AFFAIRE YAMBOLOV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 68177/01) adresată Republicii Bulgaria și de care a sesizat Curtea un cetățean al acestui stat, dl. Galin Grozdev Yambolov («reclamantul»), pe 13 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de dna. E. Ficheva, avocat la Varna. Guvernul bulgar («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, dna. M. Kotseva, din Ministerul Justiției.

Reclamantul susținea în particular o încălcare a dreptului său de a fi judecat în termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii, garantat de art. 5 § 3 al Convenției.

Pe 13 octombrie 2005, Curtea a declarat petiția parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice Guvernului motivul de plângere bazat pe art. 5 § 3 al Convenției. Invocând dispoziția articolului 29 § 3, ea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. PE FAPT

Pe 21 aprilie 1999, reclamantul, eliberat din închisoare de aproximativ patru luni și suspect că a comis mai mulți furi cu spargere, a fost arestat și pus în arest la dispoziție. A doua zi, a fost pus în examen pentru furt de către un anchetator din serviciul de instrucție din Varna. Anchetatorul a procedat, de asemenea, la plasarea sa în arest preventiv.

Noi acuzații privind alte cazuri de furt au fost ridicate împotriva reclamantului pe 24 mai, 11 iunie și 13 august 1999. Douăsprezece alte persoane au fost, de asemenea, puse în examen pentru aceleași fapte.

La o dată neprecizată în 1999, a fost ordonată o expertiză psihiatrică a reclamantului. Medicii au depus raportul pe 17 iunie 1999.

Reclamantul a fost interogat din nou pe 13 august 1999. De altfel, anchetatorul a procedat la interogatoriile celorlalți inculpați, a șaptesprezece victime ale furturilor comise, precum și a șase martori. Șase expertize psihiatrice ale acuzaților au fost ordonate, precum și o expertiză pentru a evalua valoarea obiectelor furate și două expertize dactilare. În fine, mai mult de zece confruntări au fost, de asemenea, efectuate.

Cei mai mulți dintre coacuzații au fost eliberați cu titlu provizoriu înainte de încheierea anchetei. Doar reclamantul și alți doi inculpați au rămas în arest.

Ancheta a fost închisă pe 22 decembrie 1999. Cauza a fost trimisă judecății în fața tribunalului de district din Varna, pe 21 aprilie 2000. Din elementele dosarului rezultă că tribunalul era apelat să hotărască asupra acuzațiilor împotriva a treisprezece persoane pentru o serie de furi cu spargere, comise în grup. În cursul procesului, tribunalul de district a audiat mai mult de douăzeci și cinci de martori, a ordonat trei expertize psihiatrice, o expertiză contabilă, o expertiză dactilă și o expertiză grafologică.

Prin ordona din 19 mai 2000, judecătorul raportor a fixat data primei ședințe pe 9 octombrie 2000. Copii ale acestei ordone și ale actului de acuzare au fost notificate reclamantului pe 2 iunie 2000.

Pe 9 octombrie 2000, cauza a fost amânată din cauza neapariției unuia dintre coacuzați. Tribunalul a ordonat plasarea acestuia în arest preventiv.

Pe 18 decembrie 2000, ședința a fost din nou amânată la cererea altui coacuzat care doreau să-și schimbe consilierul.

Pe 19 martie 2001, tribunalul a ordonat o expertiză psihiatrică a unuia dintre coacuzați (N.P.). La ședința ținută a doua zi, tribunalul a încheiat urmărirea penală împotriva acestuia, experții fiind constatând că N.P. suferea de o tulburare psihică care îl făcuse incapabil de discernământ.

Reclamantul a solicitat amânarea ședinței cu motiv că avocatul său nu era competent să îl apere și că avea nevoie de timp pentru a angaja un nou consilier. Tribunalul a primit cererea după ce a indicat interesatului că trebuie să-și organizeze apărarea în mod adecvat și să nu abuzeze de drepturile sale în scopul amânării ședinței. De altfel, a ordonat o expertiză psihiatrică a interesatului, care susținea că devenise dement, și a altui coacuzat. Cauza a fost amânată la 6 iunie 2001.

La ședința ținută pe 6 iunie 2001, cinci coacuzați au fost audiați. De altfel, o confruntare între doi dintre inculpați a avut loc. Reclamantul a fost reprezentat de consilieri desemnați anterior, inclusiv de avocatul pe care dorise să-l înlocuiască.

