Decizia nr. 194/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 356/2022 a Tribunalului Bacău-Secția

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău-Secția I civilă la 17 octombrie 2017, reclamantul A a solicitat obligarea pârâților B și C la restituirea sumei de 89.665,88 franci elvețieni, acordate cu titlu de împrumut, precum și la plata dobânzii legale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 356 din 29 aprilie 2022, Tribunalul Bacău-Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta C să restituie reclamantului suma de 89.665,88 franci elvețieni, precum și să plătească dobânda legală de 6% pe an, calculată de la 15 decembrie 2015 și până la restituirea împrumutului.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta. Prin decizia civilă nr. 52 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bacău-Secția I civilă a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, menținând în rest sentința.

Recursurile formulate în cauză 4.1. Împotriva acestei decizii, la 21 martie 2024, reclamantul a formulat recurs principal, solicitând casarea deciziei și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederând următoarele critici: Instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, în condițiile în care apelanta-pârâtă a invocat patru motive de apel (necontestarea declarației de confirmare, întreruperea cursului prescripției, neanalizarea calității procesuale pasive și chestiuni referitoare la solidaritate în ceea ce privește încasarea comună a banilor de către soți), iar, la termenul din 17 ianuarie 2024, dezbaterile au vizat aceste motive de apel, precum și chestiuni privind legea aplicabilă regimului matrimonial al soților, competența instanței române și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 352 C. proc. civ., însă, prin decizia recurată, s-au analizat alte chestiuni, respectiv lipsa unui înscris probator, lipsa de opozabilitate a înscrisului recognitiv împotriva codebitorului și lipsa dovezilor privind caracterul de cheltuieli obișnuite ale căsătoriei, toate acestea nefiind invocate de părți și nici puse în discuția părților. Procedând astfel, instanța de apel a creat o situație favorabilă apelantei-pârâte, formulând în locul ei motivele de apel și chiar apărările pe care ar fi trebuit să le invoce în fața primei instanțe. Instanța trebuia să soluționeze apelul prin raportare la criticile invocate și apărările formulate, iar nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite. Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 309 C. proc. civ., apreciind că este vorba despre o normă de ordine publică, deși norma este de ordine privată, întrucât ocrotește un interes privat. Din moment ce pârâta nu a invocat nici în apel, nici în fața primei instanțe lipsa înscrisului și nici inadmisibilitatea probei cu martori, instanța de apel nu putea ajunge, din oficiu, la concluzia că împrumutul nu este recunoscut și nu este probat în lipsa unui înscris, proba cu martori fiind admisibilă cu privire la toate chestiunile care au privit împrumutul, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ. Instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 288 C. proc. civ., atunci când a considerat că înscrisul recognitiv nu poate fi opus codebitorului solidar, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, declarația-confirmare nefiind un înscris recognitiv, care reface un înscris originar, ci o „confirmare” a contractului verbal, în sensul prevederilor art. 492 C. civ. german și ale art. 1262 C. civ. român. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției netimbrării cererii de apel, consemnând, în încheierea din 13 septembrie 2023, că „partea adversă nu mai insistă în această excepție”. Dacă ar fi analizat această excepție, instanța de apel ar fi trebuit să constate că apelanta-pârâtă nu a achita tranșele astfel cum au fost stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, respectiv la 31 mai 2023, 30 iunie 2023, 31 iulie 2023 și 31 august 2023, ci le-a achitat pe toate la 13 septembrie 2023. Deoarece excepția netimbrării este de ordine publică, instanța de apel nu putea reveni asupra propriei decizii privind termenele de plată, nu putea acorda un termen suplimentar pentru plată și nici nu putea lăsa nesoluționată excepția. Recurentul-reclamant a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia este nemotivată sub aspectul evaluării probelor, instanța de apel neanalizând sms-urile depuse în cadrul anexei 10 la cererea de chemare în judecată, mărturia pârâtei privind transferul sumei de 3172,48 CHF, mărturia pârâtei privind controlul total asupra finanțelor, declarația martorului D, facturile depuse în cadrul anexei 7 la cererea de chemare în judecată, declarația dată de către pârâtă în fața organului de cercetare penală. Or, aceste mijloace de probă coroborate conduc la concluzia că toate cheltuielile au fost făcute de către pârâtă. