ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Calafat la data de 09 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A., în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L, prin administrator judiciar D., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 09 martie 2006 la Biroul Notarului Public E., încheiat între S.C. B. S.A. prin S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, și S.C. C. S.R.L. în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea cumpărarea activului F., situat în Comuna Poiana Mare, județul Dolj, compus din teren în suprafață de 10746 mp și construcțiile situate pe acest teren, și a contractului de vânzare cumpărare nr. x din 08 septembrie 2016, emis de Biroul Notarului Public G., precum și obligarea pârâtului H. să lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul care a făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare anterior menționate.

Prin sentința civilă nr. 359 din 24 aprilie 2019, Judecătoria Calafat a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de intimata S.C. C. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secția I civilă sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 209 din 3 iunie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Direcției Silvice Dolj; a respins excepția lipsei de interes a reclamantei; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 10.746 mp; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 10.746 mp formulat de reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Dolj în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și H., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. și nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Ntarului Public G.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L. în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. și nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G.; a respins, ca nefondate, petitele având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. și nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., formulate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și H.; a respins, ca nefondat, petitul având ca obiect repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor contracte; a respins petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., în contradictoriu cu pârâta I., ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Prin decizia civilă nr. 2291 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA-Direcția Silvică Dolj împotriva sentinței civile nr. 209 de la 03 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Dolj, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 13 ianuarie 2021, fiind repartizat la completul filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcția Silvică Dolj a solicitat admiterea recursului și, în principal, schimbarea, în tot, a deciziei recurate și în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului să lase, în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, iar în subsidiar, casarea deciziei curții de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În argumentarea incidenței motivului de casare, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Dolj a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 19 din Codul silvic și a art. 35 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva în care a reținut că amenajamentele silvice nu constituie titluri de proprietate în sensul art. 35 din Legea nr. 18/1991.

S-a mai arătat că imobilul cu vegetație forestieră ce face obiectul litigiului pendinte este proprietatea Statului român și este identificat în amenajamentul UP II Tunari Ocolul Silvic Poaiana Mare, conform adresei nr. x din 15 februarie 2018, iar dreptul de administrare recunoscut în favoarea reclamantei îi conferă acesteia dreptul de a-l stăpâni.

Recurenta a mai susținut că, în mod greșit și cu nesocotirea jurisprudenței instanței supreme, evidențiate prin decizia civilă nr. 412 din 23 februarie 2016, instanțele de fond au admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu toate că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu ocazia soluționării unor pricini similare, că legea conferă un mandat special Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, aspect susținut și de prevederile H.G. nr. 229/2009 care recunoaște calitate procesuală activă Regiei Naționale a Pădurilor în acțiunile în revendicare.

Totodată, s-a învederat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva respingerii cererii de probatorii formulate de reclamantă, instanța de apel ignorând caracterul de bun inalienabil al terenului în suprafață de 10746 mp și aplicând greșit dispozițiile art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1865.

În argumentarea incidenței motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată este nu este motivată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., reținându-se în considerente, doar că reclamanta nu a produs dovada dreptului de proprietate publică afirmat.

Astfel, suprafața de 10746 mp de teren forestier fiind un bun inalienabil nu poate face obiectul unei înstrăinări, sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității absolute a actului juridic încheiat cu încălcarea acestei interdicții.

Or, în condițiile în care reclamanta a probat interesul și că suprafața din amenajament a făcut obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare, instanțele de fond trebuiau să admită acțiunea în revendicare și cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, să constate că suprafața în litigiu este fond forestier, cu consecința anulării vânzărilor succesive și a repunerii părtilor în situația anterioară.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut că soluția instanței de apel este nelegală atât cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și referitor la respingerea, ca nefondate, a petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/09.03.2006 și nr. y/08.09.2016, sens în care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și, în principal, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâtului H., în posesia căruia se află terenul ce face obiectul acțiunii, să lase în deplină proprietate și folosință suprafața de 10746 mp, fond forestier proprietate publică de stat, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii dosarului la instanța competentă pentru rejudecare, întrucât decizia este nelegală, instanța de apel achiesând la soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, decizia atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ., cu interpretarea eronata a deciziei ÎCCJ nr. 412/23.02.2016, cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 35 din Legea 18/1991 republicată, a art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu interpretarea eronată a dispozițiilor H.G. nr. 229/2009 și a întregii practici a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind importanța amenajamentului silvic și apartenența terenului forestier la domeniul public al Statului.