Pe 7 și 8 iunie 2001, mai mulți martori au fost audiați. Experții psihiatri au depus raporturile privind starea mentală a reclamantului și a altui coacuzat și au fost interogați de părți. De altfel, anumiți coacuzați au fost audiați de tribunal. Tribunalul a ordonat, de asemenea, citirea depunerilor lui N.P. făcute în fața anchetatorului pe 22 aprilie, 30 septembrie și 16 noiembrie 1999. Cauza a fost amânată din cauza unei pene de curent.

Pe 12 iulie 2001, anumiți coacuzați au fost din nou audiați. Tribunalul a ordonat o expertiză grafologică la cererea unuia dintre inculpați, care susținea că nu semnaese mai multe procese-verbale de interogatoriu și că semnătura sa fusese falsificată.

Pe 12 noiembrie 2001, cauza a fost amânată, expertul grafolog nefiind prezentat raportul. Tribunalul a constatat că expertul nu putuse consulta dosarul care fusese transmis tribunalului regional și Curții Supreme de Casație.

Pe 20 februarie 2002, cauza a fost dată în deliberare. Printr-o hotărâre pronunțată a doua zi, tribunalul a recunoscut reclamantul vinovat, în stare de recidivă, pe douăsprezece capete de acuzare și a pronunțat douăsprezece pedepse de doi ani și jumătate la cinci ani de închisoare.

Reclamantul a contestat hotărârea, plângând-se de mai multe nereguli procedurale. Hotărârea a fost, de asemenea, atacată de procuratură, care considera că pedepsele pronunțate erau prea blânde.

Printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2003, tribunalul regional din Varna a confirmat constatarea de vinovăție a reclamantului, a agravat pedepsele pronunțate, a aplicat dispoziții referitoare la cumulul pedepselor și a ordonat executarea pedepsei celei mai severe, și anume unsprezece ani de închisoare.

Reclamantul a depus recurs în casație. Printr-o hotărâre din 11 august 2003, Curtea Supremă de Casație a confirmat hotărârea atacată. B. Recursurile împotriva arestului preventiv

Reclamantul a fost arestat și pus în arest la dispoziție pe 21 aprilie 1999. El a fost plasat în arest preventiv a doua zi.

Reclamantul a contestat măsura provizoriu de mai multe ori.

Primul recurs a fost examinat pe 2 mai 1999. Tribunalul a respins cererea cu motivul că existau riscuri de fuga în vederea antecedentelor penale ale reclamantului și ale gravității acuzațiilor ridicate.

O a doua cerere de eliberare a fost respinsă de tribunalul de district pe 8 noiembrie 1999. Tribunalul a estimat că existau riscuri reale de fuga și obstrucționare a justiției, precum și de comitere a unor noi infracțiuni, ținând seama de numeroasele condamnări ale reclamantului, ale acuzațiilor ridicate și a faptului că existau alte proceduri penale împotriva sa.

Un nou recurs împotriva arestului a fost respins pe 13 decembrie 1999. Tribunalul și-a motivat decizia prin riscul de fuga și de comitere a unor noi infracțiuni de către reclamantul care fusese condamnat de patru ori de la 1991.

La o dată neprecizată în 2000, interesatul a introdus o nouă cerere de eliberare în fața tribunalului de district din Varna, pretinzând că avea probleme de sănătate și că trebuia să aibă grijă de copilul bolnav.

Recursul a fost examinat la ședința ținută pe 24 martie 2000. Printr-o ordona pronunțată în aceeași zi, tribunalul a respins cererea cu motivul că reclamantul era acuzat de mai multe infracțiuni intenționale grave și că existau riscuri de fuga și de comitere a unor noi infracțiuni. A observat, de asemenea, că starea de sănătate a reclamantului, care susținea că suferea de psihopatologie, nu justificase eliberarea sa, în vederea raportului de expertiză produs. Tribunalul a observat, de asemenea, că copilul reclamantului era crescut de mama sa și că, prin urmare, starea sa de sănătate nu justificase eliberarea interesatului. În fine, tribunalul a observat că termenele de detență nu fuseseră depășite în caz.

Recursul reclamantului împotriva acestei ordone a fost respins de tribunalul regional din Varna, pe 30 martie 2000.

La o dată neprecizată în aprilie 2000, reclamantul a introdus o cerere de eliberare în fața procuraturii regionale din Varna; cererea a fost transmisă din oficiu procuraturii de district care, aparent, a respins-o.

Pe 17 mai 2000, reclamantul a depus un nou recurs împotriva arestului preventiv, care a fost examinat de judecătorul raportor pe 19 mai 2000. Printr-o ordona pronunțată în aceeași zi, judecătorul a respins recursul cu motivul că existau riscuri de fuga și de comitere a unor noi infracțiuni ținând seama de numărul infracțiunilor reprochate interesatului și ale antecedentelor penale.

