ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5370/2024

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1.Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău - Secția a II-a Civilă și de contencios administrativ și fiscal la data de 15.07.2022 sub dosar nr. X/32/2022, reclamantul Municipiul A prin primar a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A să se dispună obligarea pârâtului la suportarea/acoperirea tuturor cheltuielilor generate de acordarea gratuității elevilor la transportul public local care au fost achitate de Municipiul A, respectiv a sumei de 6.280.398,29 lei, aferente perioadei 05.11.2020 - 31.12.2021.

Pârâtul Ministerul Finanțelor a depus note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 14 din 12 februarie 2024, Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă și contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, ca neîntemeiată.

A respins cererea promovată de reclamantul Municipiul A - prin Primar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice A, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul Municipiul A prin primar, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, atât timp cât instanța de fond a reținut în mod corect că pârâtul Ministerul Finanțelor are calitatea procesuală pasivă, apare ca fiind nelegal ca aceeași instanță să rețină contradictoriu, în aceeași sentință, că acțiunea este lipsită de temei, motivat de faptul că pârâtul în cauză nu are stabilită nicio obligație legală în sarcina sa cu privire la solicitarea reclamantului.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 1/2011, care prevăd că elevii din învățământul preuniversitar acreditat sau autorizat beneficiază de gratuitate la serviciile de transport local rutier pe tot parcursul anului, gratuitatea fiind asigurată în concret de către autoritățile administrației publice locale, prin subvenționarea operatorului de transport, urmând ca decontarea acestor cheltuieli să se facă de la bugetul de stat, prin transfer, către unitățile administrativ-teritoriale.

Referitor la faptul ca dispoziția legală care prevede decontarea cheltuielilor de la bugetul de stat nu nominalizează nicio autoritate a statutului și nici modalitatea concretă de efectuare a decontării astfel încât să permită identificarea titularului obligației și criteriile de eligibilitate a sumelor, recurentul-reclamant a arătat că nu îi poate fi imputată forma lacunară/deficitară în care a fost aprobată legea, în condițiile în care aceste cheltuieli sunt acoperite potrivit textului de lege invocat din bugetul de stat, administrat de către Ministerul Finanțelor, ca urmare a competențelor stabilite în sarcina sa.

Recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 56 din Legea nr. 317/2021 și art. 33 alin. (6) și (7) din OG nr. 19/2022, susținând că Ministerul Finanțelor este cel care înregistrează cererile și repartizează sumele reprezentând cheltuielile aferente gratuității acordate elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier și naval.

Recurentul-reclamant a criticat și reținerea instanței de fond potrivit căreia decontarea cheltuielilor de transport pentru elevi de la bugetul de stat, prin transfer către unitățile administrativ-teritoriale, nu putea fi pusă în aplicare în lipsa unor norme metodologice, arătând că nimeni nu-și poate invoca propria turpitudine.

Prin urmare, a considerat că prima instanță a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material prin interpretarea dată textului de lege invocat ca temei de drept, sancționând în realitate Municipiul A pentru lipsa de diligență și de interes a legiuitorului.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate (numai în ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii pe fond) și, pe fondul cauzei, admiterea în totalitate a acțiunii formulate de reclamantul Municipiul A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor.

Intimatul pârât Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici „motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei” pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Împrejurarea că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor și, ulterior, a respins acțiunea ca neîntemeiată nu este de natură să determine incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru motivare constradictorie. Astfel, pentru a constata calitatea procesuală pasivă a pârâtului, judecătorul fondului a avut în vedere că raportul de drept litigios s-a născut între reclamant și pârâtul chemat în judecată prin faptul că reclamantul s-a adresat cu o cerere administrativă Ministerului Finanțelor, iar temeinicia cererii de chemare în judecată a fost analizată prin prisma normelor legale incidente în cauză.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamantul Municipiul A prin primar a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice A la suportarea/acoperirea tuturor cheltuielilor generate de acordarea gratuității elevilor la transportul public local, care au fost achitate până în prezent de către Municipiul A, respectiv a sumei de 6.280.398,29 lei, aferente perioadei 05.11.2020 - 31.12.2021.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, reținând că obligația de plată a acestor sume nu poate fi reținută în sarcina Ministerului Finanțelor atât timp cât aceste categorii de sume nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală pentru acest minister, neexistând nici alte norme legale care să stabilească în sarcina acestuia obligația de plată a sumelor despre care se specifică în lege că se virează de la bugetul de stat.

Instanța de recurs constată că soluția primei instanțe este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, modificată prin Legea nr. 226/2020, art. 104 alin. (2) din același act normativ.

Potrivit prevederilor legale anterior precizate, decontarea cheltuielilor cu transportul elevilor din învățământul preuniversitar acreditat/ autorizat se face de la bugetul de stat, prin transfer, către unitățile administrativ-teritoriale.

Recurentul-reclamant și-a îndeplinit obligația legală de a subvenționa transportul elevilor, prin plata abonamentelor către transportatorul local și a solicitat decontarea cheltuielilor de la bugetul de stat.

Necuprinderea acestor cheltuieli în bugetul de stat nu poate conduce la sancționarea recurentului-reclamant prin respingerea cererii de decontare, ci dimpotrivă, determină obligația intimatului-pârât, în funcție de competențele acestuia, să aloce fondurile necesare și să achite sumele pretinse.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor nu a contestat că sumele solicitate sunt datorate din bugetul de stat, ci a justificat refuzul de a le deconta invocând că, în anul 2020, nici prin Legea bugetului de stat nr. 5/2020 și nici prin rectificările bugetare din cursul anului, nu au fost alocate fonduri pentru această destinație.

Refuzul intimatului-pârât este nejustificat, în condițiile în care acesta își invocă propria culpă în neexecutarea obligațiilor legale, neavând relevanță lipsa unor norme metodologice de explicitare a legii.

Instanța de fond, pronunțând sentința recurată, prin respingerea acțiunii ca urmare a inexistenței unei dispoziții legale, a faptului că „legea nu prevede”, nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii și a permis, în realitate, eludarea unei norme legale care obligă la decontarea cheltuielilor din bugetul de stat, prin transfer către unitățile administrativ-teritoriale.

Revine instanței de fond să stabilească dacă cuantumul sumei pretinse este corect și cum se va deconta aceasta în concret.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant Municipiul A prin primar împotriva Sentinței nr. 14 din 12 februarie 2024 a Curții de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza pentru o nouă judecată la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.