În data de 18 octombrie 2021, petenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în numele și pentru Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului român, a formulat cerere de intervenție accesorie în susținerea reclamantei, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public E., prin S.C. A. S.A., în calitate de vânzător și S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea cumpărarea activului F., situat în Comuna Poiana Mare, județul Dolj, compus din teren în suprafața de 10746 mp și construcțiile situate pe acest teren.

În motivare, a arătat că suprafața de 10746 mp de teren ce face obiectul contractului

de vânzare cumpărare este teren forestier ce aparține domeniului public al Statului român, ce se află în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor – Direcția Silvică Dolj – Ocolul silvic Poiana Mare, terenul fiind proprietatea statului încă înainte de anul 1990, nefiind proprietatea societății B. S.A., astfel că vânzătorul a vândut un bun care nu îi aparținea.

Suprafața de 1 ha teren forestier este identificată în amenajamentul UP II Tunari- Ocolul Silvic Poiana Mare, iar, potrivit adresei Ocolului Silvic Poiana Mare nr. 10234/15.02.2018, pe această suprafață a funcționat până în anul 1990 I.M.T.F. Poiana Mare, care însă a fost trecută în proprietate privată fără a lua în seamă prevederile amenajamentului silvic.

Or, potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, există posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate al statului cu înregistrările efectuate în sistemul de evidență al cadastrului funciar pentru acele terenuri din fondul funciar care au una din destinațiile de la art. 2 lit. a), c), d) și e) din legea fondului funciar, respectiv cu amenajamentele silvice pentru acele terenuri din fondul funciar care au destinație forestieră, conform art. 2 lit. b) din lege.

S-a mai arătat că se impune a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E., fiind incidentă sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, suprafața de teren fiind proprietate publică de stat și inalienabilă, situație în care nu putea face obiectul unei înstrăinări.

În continuare, petenta a redat considerente din decizia civilă nr. 309/03.06.2020 și din decizia nr. 2291/29.10.2020 a Curții de Apel Craiova, arătând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 19 din Codul silvic și a art. 35 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva în care a reținut că aranjamentele silvice nu constituie titluri de proprietate în sensul art. 35 din Legea nr. 18/1991.

S-a mai arătat că imobilul cu vegetație forestieră ce face obiectul litigiului pendinte este proprietatea Statului român și este identificat în amenajamentul UP II Tunari Ocolul Silvic Poaiana Mare, iar conform adresei nr. x din 15 februarie 2018, având un drept de administrare asupra terenului forestier, justifică un temei în stăpânirea bunului.

Potrivit Legii nr. 46/2008, Regia Națională a Pădurilor Romsilva are în administrare fondul forestier al Statului român, cararcterul inalienabil al acestor terenuri fiind stabilit de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998 care stabilesc regimul proprietății publice, dezvoltând și precizând conținutul dispoziției art. 135 alin. (5) din Constituție, potrivit cu care bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Astfel, inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune atât soluția interdicției înstrăinării lor, cât și imposibilitatea dobândirii acestora de către terți prin oricare alt mod de dobândire reglementat de lege, actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public fiind lovite de nulitate absolută.

Amenajamentele silvice constituie baza cadastrului forestier și a titlului de proprietate al statului, această noțiune fiind reglementată încă din anul 1947 prin Legea nr. 204/1947, preluată în prezent de toate codurile silvice care au reglementat regimul silvic; de asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Constituția României din 1948, art. 135 din Constituția României din 1991 si art. 2 din Legea nr. 204/1947 dreptul de proprietate asupra pădurilor aparține statului.