Reclamantul a atacat această ordona în fața tribunalului regional; recursul a fost respins pe 22 iunie 2000.

Reclamantul a introdus un nou recurs în august 2000. La ședința ținută pe 25 augusztus 2000, tribunalul a ordonat expulzarea sa din sala de ședințe pentru tulburarea ordinii publice. La finele dezbaterilor, reclamantul a fost reintroduc în sala de ședințe unde, printr-o ordona pronunțată în prezența sa, tribunalul a respins recursul, considerând că menținerea în detență era justificată, în vederea riscurilor de fuga și de comitere a unor noi infracțiuni.

Recursul reclamantului împotriva acestei ordone a fost respins de tribunalul regional din Varna pe 18 septembrie 2000.

La ședința tribunalului de district din Varna ținută pe 9 octombrie 2000, avocatul interesatului a solicitat modificarea măsurii cu arestul la domiciliu. A observat că copilul reclamantului era bolnav, că acesta avea o adresă fixă și că, prin urmare, nu existau riscuri de fuga. Tribunalul a respins cererea cu motivul că riscurile de fuga și de comitere a unor noi infracțiuni persistau, reclamantul fiind acuzat de mai multe infracțiuni, comise în stare de recidivă, și fusese condamnat penal de mai multe ori.

Reclamantul a atacat această ordona; recursul a fost respins de tribunalul regional pe 26 octombrie 2000.

La ședința din 18 decembrie 2000, consilierul reclamantului a depus o nouă cerere de modificare a măsurii, susținând că toate măsurile de instrucție deja avuseseră loc și că mama și copilul reclamantului aveau probleme de sănătate. Tribunalul a respins cererea, estimând că nu existau elemente noi care să justifice o modificare a măsurii de detență.

Ca urmare a recursului depus de interesatul pe 19 ianuarie 2001, ordona a fost confirmată de tribunalul regional.

Reclamantul a depus un nou recurs care a fost examinat în ședință publică pe 19 februarie 2001. Tribunalul a respins cererea, considerând că nu existau elemente noi de la ordona care respinsese recursul anterior și a confirmat că detența era justificată privind gravitatea faptelor, a faptului că infracțiunile în cauză fuseseră comise într-o perioadă de doi luni după finalizarea unei pedepse de închisoare, și ale condamnărilor anterioare ale reclamantului care, o dată eliberat, risca să comită alte infracțiuni.

La ședința din 20 martie 2001, reclamantul a cerut din nou modificarea măsurii. Tribunalul a respins cererea, constatând că starea de sănătate a copilului nu justificase eliberarea interesatului și că nu existau elemente noi justificând modificarea măsurii.

În decembrie 2001, reclamantul a depus un nou recurs de modificare a măsurii, plângând-se de durata detentiei și susținând că trebuia să aibă grijă de părinți și copil, grav bolnavi.

Recursul a fost examinat în ședință publică pe 17 decembrie 2001. Printr-o ordona pronunțată în aceeași zi, tribunalul a respins cererea, estimând că durata detentiei nu era derezonavilă, în vederea complexității cauzei, care implica mai mulți inculpați și se referea la o serie de infracțiuni. Tribunalul a observat că nu existau retarzii de remarcat la etapa anchetei, autoritățile de urmărire respectând termenele prevăzute de legea relevantă. Cât pentru retarzii care au survenit în examinarea cauzei de tribunal, el a constatat că cauza fusese amânată de mai multe ori ca urmare a cererilor interesatului.

Tribunalul a respins argumentele referitoare la starea de sănătate a părinților și copilului reclamantului, cu motivul că interesatul se pusese singur în imposibilitate de a rămâne aproape de cei dragi.

Pe 11 ianuarie 2002, tribunalul regional a respins recursul reclamantului împotriva acestei ordone.

Printr-o hotărâre din 20 februarie 2002, tribunalul de district a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare. II.

Guvernul consideră că perioada ce trebuie luată în considerare a început cu plasarea în detență a reclamantului, pe 22 aprilie 1999, și s-a încheiat pe 11 august 2003, data pronunciării hotărârii Curții Supreme de Casație. Detența ar fi durat prin urmare aproximativ patru ani și trei luni.