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele critici: Atunci când a reținut că acest contract pentru sume peste 250 lei ar trebui să aibă forma scrisă și anumite clauze obligatorii, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 2158 - 2166 C. civ. coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) C. proc. civ., întrucât din aceste texte nu rezultă că trebuia întocmit în formă scrisă contractul de împrumut, acesta fiind un contract real, iar condiția de validitate fiind remiterea bunului. Reținând că debitorul solidar nu este parte în contractul dintre părți, ci un terț, dacă ulterior refuză să recunoască contractul de împrumut, deși a beneficiat de sumele împrumutate, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 1280 C. civ. coroborate cu cele ale art. 288 C. proc. civ. Actul numit „declarație confirmare”, scris în întregime, semnat și datat de domnul B, este o recunoaștere expresă a datoriei și a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, conform art. 2538 C. civ., iar nu un înscris recognitiv, în sensul art. 288 C. proc. civ. Ca înscris recognitiv, instanța de apel a considerat că declarația-confirmare nu respectă dispozițiile art. 272, art. 274 și art. 275 C. proc. civ., deși în realitate le respectă pe toate. Mai mult, art. 273 C. proc. civ. arată puterea doveditoare a declarației-confirmare, iar aceasta nu a fost înlăturată prin nicio probă administrată în cauză. Instanța de apel a refuzat să aplice art. 352 alin. (1) C. civ., deși, în cazul decesului, se produce o lichidare a regimului patrimonial al soților și datoriile rămân și în partea pârâtei, fiind debitor solidar. Nu poate fi invocată o nouă teorie, potrivit căreia, prin renunțarea la moștenire, pârâta ar fi renunțat și la datoriile contractate împreună cu soțul său. Instanța de apel nu a analizat probele administrate cu privire la datoriile comune ale soților și din această cauză a dedus, în mod greșit, că nu este aplicabil art. 352 alin. (1) C. civ. 4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 20 mai 2024, pârâta a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că a intervenit decăderea din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care această excepție a fost invocată la primul termen de judecată în fața primei instanțe, iar ulterior au fost depuse note scrise, prin care s-a explicitat modul în care ar opera prescripția dreptului la acțiune.

Apărările formulate în cauză La 20 mai 2024, intimata-pârâtă a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția netimbrării sau a insuficientei timbrări și excepția nulității, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 10 iulie 2024, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepția netimbrării sau a insuficientei timbrări, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 21 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepția insuficientei timbrări a ambelor recursuri și excepția nulității recursului principal, invocate prin întâmpinări, a admis, în principiu, ambele recursuri. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul principal, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recursul este o cale extraordinară de atac, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 noiembrie 2024, a respins excepția nulității recursului principal. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, analizând, prin decizia recurată, alte chestiuni decât cele invocate prin cererea de apel, care nici nu au fost puse în discuția părților. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Deși apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, adică a problemelor de fapt și de drept care au fost supuse judecății în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 476 alin. (1) C. proc. civ., totuși el are două limitări legale, instituite la art. 477 alin. (1) C. proc. civ. (regula tantum devolutum quantum apellatum) și la art. 478 C. proc. civ. (regula tantum devolutum quantum iudicatum). În cauză, recurentul-reclamant a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Conform acestui text de lege, „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Ca atare, instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situația în care motivele de apel sunt incomplete, lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului activ, respectând principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor invocate, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți ori de insuficienta structurare a apelului. În toate situațiile, limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile de apel invocate și să nu rejudece cauza dincolo de acestea, respectând principiul disponibilității, precum și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a nesocotit regula tantum devolutum quantum apellatum, neanalizând alte chestiuni decât cele care au fost invocate, în mod expres sau implicit, prin cererea de apel. Astfel, referitor la analiza instanței de apel privind lipsa unui înscris probator al împrumutului, aceasta răspunde criticii de apel, prin care pârâta a invocat „lipsa unor acte scrise”. De altfel, premisa oricărei analize juridice a pretenției constând în restituirea unui împrumut o constituie existența și probarea contractului de împrumut, prin raportare la dispozițiile legale incidente. În ce privește analiza privind inopozabilitatea înscrisului recognitiv față de codebitor, precum și lipsa dovezilor privind caracterul de cheltuieli obișnuite ale căsătoriei, instanța de apel a avut în vedere criticile de apel, prin intermediul cărora pârâta a învederat că „instanța de fond a mers pe premisa că necontestarea documentului denumit Declarație-confirmare reprezintă o recunoaștere voluntară a încasării banilor, însă a omis a menționa dacă apelanta are calitate procesuală pasivă, având în vedere că, la filele 4-5 din sentință, instanța consemnează că numitul B a încasat suma de bani (...) și nu a analizat dacă există o acceptare a succesiunii atât în Germania, cât și în România din partea soției, pentru a constata o solidaritate în ce privește încasarea comună a banilor”. Ca atare, instanța de apel nu a judecat dincolo de limitele învestirii, ci a răspuns punctual criticilor de apel invocate de către pârâtă, luând în considerare și apărările formulate prin întâmpinare, neputându-se așadar reține încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității ori a dreptului la apărare. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a interpretat, în mod eronat, dispozițiile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., apreciind că este vorba despre o normă de ordine publică, deși ocrotește un interes privat. În opinia recurentului-reclamant, din moment ce pârâta nu a invocat nici în apel, nici în primă instanță lipsa înscrisului probator al împrumutului și nici inadmisibilitatea probei cu martori, instanța de apel nu putea ajunge la concluzia că împrumutul nu este recunoscut și că nu este probat în lipsa unui înscris, proba cu martori fiind admisă tacit, în baza dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ. Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată. Cu titlu general, se reține că, în ceea ce privește dovada împrumutului de consumație, sunt aplicabile prevederile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora dacă valoarea bunului împrumutat depășește suma de 250 lei, contractul de împrumut nu va putea fi dovedit cu martori. Dovada cu martori este însă admisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 1-4 C. proc. civ., dacă împrumutătorul dovedește că, la momentul încheierii contractului, s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris, pentru dovedirea contractului de împrumut, dacă există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat, potrivit prevederilor art. 310 C. proc. civ., dacă împrumutătorul a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră sau dacă părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă. Instanța de apel a reținut că „pentru pretinsul împrumut, nu s-au respectat prevederile legii de la data acordării acestuia, care obligau la întocmirea unui înscris probator, suma fiind una mai mare de 250 lei. Prin urmare, întrucât nu s-a întocmit un înscris probator până cel mai târziu la acordarea primei tranșe de împrumut, trebuie cercetat dacă există și în ce constă dovada împrumutului, pentru că prevederile art. 1449 C. civ. (invocate de reclamant) pleacă de la premisa unor raporturi juridice preexistente, dar dovedite în condițiile art. 309 C. proc. civ., în care solidaritatea este prevăzută expres în actul juridic încheiat între părți sau de către lege, pe când în speță nu există contract de împrumut încheiat de defunctul B cu reclamantul (...)”