Petenta a mai susținut că, în mod greșit și cu nesocotirea jurisprudenței instanței supreme, evidențiate prin decizia civilă nr. 412 din 23 februarie 2016, instanțele de fond au admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu toate că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu ocazia soluționării unor pricini similare, că legea conferă un mandat special Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, aspect susținut și de prevederile H.G. nr. 229/2009, care recunoaște calitate procesuală activă Regiei Naționale a Pădurilor în acțiunile în revendicare.

Totodată, s-a învederat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva respingerii cererii de probatorii formulate de reclamantă, instanța de apel ignorând caracterul de bun inalienabil al terenului în suprafață de 10746 mp și aplicând greșit dispozițiile art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1865.

Cu privire la motivul de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., petenta a susținut că decizia atacată este nu este motivată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., reținându-se, în considerente, doar faptul că reclamanta nu a produs dovada dreptului de proprietate publică afirmat.

Astfel, suprafața de 10746 mp de teren forestier fiind un bun inalienabil nu poate face obiectul unei înstrăinări, sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității absolute a actului juridic încheiat cu încălcarea acestei interdicții.

Or, în condițiile în care reclamanta a probat interesul și că suprafața din amenajament a făcut obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare, instanțele de fond trebuiau să admită acțiunea în revendicare și cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, să constate că suprafața în litigiu este fond forestier, cu consecința anulării vânzărilor succesive și a repunerii părtilor în situația anterioară.

Concluzionând, petenta a susținut că soluția instanței de apel este nelegală atât cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cât și referitor la respingerea, ca nefondate, a petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/09.03.2006 și nr. y/08.09.2016, sens în care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate și, în principal, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâtului H., în posesia căruia se află terenul ce face obiectul acțiunii, să lase în deplină proprietate și folosință suprafața de 10746 mp, fond forestier proprietate publică de stat, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii dosarului la instanța competentă pentru rejudecare, întrucât decizia este nelegală, instanța de apel achiesând la soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, decizia atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ., cu interpretarea eronata a deciziei ÎCCJ nr. 412/23.02.2016, cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 35 din Legea 18/1991 republicata, a art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu interpretarea eronată a dispozițiilor H.G. nr. 229/2009 și a întregii practici a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind importanța amenajamentului silvic și apartenența terenului forestier la domeniul public al Statului.

Intimata C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, intimata a învederat că litigiul este unul în materia fondului funciar, fiind exceptat expres de la calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 94 pct. 1 lit. j)

3

) din același cod.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a mai arătat că recurenta a criticat greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și greșita respingere a probei expertiză tehnică, respectiv nemotivarea pretenției reclamantei de anulare a contractelor de vânzare din anii 2006 și 2016, cererea de recurs fiind formulată strict în contradictoriu cu pârâții C. și H., nefiind formulate critici nici pe calea apelului și nici pe calea recursului cu privire la soluția primei instanțe de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de arătare a titularului dreptului formulate de Romsilva.

Deși, în prima pagină a cererii de recurs, recurenta a indicat că înțelege să se judece în această cale de atac extraordinară și cu A. și I., în realitate, nu a adus nicio critică explicită sau implicită asupra soluției pronunțate de prima instanță în contradictoriu cu aceste părți, astfel că toate argumentele expuse de intimată cu privire la limitele apelului sunt aplicabile mutatis mutandis cu privire la limitele recursului; suplimentar, intimata a susținut că instanța de recurs trebuie să pună în vedere recurentei imposibilitatea invocării unor motive omisso medio, astfel cum în mod constant a statuat în jurisprudența sa instanța supremă.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei fiind pronunțată cu privire la petitul privind acțiunea în revendicare, iar în susținerea acestei critici recurenta a invocat dreptul de proprietate al Statului român și amenajamentul silvic, ca probă necesară și suficientă pentru acest drept de proprietate, făcând referire la Codul Silvic, Legea nr. 18/1991 și la Decizia ÎCCJ nr. 412/2016.

Însă, în mod corect, instanța de apel a reținut, în acord cu prima instanță, că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate publică asupra imobilului ce face obiectul acțiunii civile în revendicare, astfel că respingerea acestui capăt de cerere a avut ca temei firesc lipsa legitimității procesuale active, concretizat prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a Romsilva.

