este de natură să ateste neîndeplinirea condițiilor legale, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 861 C. civ., bunurile aflate în proprietatea publică sunt inalienabile, iar actele juridice încheiate cu încălcarea acestor dispoziții sunt lovite de nulitate absolută.

Recurentul a afirmat că instanța de apel nu a analizat aceste argumente, ci s-a limitat să rețină că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 563 C. civ. de către instanța de fond nu a fost contestată prin cererea de apel.

Aceste critici nu pot fi primite.

Astfel cum au reținut și instanțele de fond, se constată că demersul judiciar al reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva a vizat, în principal, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate Statului Român și în liniștită posesie Ocolului Silvic Turda terenul în suprafață totală de .p., înscris în cărțile funciare nr. (...) Mihai Viteazu, (...) Mihai Viteazu, (...) Mihai Viteazu și (...) Mihai Viteazu, teren ce face parte din terenul forestier în suprafață de , înscris în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Turda în U.P. VIII Turda, u.a. 53, situat în hotarul comunei Mihai Viteazu. În acest context, s-a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții B și C (în calitate de vânzători) și pârâta S.C. A S.A. (în calitate de cumpărător), anularea și radierea încheierilor de carte funciară din cărțile funciare anterior amintite prin care s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei S.C. A S.A. și înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului anterior menționat în favoarea Statului Român și a dreptului de administrare în favoarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Cluj - Ocolul Silvic Turda.

Raportându-se la aceste pretenții deduse judecății, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta din prezenta cauză nu se regăsește în situația premisă cerută pentru promovarea unei acțiuni în revendicare, respectiv aceea în care să fi pierdut stăpânirea materială a bunului și solicită restituirea acestuia de la cel care îl deține fără temei juridic, câtă vreme cei împotriva cărora își îndreaptă pretențiile sunt tocmai subdobânditorii cu titlu particular ai imobilelor, urmare a încheierii succesive a unor contracte de vânzare-cumpărare la nivelul anului 2007, respectiv 2008.

S-a apreciat, în acest context, că reclamanta nu este un proprietar deposedat de bunul imobil revendicat în speță, dreptul de proprietate afirmat pe calea acestei acțiuni reale ieșind din patrimoniul Statului Român prin aplicarea Legii nr. 18/1991, procedurile de reconstituire a dreptului în favoarea persoanelor fizice beneficiare ale acestei legi de reparație fiind finalizate prin emiterea Titlurilor de proprietate nr. 6358/11.10.2007, nr. 5955/26.09.2007 și 6939/05.11.2007, iar, ulterior, dreptul astfel reconstituit fiind transmis prin două contracte de vânzare-cumpărare succesive – acte juridice valabile, neanulate de vreun organ jurisdicțional.

În aceste condiții, tribunalul a considerat că reclamanta și intervenientul forțat, Statul Român, nu se pot prevala de regulile specifice unei acțiuni în revendicare, în contra subdobânditorilor bunurilor înstrăinate, câtă vreme titlurile de proprietate și contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate și continuă să regleze raporturile juridice dintre părți.

Prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, instanța de prim control judiciar a reținut că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 563 C. civ. de către tribunal nu a fost practic contestată prin cererea de apel, intervenientul susținând prin apel caracterul fondat al demersului judiciar privitor la imobil exclusiv prin reiterarea calității sale de titular al unui drept de proprietate publică asupra acestuia, precum și a inalienabilității acestui drept, respectiv a invocării sancțiunii nulității absolute a actelor de înstrăinare vizând un asemenea bun, consacrate de prevederile art. 861 C. civ.

Astfel, instanța de apel a constatat că criticile formulate prin apelurile declarate în cauză atât de reclamantă, cât și de intervenient sunt străine de argumentele reținute de către prima instanță, care nu a analizat existența dreptului de proprietate publică afirmat, remarcând însă că, contrar alegațiilor intervenientului, pârâta S.C. A S.A. are la acest moment calitatea de proprietar tabular al terenurilor, petitele având ca obiect constatare nulitate contract și rectificare de carte funciară fiind respinse de către prima instanță ca lipsite de interes.