Guvernul susține că menținerea în detență a interesatului era justificată de riscurile de fuga, obstrucționare a justiției și comitere a unor noi infracțiuni semnalate de instanțele interne. El subliniază că tribunalele bulgare au examinat șaisprezece recursuri împotriva detentiei și au concluzionat de fiecare dată că acest pericol nu putea fi eliminat ținând seama de severitatea pedepselor care se puteau aplica și de antecedentele penale ale reclamantului. Guvernul evidențiază faptul că nu era vorba de o măsură luată împotriva tuturor persoanelor implicate în infracțiunile reprochate reclamantului. Într-adevăr, reclamantul și un alt coacuzat erau singuri care rămânseseră în arest preventiv până la finele procedurii, ceilalți inculpați fiind eliberați, cei mai mulți înainte de încheierea anchetei.

De altfel, Guvernul susține că procedura a fost condusă cu diligența necesară în asemenea cazuri. El atrage atenția Curții asupra faptului că cauza a fost de multe ori amânată la cererea reclamantului care nu și-a organizat apărarea de manieră eficace și a retras adesea mandatul consilierului seu doar pentru a desemna același avocat ulterior.

În concluzie, Guvernul invită Curtea să respingă petiția drept în mod evident mal-întemeiată.

Reclamantul nu contestă teza Guvernului privind perioada ce trebuie luată în considerare. În schimb, el consideră că menținerea în detență nu era justificată. În particular, autoritățile sesizate cu recursurile sale împotriva detentiei nu au ținut niciodată seama de faptul că riscul de fuga scădea în mod necesar cu trecerea timpului. Într-adevăr, după ceva timp, reclamantul ar fi chiar avut interes să ispășească pedeapsa, care nu ar fi mai fost atât de severă în vederea perioadei de încarcerare deja suportate care, conform legislației interne, trebuia să fie imputată asupra pedepsei.

Interesatul estimează, de asemenea, că autoritățile nu au demonstrat diligență în conducerea procedurii. Cu privire la aserțiunile Guvernului, potrivit cărora ar fi el însuși responsabil de anumiți retarzii, el admite că a retras mandatul consilierului dar subliniază că aceasta s-a întâmplat doar o dată și că nu făcea decât să use de drepturile sale de apărare. B. Aprecierea Curții 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că motivul de plângere nu este în mod evident mal-întemeiata în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de altfel că acesta nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 2. Privind fondul a) Privind perioada ce trebuie luată în considerare

Curtea constată că perioada ce trebuie luată în considerare în scopul articolului 5 § 3 a început cu arestarea reclamantului pe 21 aprilie 1999.

Privind finalizarea acestei perioade, Curtea amintește că hotărârea de condamnare, chiar doar în primă instanță, constituie în principiu termenul perioadei ce trebuie considerat din perspectiva articolului 5 § 3; de la această dată, detența interesatului intră în domeniul articolului 5 § 1 a) al Convenției (a se vedea, în cadrul unei jurisprudențe deosebit de abundente, I.A. c. Franța, hotărâre din 23 septembrie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998‑VII, p. 2976, § 98 și Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 147, CEDH 2000‑IV). În caz, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare printr-o hotărâre din 20 februarie 2002. Perioada ce trebuie luată în considerare se ridicà prin urmare la doi ani și zece luni. a) Privind caracterul rezonabil al acestei durate

Curtea amintește că persistența unor motive rezonabile de suspectare că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detență, dar după un anumit timp, nu mai este suficientă (a se vedea hotărârea I.A. precitată, p. 2979, § 102). Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc «relevante» și «suficiente», ea caută de asemenea dacă autoritățile naționale competente au arătat o «diligență particulară» în urmărirea procedurii (a se vedea Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, §§ 153, CEDH 2000-IV).

Curtea constată că în caz, existența unor motive rezonabile de suspectare că reclamantul a comis infracțiunile reprochate nu ridică controverse în vederea confesiunilor făcute în ziua arestării sale, ale declarațiilor celorlalți coacuzați și ale mai multor martori.

Ea observă apoi că, pentru a refuza eliberarea reclamantului, instanțele sesizate au invocat, constant, următoarele motive: gravitatea faptelor reprochate și numărul acuzațiilor ridicate, severitatea pedepselor care se puteau aplica, riscul de fuga și de recidivă existent în vederea antecedentelor penale ale reclamantului, a faptului că era suspect să fi comis infracțiunile doar câteva luni după ce ispășise o pedeapsă anterioară și că alte proceduri penale fuseseră deschise împotriva sa. Curtea admite că motivele respingerii cererilor reclamantului, în particular cel bazat pe necesitatea de a preveni reînnoirea infracțiunii, erau relevante și suficiente (a se vedea Toth c. Austria, hotărâre din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 32, §§ 69-70, Mitev c. Bulgaria, nr. 40063/98, § 106, 22 decembrie 2004 și Ferraro c. Italia (decizie), nr. 53106/99, 12 septembrie 2002).