. Potrivit art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”. Având a stabili caracterul acestei norme juridice, atât după criteriul conduitei prescrise subiectelor de drept (norme imperative sau dispozitive), cât și după criteriul interesului ocrotit (norme de ordine publică sau privată), se reține că norma este imperativă, întrucât instituie imposibilitatea dovedirii cu martori a actului juridic al cărui obiect este mai mare de 250 lei, dar este de ordine privată, deoarece interesul urmărit de către legiuitor nu este unul general, ci individual. Contrar celor susținute de către recurentul-reclamant, instanța de apel nu a făcut aplicarea, din oficiu, a normei de ordine privată cuprinse la art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., ci a reținut incidența ei cu ocazia dezlegării criticii de apel prin care pârâta a învederat „lipsa unor acte scrise” care să ateste contractul de împrumut. Mai mult, analiza instanței de apel nu s-a rezumat la constatarea inexistenței contractului de împrumut (instrumentum), ci a vizat și celelalte mijloace de probă administrate în cauză, printre care și înscrisul denumit „Declarație-confirmare” (fila 12 din vol. I al dosarului de fond), pe care instanța de apel l-a calificat înscris recognitiv, prin prisma dispozițiilor art. 288 C. proc. civ. și ale art. 2542 alin. (2) C. civ. Ca atare, este nefondată critica de recurs potrivit căreia instanța de apel a aplicat, din oficiu, art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. A mai învederat recurentul-reclamant că instanța de apel a reținut, în mod greșit, incidența în cauză a dispozițiilor art. 288 C. proc. civ., întrucât înscrisul denumit „Declarație-confirmare” nu este un înscris recognitiv, care să refacă un înscris originar, ci este o „confirmare” a contractului verbal, în sensul art. 492 C. civ. german și art. 1262 C. civ. român. Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu poate fi primită. Potrivit art. 288 C. proc. civ., „înscrisul de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă”. Se constată că recurentul-reclamant nu contestă, în realitate, modul în care a fost aplicată această normă procesuală, ci tocmai calificarea juridică drept înscris recognitiv, pe care instanța de apel a dat-o înscrisului denumit „Declarație-confirmare”. Or, după cum s-a pus în discuție cu ocazia dezbaterilor, calificarea dată unui act juridic nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, întrucât, sub imperiul actualului Cod de procedură civilă, nu există un motiv de recurs similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 („când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”). Recurentul-reclamant a mai învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției netimbrării cererii de apel, invocate prin întâmpinare, deși pârâta nu a achitat tranșele taxei judiciare de timbru, astfel cum au fost stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, ci le-a achitat pe toate la 13 septembrie 2023, astfel că instanța de apel nu putea acorda un termen suplimentar pentru plată și nici nu putea lăsa nesoluționată excepția netimbrării cererii de apel. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici de recurs. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra excepției netimbrării, ce a fost invocată prin întâmpinare, ci, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 13 septembrie 2023 (fila 89 din dosarul de apel), apărătorul intimatului-reclamant, doamna E, a renunțat la invocarea/susținerea acestei excepții procesuale, dat fiind că apelanta-pârâtă a depus la dosar cele patru chitanțe de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei (filele 84-88 din dosarul de apel), context în care nu s-a mai impus soluționarea excepției netimbrării cererii de apel. Referitor la împrejurarea că apelanta-pârâtă a plătit la 13 septembrie 2023 toate cele patru tranșe lunare ale taxei judiciare de timbru, iar nu la termenele stabilite prin încheierea din 17 mai 2023, aceasta nu poate fi de natură a atrage anularea cererii de apel, ca netimbrată, întrucât o atare sancțiune intervine doar în situația neachitării taxei judiciare de timbru datorate, potrivit legii, nu și în ipoteza în care aceasta nu a fost plătită la termenele stabilite de către instanță, în urma admiterii cererii de acordare a ajutorului public judiciar. Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nemotivată sub aspectul evaluării mijloacelor de probă, întrucât instanța de apel nu a analizat SMS-urile depuse în cadrul anexei 10 la cererea de chemare în judecată, mărturia pârâtei privind transferul sumei de 3172,48 franci elvețieni și controlul total asupra finanțelor familiei, declarația martorului D, facturile depuse în cadrul anexei 7 la cererea de chemare în judecată, declarația dată de către pârâtă în fața organului de cercetare penală. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina c. României). În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, acestea nefiind contradictorii și nici străine de natura pricinii. Se observă că, deși a invocat nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant critică, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a coroborat și a valorificat mijloacele de probă administrate în cauză, cu toate că aspectele legate de modul în care au fost interpretate probele nu pot forma obiect al controlului în recurs. Potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., „în vederea stabilirii existenței și inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabilește puterea lor doveditoare”, fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanța în a aprecia asupra forței probante a dovezilor. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului în recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Însă, recurentul-reclamant nu invocă încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanța de apel este suverană în această privință. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel). Nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probelor administrate în fața instanțelor de fond, astfel că acele critici care privesc modalitatea în care instanța de apel a analizat dovezile administrate în cauză, chiar dacă au fost invocate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu se subsumează motivelor de casare prevăzute de lege. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că, atunci când a reținut că împrumutul trebuie să aibă forma scrisă și anumite clauze obligatorii, instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 2158 - 2166 C. civ., coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., din care nu rezultă că un contract de împrumut trebuie întocmit în formă scrisă, acesta fiind un contract real, iar condiția de validitate fiind remiterea bunului. Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată. Instanța de apel nu a reținut că forma scrisă a contractului de împrumut este o cerință de valabilitate a acestuia, ci, după cum s-a arătat deja, a plecat, în analiza sa, de la prevederile art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”, și a reținut în continuare că „întrucât nu s-a întocmit un înscris probator până cel mai târziu la acordarea primei tranșe de împrumut, trebuie cercetat mai întâi dacă există și în ce constă dovada împrumutului”. În acest context, nu se poate susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 2158 - 2166 C. civ., coroborate cu cele ale art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile art. 1280 C. civ., coroborate cu cele ale art. 288 C. proc. civ., în condițiile în care actul denumit „Declarație-confirmare” este o recunoaștere expresă a datoriei și a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, conform art. 2538 C. civ., iar nu un înscris recognitiv, în sensul art. 288 C. proc. civ. A mai învederat recurentul-reclamant că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că înscrisul respectiv nu respectă cerințele impune prin art. 272, art. 274 și art. 275 C. proc. civ., precum și că art. 273 C. proc. civ. arată puterea doveditoare a declarației-confirmare, aceasta nefiind înlăturată prin nicio probă administrată în cauză. Înalta Curte constată că aceste critici de recurs nu pot fi primite. Pe de o parte, după cum s-a arătat deja, calificarea juridică dată de către instanța de apel înscrisului denumit „Declarație-confirmare”, și anume aceea de înscris recognitiv, în condițiile art. 288 C. proc. civ., nu poate fi cenzurată în recurs, dată fiind configurația actuală a motivelor de casare. Pe de altă parte, învederând că puterea doveditoare a înscrisului denumit „Declarație-confirmare” nu ar fi fost înlăturată prin niciun mijloc de probă, recurentul-reclamant critică, în realitate, modul în care instanța de apel a coroborat și a valorificat dovezile administrate în cauză, aspect care nu se circumscrie motivelor de casare, întrucât privește temeinicia deciziei recurate. Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel nu a analizat probele cu privire la datoriile comune ale soților și, din această cauză, a dedus, în mod greșit, că nu este aplicabil art. 352 alin. (1) C. civ., deși, în cazul decesului, se produce lichidarea regimului patrimonial al soților și datoriile rămân și în partea pârâtei, fiind debitor solidar, neputând-se considera că, prin renunțarea la moștenire, a renunțat la datoriile contractate împreună cu soțul său. Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu poate fi primită. Se observă că recurentul-reclamant, invocând neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 352 alin. (1) teza I C. civ., potrivit cărora „în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii”, solicită, în realitate, cenzurarea modului în care instanța de apel a coroborat mijloacele de probă administrate, adică reevaluarea situației de fapt de către instanța de recurs, ceea ce nu este permis în această cale extraordinară de atac, după cum s-a arătat deja. Sub acest aspect, se constată că, în urma coroborării mijloacelor de probă, instanța de apel a reținut că pârâta a renunțat la succesiunea soțului său, nu a recunoscut nicio datorie (extrajudiciar sau judiciar), iar din înscrisul recognitiv depus ca dovadă a împrumutului nu rezultă decât recunoașterea datoriei de către domnul B, fără nicio referire la destinația sumei împrumutate ori la cheltuielile acoperite prin această sumă. În acest context probator, instanța de apel a reținut că recunoașterea datoriei prin înscrisul denumit „Declarație-confirmare” nu produce efecte față de pârâtă, legiuitorul prezumând comunitatea numai în legătură cu dobândirea bunurilor, nu și cu privire la datoria contractată de către unul dintre soți, care, în lipsa recunoașterii din partea celuilalt soț, se prezumă a fi datorie proprie a soțului care a contracat-o și, în caz de deces, a moștenitorilor săi. Tot în urma coroborării mijloacelor de probă, instanța de apel a reținut că acele cheltuieli la care se face referire în corespondența dintre domnul B și recurentul-reclamant (privită ca început de dovadă scrisă), legate de deplasări în străinătate, asistență medicală de specialitate, ajutor pentru recuperarea unei moșteniri nu pot fi încadrate în cheltuielile obișnuite ale căsătoriei, existența unei singure mărturii, în sensul că pârâta era cea care se ocupa de banii familiei, neputând face dovada nici a cheltuirii sumei de 89.665,88 franci elvețieni pentru nevoile obișnuite ale căsătoriei, nici a contractării împrumutului și în numele și pe seama pârâtei. Se observă că, deși a invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate recurentul-reclamant nu critică modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material, ci combate situația de fapt stabilită în mod definitiv, în urma coroborării și valorificării mijloacelor de probă. Or, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare neputând fi invocat pentru a se critica situația de fapt, întrucât nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă ce au fost administrate în fața instanțelor de fond. În considerarea celor expuse, se constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurentul-reclamant, nu sunt întemeiate, impunându-se respingerea recursului principal, ca nefondat. Examinând recursul incident, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a constatat, în mod nelegal, decăderea din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, învederând că această excepție procesuală a fost invocată, în fața primei instanțe, cu respectarea termenului legal, respectiv la primul termen de judecată. Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivului de recurs. Potrivit dispozițiilor art. 2512 alin. (1) C. civ., „prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant”, iar, conform prevederilor art. 2513 C. civ., „prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că aceasta, în fața primei instanțe, nu a invocat în termenul legal excepția prescripției dreptului material la acțiune, și anume prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, care a avut loc la 16 mai 2018 (fila 55 din vol. II al dosarului de fond), ci a invocat-o la al doilea termen de judecată, respectiv la 20 iunie 2018 (fila 64 din vol. II al dosarului de fond), context în care instanța de apel a constatat, în mod legal, că a intervenit decăderea. Este lipsită de relevanță împrejurarea învederată de apărătorul recurentei-pârâte în cadrul dezbaterilor, și anume că, la primul termen de judecată, instanța nu era legal învestită, nefiind achitată taxa judiciară de timbru. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 2513 C. civ. prevăd, cât se poate de clar, că prescripția poate fi opusă cel mai târziu la „primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”, singura condiție impusă de legiuitor fiind legala citare a părților. În condițiile în care, la primul termen de judecată din 16 mai 2018, procedura de citare a fost legal îndeplinită, rezultă că la acest moment procedural pârâta avea obligația de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, sub sancțiunea decăderii, indiferent că taxa judiciară de timbru nu era achitată. Totodată, nu are relevanță nici faptul că prima instanță nu a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci a unit-o cu fondul, la termenul de judecată din 20 iunie 2018, și a respins-o, ca nefondată, prin sentință, întrucât dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative („când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel”), astfel că sancțiunea decăderii poate fi invocată, din oficiu, și de către instanța de apel. În consecință, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de recurenta-pârâtă, nu este întemeiat, impunându-se respingerea recursului incident, ca nefondat. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.