Înalta Curte constată că prin dezvoltarea motivului de recurs intervenientul reafirmă existența dreptului de proprietate publică invocat în cauză și inalienabilitatea proprietății publice, susținând nelegalitatea deciziei recurate prin prisma faptului că instanța de apel nu ar fi analizat toate aceste aspecte, limitându-se a reține că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 563 C. civ. de către instanța de fond nu a fost contestată prin cererea de apel.

Trebuie remarcat însă că această ultimă statuare a instanței de apel criticată de recurent corespunde circumstanțelor în care s-a desfășurat procesul în etapele anterioare, astfel cum deja s-a reținut, fiind respectate pe deplin limitele devoluțiunii în calea de atac a apelului stabilite de intervenient, în conformitate cu art. 477 C. proc. civ.

Acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., conform cărora, ,,proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o alta persoana care îl deține fără drept”, aceste prevederi legale consacrând acțiunea în revendicare, ca mijloc principal de apărare a dreptului de proprietate.

Acest tip de acțiune civilă nu a avut o reglementare expresă în legislația românească anterioară Noului Cod civil, dar teoria revendicării a fost cristalizată de practica judecătorească și de doctrina juridică în criterii precise, aplicate în mod constant și unitar.

Astfel, acțiunea în revendicare reprezintă o acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun, solicită instanței să recunoască dreptul său de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia acestuia de la cel care îl deține fără a fi proprietar. Atunci când posesorul bunului invocă la rândul său un drept de proprietate, instanța este chemată să stabilească direct existența dreptului de proprietate în cadrul acestei acțiuni reale cu caracter petitoriu, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante și să confirme astfel dreptul de proprietate al uneia dintre părți asupra bunului.

Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului/pârâtului printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept – care constă în dovedirea acestui fapt juridic – are un caracter cert, absolut.

În situația în care dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, și anume, printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată, aceste generând o prezumție relativă a împrejurării că dreptul de proprietate asupra imobilului se găsește în proprietatea celui ce exhibă acel titlu.

Prin urmare, prin invocarea acestor titluri, fie translative, fie declarative, se invocă în realitate doar o prezumție de proprietate decurgând din faptul existenței titlului, cealaltă parte putând răsturna prezumția invocând și ea o prezumție contrară mai puternică.

Instanța învestită cu această acțiune petitorie trebuie, deci, să cerceteze titlurile de proprietate ale autorilor părților pentru a se identifica un autor comun (situație în care pot deveni relevante și regulile referitoare la publicitatea imobiliară, urmând a se verifica dacă prin efectuarea formalităților specifice s-a realizat opozabilitatea dreptului) sau, după caz, dacă unul dintre aceștia a dobândit proprietatea printr-un mod originar, stabilindu-se în acest fel „dreptul preferabil”.

Dacă titlurile provin de la autori diferiți, este necesar a se stabili care dintre aceștia a fost adevăratul proprietar, întrucât nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Înalta Curte constată că, în cadrul acțiunii în revendicare de față, atât intervenientul, cât și pârâta S.C. A S.A. au pretins că sunt proprietari ai imobilului în litigiu, situație care făcea necesară examinarea dreptului pretins de fiecare dintre părțile litigante conform regulilor mai sus expuse, cu atât mai mult cu cât prin cererea introductivă s-a afirmat (afirmație reiterată, de altfel, și prin criticile de recurs) că prin titlurile de proprietate emise în aplicarea legilor fondului funciar și, ulterior, prin contractele de vânzare-cumpărare privind terenul în litigiu s-a transmis un drept de proprietate asupra unui bun aflat în proprietatea publică, drept pe care vânzătorii B și C nu puteau să-l dețină, astfel încât dreptul de proprietate aparent dobândit de către pârâta S.C. A S.A. nu poate fi recunoscut și nu i se poate da eficiență, această parte deținând terenul revendicat fără drept.