Trimiterile recurentei la decizia nr. 412/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu demonstrează netemeinicia soluțiilor date de instanțele de fond și apel asupra lipsei calității procesuale active a Romsilva din perspectiva petitului privind revendicarea imobilului, deoarece legitimitatea procesuală teoretic recunoscută reclamantei prin Decizia nr. 412/2016 nu o scutește pe aceasta de proba dreptului de proprietate publică în favoarea Statului Român în condițiile în care instanța de judecată este investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare.

Or, în cauză, instanța de apel, în acord cu prima instanță, în mod întemeiat a constatat că o astfel de probă nu a fost făcută, astfel că a fost respinsă acțiunea în revendicare având în vedere lipsa calității procesuale active a Romsilva.

Nemulțumirile recurentei pleacă de la premisa profund greșită că decizia invocată ar stabili cu caracter general valabil calitatea sa procesuală activă, similar unei norme aflate în palierul normelor legislative, în realitate această decizie neavând efecte obligatorii întrucât nu constituie izvor de drept în sistem juridic românesc.

Argumentul principal al recurentei în susținerea că faptului că Statul Român este proprietar asupra imobilelor ce constituie obiectul litigiului se bazează pe pretinsa valoare probatorie supremă a amenajamentelor silvice, însă, atât în primă instanță, cât și în apel, s-a explicat că acest amenajament silvic nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, nici privit singular, nici coroborat cu celelalte probe.

La fel de judicios, instanța de apel a stabilit că nici prevederile Legii nr. 18/1991 și ale art. 35, în particular, nu justifică titlul de proprietar invocat, reclamanta nedemonstrând un titlu valabil în baza căruia imobilul în litigiu să fi intrat în patrimoniul Statului român înainte de 1 ianuarie 1990.

Or, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei, nu există nicio astfel de dovadă și nicio identificare preexistentă a terenului care face obiectul contractelor încheiate de intimată.

Cumulativ cu condiția existenței unui act normativ prin care reclamanta să dovedească că terenul a instrat în patrimoniul Statului Român este necesar ca terenul în cauză să fi fost înregistrat în sistemul de evidență a cadastrului funciar general în favoarea Statului Român, în calitate de pretins titular al dreptului de proprietate publică. Însă, în sistemul de evidență a cadastrului funciar și în sistemul cărții funciare, terenul a fost și este înscris în favoarea unor proprietari persoane fizice sau juridice de drept privat, iar în acest lanț, pentru o perioadă, intimata a fost proprietar.

Concluzionând sub acest aspect, intimata a susținut că lipsa calității procesuale a reclamantei a fost în mod corect stabilită de prima instanță de judecată și menținută în apel, având în vedere inexistența unui titlu de proprietate stabilit în favoarea Statului român.

Referitor la criticile vizând nemotivarea solicitării reclamantei de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare din anii 2006 și 2016, intimata a susținut că nici aceste critici nu sunt întemeiate, având în vedere că această pretenție nu a fost respinsă de instanța de apel după o analiză izolată, ci ca o consecință a analizei (lipsei) dreptului de proprietate invocat de Romsilva.

La data de 22 februarie 2021, D., a depus adresă prin care a învederat că s-a dispus închiderea procedurii insolvenței față de S.C. C. S.R.L., fără radierea debitoarei din Registrul Comerțului, conform sentinței civile nr. 7 din 20 ianuarie 2020 pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 393 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Argeș, atașate. De asemenea a învederat că s-a dispus reinserția pârâtei S.C. C. S.R.L. în activitatea comercială.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021 completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata S.C. C. S.R.L., și a admis în principiu recursul declarat de reclamanta R.N.P. Romsilva- Direcția Silvică Dolj împotriva deciziei nr. 2291 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, stabilind termen de judecată în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2022, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține o greșită interpretare a textelor normative incidente, art. 19 și art. 35 din Legea nr. 18/1991, instanța de apel concluzionând în sensul că amenajamentele silvice nu constituie titlu de proprietate. Se arată că, în raport cu art. 1 din Codul Silvic, terenul în litigiu este fond forestier național, proprietate publică de interes național, amenajamentul silvic făcând proba titlului de proprietate al statului.