Întrucât, însă, prima instanță a reținut că raportul juridic dedus judecății nu ar permite o atare analiză a titlurilor exhibate, specifică acțiunii în revendicare imobiliară, apreciind că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor persoane fizice asupra terenului revendicat, echivalând cu o transmitere a dreptului de proprietate din patrimoniul statului (respectiv, al unității administrativ-teritoriale), s-ar opune în acest cadru procesual examinării existenței dreptului de proprietate publică afirmat și, respectiv, a efectelor înstrăinării unui bun aparținând domeniului public, prin acte juridice care se bucură de prezumția de validitate, în mod corect instanța de apel a statuat în sensul că nu poate valorifica susținerile din apel privitoare la apărarea dreptului de proprietate publică pe această cale în lipsa oricărei critici referitoare la impedimentul reținut de tribunal cu privire la inexistența cerințelor impuse de art. 563 C. civ. pentru promovarea unei acțiuni în revendicare.

Rămân ca atare lipsite de relevanță în contextul anterior expus alegațiile recurentului vizând lipsa dovezilor trecerii terenurilor în speță din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului în vederea procedurilor de reconstituire prevăzute de Legea nr. 18/1991 și considerentele Deciziei nr. 395/2017 din 13 iunie 2017 a Curții Constituționale, invocate sub acest aspect prin recurs.

Pentru aceleași argumente, este nefondată și afirmația recurentului referitoare la dezlegarea dată prin decizia atacată criticilor din apel formulate împotriva soluției de admitere a excepției lipsei de interes în ceea ce privește petitele având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și rectificarea cărții funciare, acesta combătând respectiva dezlegare prin reiterarea dreptului invocat și a consecințelor încălcării acestuia, prin prisma aplicării dispozițiilor art. 861 C. civ., apreciind că nu se poate reține că nu are un interes conform art. 33 C. proc. civ. câtă vreme prin prezentul demers judiciar s-a urmărit protejarea dreptului de proprietate publică.

Or, prima instanță a statuat asupra lipsei de interes în formularea petitului privind anularea ultimului contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, din perspectiva omisiunii formulării unei acțiuni în anularea titlurilor de proprietate inițiale, emise în temeiul Legii nr. 18/1991 de către Comisia Județeană Cluj de aplicare a legii fondului funciar, precum și a primelor contracte de vânzare-cumpărare referitoare la același imobil. S-a reținut sub acest aspect că desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți nu este de natură a produce niciun efect practic pentru reclamantă, câtă vreme terenurile în suprafață de .p. nu ar reveni în patrimoniul Statului Român și în administrarea reclamantei, ci aceste terenuri s-ar reîntoarce în patrimoniul pârâților B și a soției sale, C.

De asemenea, s-a reținut, în mod similar, că radierea mențiunilor cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei S.C. A S.A. este lipsită de interes, întrucât s-ar reveni la vechea situație de carte funciară, respectiv cea în care proprietari asupra terenurilor figurează pârâții E.

Se constată astfel că și aceste statuări, validate de instanța de apel, sunt ignorate prin motivarea cererii de recurs, intervenientul neînțelegând să aducă vreo critică de nelegalitate îndreptată împotriva acestui raționament, în condițiile în care prin decizia recurată s-a arătat explicit că motivele invocate referitor la petitul având ca obiect revendicare nu pot constitui critici valide în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei de interes în ceea ce privește petitele având ca obiect constatare nulitate contract și rectificare de carte funciară, neavând nicio legătură cu argumentele reținute de către Tribunalul Cluj, iar faptul că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 861 C. civ. sunt lovite de nulitate absolută nu are semnificația că partea care solicită constatarea nulității absolute este exonerată de obligația de a justifica, în condițiile art. 33 C. proc. civ., interesul în formularea acțiunii.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Cluj, împotriva deciziei nr. 320/A din 21 noiembrie 2023 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.