Cu titlu preliminar, instanța de recurs relevă că acțiunea civilă exercitată de reclamantă este una în revendicare imobiliară de drept comun, grefată pe o acțiune în constatarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive, al căror obiect material este un bun imobil pretins a fi fost supus regimului juridic al proprietății publice, la data vânzării, situat în Comuna Poiana Mare, județul Dolj, compus din teren în suprafață de 10746 mp. teren forestier aflat în administrarea Ocolului Silvic Poiana Mare, situat în Unitatea de Producție II Tunari, u.a. 267M.

În esență, reclamanta afirmă apartenența bunului imobil la domeniul public de interes național, prin efectul legii, fiind vorba despre teren forestier identificat în amenajamentul UP 11 Tunari – Ocolul Silvic Poiana Mare și susține că pârâtul H. exercită posesia asupra acestui imobil, cele două vânzări succesive, încheiate în anul 2006, respectiv 2016, având un obiect ilicit și fiind astfel nule absolut.

În probațiune, reclamanta depune planșe foto, copii conform de pe amenajamentul silvic și descrierile parcelare din anii 1987, 1996, 2004 și 2014. Susține că amenajamentul silvic constituie baza cadastrului forestier și face dovada dreptului de proprietate a statului.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. art. 19 și 35 din Legea 18/1991, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1864, art. 563 și art. 1246 – 1247 C. civ.

Prin hotărârea primei instanțe, se stabilește că reclamanta are capacitate procesuală de folosință, are interes și calitate procesuală activă în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/09.03.2006 și nr. y/08.09.2016, iar pârâta S.C. C. S.R.L. are și ea calitatea procesuală activă, cu privire la aceleași cereri. În schimb, pârâta I. S.R.L. nu are calitatea procesuală pasivă în petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2006. Cu privire la aceste aspecte, sentința nu a fost supusă controlului, în căile de atac, așa încât ea poartă atributul autorității de lucru judecat.

Totodată, prima instanță respinge acțiunea în revendicare, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și respinge, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare în litigiu, implicit solicitarea de repunere a părților în situația anterioară.

Învestită exclusiv cu apelul reclamantei, instanța de apel respinge cererea privind administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară și respinge apelul reclamantei, ca nefondat.

Reține instanța de apel că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate publică asupra imobilului revendicat, că nu a demonstrat un titlu valabil în baza căruia terenul în litigiu a intrat în patrimoniul statului anterior datei de 1 ianuarie 1990 și nici că ar fi fost înregistrat în evidentele de cadastru, eventuala înscriere a terenului în amenajamentele silvice neputând să ducă la recunoașterea dreptului pretins, temei suficient pentru respingerea acestui capăt de cerere ca fiind promovat de o persoană care nu justifică legitimare procesuală activă.

Constată instanța de apel că terenul s-a aflat în circuitul civil anterior anului 2006, fiind înstrăinat prin acte juridice, că figurează în evidențele autorității locale ca și teren intravilan, având categoria de folosință curți-construcții, prin urmare, "chiar dacă s-ar accepta ideea că la un moment dat terenul în litigiu a făcut parte din fondul forestier de interes public, toate acestea prezumă că imobilul a iesit din patrimoniul acestui fond prin trecerea din domeniul public în domeniul privat si reconstituirea dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar, ceea ce înseamnă că reclamantul nu mai poate pretinde proprietatea acestui bun."

Reclamanta declară recurs și critică decizia pronunțată în apel sub trei aspecte fundamentale:a) o greșită interpretare și aplicare a textelor normative incidente, cele care au fundamentat în drept cererea de chemare în judecată, prin raportare la un probatoriu insuficient; b) greșita respingere a acțiunii în revendicare pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei;c) nemotivarea deciziei, în privința soluției ce s-a dat cererilor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, cu privire la imobilul în litigiu.

Înalta Curte relevă ca fiind esențială, în prezentul proces, stabilirea regimului juridic al imobilului revendicat de reclamantă, atât la data de 1 ianuarie 1990, cât și la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe care posesorul mobilului îl invocă în favoarea sa, cu valoare de titlu de proprietate valabil constituit.

Reclamanta susține că imobilul revendicat este un teren forestier, cuprins într-un amenajament silvic, că acest imobil s-a aflat în proprietatea publică a statului, atât înainte de anul 1990, cât și ulterior, așa încât el nu putea fi înstrăinat în mod valabil, un astfel de bun fiind scos din circuitul civil, ex lege. Prin urmare, actele juridice de înstrăinare încheiate între pârâți cu privire la acest bun imobil sunt nule absolut, având un obiect ilicit.

Prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică a statului, a fost promovată în data de 9 noiembrie 2018, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în Noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietății publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.

În raport cu dispozițiile art. 865 alin. (1) C. civ., statul și unitățile administrativ-teritoriale au obligația apărării în justiție a proprietății publice, inclusiv prin intentarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acțiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Acțiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietății publice este și ea o acțiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acțiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun.

Așa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietății publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acțiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit, asupra bunului revendicat.

În același sens, procedând la delimitarea obiectului proprietății publice de domeniul privat, prin art. 859 C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăți publice bunurile menționate expres în cuprinsul alin. (1), precum și alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăți publice. Totodată, alin. (2) al art. 859 C. civ., permite statului și unităților administrativ-teritoriale să dobândească și alte bunuri, fie în domeniul public, fie în domeniul lor privat, prin unul dintre modurile prevăzute de lege, dacă sunt de uz sau de interes public.

Concluzionând în privința obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază condiția impusă imperativ de legiuitor, aceea ca dobândirea acestor bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declarația expresă a legii, sunt de uz sau de interes public, să se facă prin unul dintre "modurile prevăzute de lege". Sintagma primește un dublu sens, și anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ., iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerințelor legii în vigoare, la data dobândirii lui.

Cu alte cuvinte, chiar dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudență, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparținând domeniului public sau aparenta identitate a bunului cu unul dintre cele menționate în art. 136 alin. (3) din Constituție și art. 859 alin. (1) C. civ. nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unității administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice.

În prezentul proces, primesc relevanță următoarele dispoziții de drept substanțial:

Astfel, conform art. 2 lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (în redactarea valabilă pentru anul 2006), în funcție de destinație, sunt terenuri cu destinație forestieră terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive - stancarii, abrupturi, bolovănișuri, rape, ravene, torenți -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.

Conform art. 5 alin. (1) din același act normativ, aparțin domeniului public terenurile cu destinație forestieră.(2) Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Potrivit art. 35 (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidenta al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

În raport cu art. 45 (1) din același act normativ, persoanele fizice sau, după caz, moștenitorii acestora, ale căror terenuri cu vegetație forestieră, păduri, zăvoaie, tufărișuri, pășuni și fanete împădurite au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate și pentru diferența de peste 1 ha, dar nu mai mult de 30 ha, de familie.(2) Dacă pe suprafețele de teren ce urmează a fi atribuite în condițiile alineatului precedent se afla construcții sau amenajări forestiere, ori sunt în curs de execuție sau în faza de proiectare, sau terenurile sunt defrisate, se vor atribui alte suprafețe de teren, cu respectarea acelorași condiții, în imediata apropiere.(3) Persoanele prevăzute la alin. (1) vor formula cererile în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9).

Conform art. III alin. (1) lit. b) Legea nr. 169 din 1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991: actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, orașelor sau municipiilor.

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în cuprinsul art. 11 (1), stipulează: Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credința asupra bunurilor mobile.(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Conform Anexei 1 la acest act normativ, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:1. bogățiile de orice natura ale subsolului, în stare de zacamant;2. spațiul aerian;3. apele de suprafața, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;4. pădurile și terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile paraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată.

Legea 46 din 2008 privind Codul silvic, stipulează prin art. 1 alin. (1): totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național.(3) Toate terenurile incluse în fondul forestier național sunt terenuri cu destinație forestieră. Art. 3. - (1) Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național. (2) Dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național se exercită în conformitate cu dispozițiile prezentului cod.

Conform art. 11 alin. (1) din același act normativ, fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Analiza coroborată a acestor texte normative permite concluzia conform căreia terenurile(împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producție ori administrare silvică, cele destinate împăduririlor și cele neproductive) dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice sunt considerate terenuri cu destinație forestieră. Or, toate terenurile cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 și ulterior, în condițiile legii, constituie fondul forestier național, care este, după caz, proprietate publică sau privată.

Pădurile și terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile paraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată, alcătuiesc domeniul public al statului.

În privința regimului juridic al terenurilor care constituie fondul forestier național obiect al dreptului de proprietate publică a statului, el este pus în evidență, cu suficientă claritate, prin textele normative anterior evocate: sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile; actele de reconstituire emise cu privire la astfel de terenuri sunt nule absolut. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, terenurile preluate de stat în mod abuziv, în baza unui titlu nevalabil ori chiar în absența unui astfel de titlu, cuprinse în fondul forestier național la data de 1 ianuarie 1990, pot face obiectul legilor speciale reparatorii-legile fondului funciar(Legea nr. 18/1991; Legea nr. 1/200; Legea nr. 169/1997), reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acestea și includerea lor în circuitul civil fiind posibilă în condițiile și cu respectarea procedurilor reglementate prin aceste legi.

Terenurile cuprinse în fondul forestier național la data de 1 ianuarie 1990 sau ulterior acestui moment, intrate în patrimoniul statului în mod valabil, conform legilor în vigoare la data dobândirii acestui drept ori chiar cele preluate în mod abuziv dar cu privire la care nu s-au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprieate, nefiind incluse în circuitul civil, rămân în domeniul public de interes național, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, orice act de vânzare încheiat cu privire la acestea fiind nul absolut.

Așa fiind, esențial în prezentul proces era ca, sub aspectul împrejurărilor esențiale de fapt, instanțele de fond, exercitându-și rolul activ, consacrat prin art. 22 C. proc. civ., să lămurească cu certitudine următoarele:

- în principal, să identifice, cu exactitate, imobilul revendicat de reclamantă, precum și imobilul care a făcut obiectul vânzărilor a căror nulitate se pretinde, constatând dacă există sau nu există identitate între cele două terenuri, având în vedere amplasamentul, categoria de folosință, întinderea, evidențele cadastrale, prin administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară;

- care era regimul juridic al terenului revendicat de reclamant, la 1 ianuarie 1990 și titlul cu care acesta a intrat în domeniul public statului;

- pentru ipoteza în care se va stabili că există identitate între terenuri și, la data de referință mai sus evocată, terenul care face obiectul acțiunii în revendicare era cuprins într-un amenajament silvic și constituie element al fondului forestier național proprietate publică, se cer a fi deplin lămurite, prin înscrisuri probatorii, în ce condiții și cu ce titlu acest teren a intrat în circuitul civil, dacă a făcut obiectul procedurilor de reconstituire în baza legilor fondului funciar sau nu și cine au fost beneficiarii unei astfel de reconstituiri;

- să se stabilească cu certitudine, prin înscrisuri probatorii, regimul juridic al terenului la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se pretinde.

Instanța de recus nu poate confirma considerentele deciziei atacate, cele care susțin soluția dată apelului, întrucât încheierea unor acte juridice translative de proprietate nu face dovada deplină a existenței valabile a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului care exercită în prezent posesia, câtă vreme însăși valabilitatea acestor acte este contestată, în prezentul proces, afirmându-se că ele au un obiect ilicit. În aceste condiții, instanța nu poate nega existența dreptului de proprietate pretins de reclamantă invocând cu forță probantă absolută încheierea celor două acte juridice de vânzare-cumpărare, ea fiind chemată, în limitele procesului, să statueze, în prealabil, cu privire la respectarea condițiilor de încheiere reglementate prin norme imperative, în speță cu privire la caracterul licit al obiectului.

Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat și intrarea lui în circuitul civil nu poate fi prezumată de instanțe, ea trebuind să fie dovedită, prin înscrisurile probatorii apte să pună în evidență respectarea procedurilor legale specifice care fac posibilă această modificare a regimului juridic al unui imobil.

Înalta Curte reamintește că, în realizarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

O aplicație particulară a principiului invocat a reprezintă art. 330 C. proc. civ., conform căruia instanța va numi, nu doar la cererea părților dar și din oficiu, experți pentru administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, nevoită să lămurească împrejurări de fapt esențiale cauzei.

În prezentul proces, instanța de apel, ca instanță de fond, avea obligația unei temeinice și corecte identificări a imobilului teren care face obiectul revendicării, sub aspectul întinderii, al localizării, al categoriei de folosință, valorificând, în acest scop, înscrisurile probatorii depuse de reclamantă la dosar și administrând proba cu expertiza tehnică judiciară. Suplimentarea probatoriului se relevă ca o necesitate absolută în acest proces, întrucât împrejurări de fapt esențiale au rămas neclarificate. Instanța de apel apreciază, uzând de prezumții judiciare, deduse din existenta unor contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate se pretinde, fără a cerceta care a fost regimul juridic al acestui teren anterior anului 1990, în ipoteza confirmării unui drept de proprietate publică, care a fost, în concret, modalitatea de trecere a bunului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, dacă acest teren a făcut obiectul Legii fondului funciar și în favoarea cui a operat reconstituirea/constituirea unui drept de proprietate privată, care să poată justifica înstrăinările succesive ulterioare.

Tocmai diferența subliniată cu privire la categoria de folosința a terenului obliga instanțele de fond la clarificarea acestui aspect, prin administrarea unor probe caracteristice, precum expertiza tehnică judiciară, necesară să identifice imobilul teren, sub toate aspectele și să confirme sau nu cuprinderea acestuia într-un amenajament silvic.

Ulterior clarificării tuturor împrejurărilor de fapt relevante, instanța de apel putea concluziona cu privire la titularul dreptului de proprietate în litigiu, prin raportare la textele normative incidente, cuprinse în Legea nr. 213/1998, Legea fondului funciar și C. civ., anterior evocate.

Critica adusă hotărârii atacate este, așadar, întemeiată și se va admite.

Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă o greșită admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și respingerea acțiunii în revendicare pe acest temei, cercetat din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte evocă dispozițiile art. 32 C. proc. civ., conform cărora: (1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;b) are calitate procesuală;c) formulează o pretenție;d) justifică un interes.

Totodată, conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Calitatea procesuală desemnează, așadar, aptitudinea unei persoane de asta în judecată în calitate de reclamant sau de pârât și se verifică prin identitatea care trebuie să existe între persoana reclamantului/pârâtului și persoana titulară adreptului litigios/a obligației corelative dreptului litigios dedus judecății.

Calitatea este una formală, procedurală, iar nu una substanțială, ea fiind necesară stabilirii unui cadru procesual corect. Rămâne că existența sau inexisteța drepturilor și obligațiilor afirmate sau contestate constituie o chestiune de fond(art. 36 teza a II-a C. proc. civ.), care va fi stabilită de judecător după discuții contradictorii și administrarea probelor propuse de părți.

Așa fiind, într-o acțiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparține celui care se pretinde titularul dreptului de proprietate, afirmând acest drept, iar calitatea pasivă aparține celui care stăpânește bunul revendicat, contestând calitatea de proprietar a reclamantului.

Verificarea existenței sau inexistenței dreptului nu este prealabilă unei judecăți în fond,căci acesta este tocmai scopul procesului, să clarifice incertitudinea provocată de susținerile părților care își contestă reciproc dreptul. Dacă se constată că dreptul nu există în mod valabil, în patrimoniul reclamantei, cel care afirmă dreptul, cererea va fi respinsă la finalul judecății, ca nefondată, iar nu pentru lipsa c