Trebuie apoi examinată conducerea procedurii. Curtea observă că instanțele interne s-au gândit la această chestiune și au estimat că termenul era rezonabil în vederea complexității cauzei și comportamentului interesatului (a se vedea §45 de mai sus). Curtea nu neagă complexitatea cauzei penale în cauză. Ea se referea la o serie de infracțiuni comise în grup. Acuzațiile erau aduse împotriva a treisprezece persoane în total și fiecare dintre ele avea posibilitatea de a-și exercita drepturile procedurale legitime. Cert este că, în o asemenea situație, anumiți retarzii pot dovedi inevitabili, cum ar fi cei legați de schimbările de reprezentant efectuate de anumiți coacuzați, inclusiv reclamantul.

Curtea constată, de asemenea, că deși părțile nu au furnizat detalii privind desfășurarea anchetei, este sigur că mai multe acte de instrucție, cum ar fi interogatoriile inculpaților, victimelor și martorilor, precum și un anumit număr de expertize și confruntări, au avut loc. Ținând seama de complexitatea cauzei și de durata rezonabilă a acestei părți a procedurii (aproximativ opt luni), Curtea estimează dovedit că autoritățile au acționat cu grabă.

Dimpotrivă, Curtea observă că ulterior examinarea cauzei a suferit anumiți retarzii. În particular, patru luni au fost necesare pentru întocmirea actului de acuzare (22 decembrie 1999 – 21 aprilie 2000). Ulterior, prima ședință pe fond a fost fixată pe 9 octombrie 2000, în felul acesta aproximativ zece luni s-au scurs între încheierea anchetei și prima ședință a tribunalului de district. Curtea observă, de asemenea, termenul de cinci luni între două ședințe ale tribunalului de district (perioada de la 12 iulie la 12 noiembrie 2001) și faptul că o ședință a fost amânată deoarece expertul grafolog nu putuse lua cunoștință de dosarul trimis unei alte instanțe, ceea ce a determinat un nou retard de mai mult de trei luni.

Cert, envisajate separat, termenele observate pot părea normale; cu toate acestea, acumularea lor determină Curtea să estimeze că autoritățile competente nu au demonstrat «diligența particulară» necesară impusă de art. 5 § 3 al Convenției.

Prin urmare, Curtea estimează că în caz a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Reclamantul solicită 25.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul nu depune comentarii.

Judecând în echitate, Curtea consideră că este de cuvință să acorde reclamantului 1.700 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul mai solicită, de asemenea, 4.150 lei bulgari (aproximativ 2.120 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne.

Guvernul nu face comentarii pe acest punct.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În caz, Curtea constată că din piesele produse doar o parte din costurile suportate și solicitate erau legate de contestarea arestului preventiv, în special de onorariile avocatului de 250 lei bulgari (128 EUR). Celelalte facturi privesc onorariile avocaților care au asigurat apărarea reclamantului împotriva acuzațiilor ridicate. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului suma de 128 EUR și respinge restul cererii. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă corespunzător de a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară restul petitiei admisibil; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.700 EUR (o mie șapte sute euro) pentru prejudiciu moral și 128 EUR (o sută douăzeci și opt euro) pentru cheltuieli și costuri, convertite în lei bulgari la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada, crescută cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 aprilie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 68177/01) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Galin Grozdev Yambolov (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 octobre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e E. Ficheva, avocat à Varna. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me M. Kotseva, du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit d'être jugé dans un délai raisonnable ou libéré pendant la procédure, garanti par l'article 5 § 3 de la Convention.

Le 13 octobre 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 5 § 3 de la Convention au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le 21 avril 1999, le requérant, libéré de prison depuis environ quatre mois et soupçonné d'avoir commis plusieurs vols avec effraction, fut arrêté et placé en garde à vue. Le jour suivant, il fut mis en examen pour vol par un enquêteur du service de l'instruction de Varna. L'enquêteur procéda également à son placement en détention provisoire.

De nouvelles charges concernant d'autres cas de vol furent soulevées contre le requérant les 24 mai, 11 juin et 13 août 1999. Douze autres personnes furent également mises en examen pour les mêmes faits.

A une date non précisée en 1999, une expertise psychiatrique du requérant fut ordonnée. Les médecins déposèrent leur rapport le 17 juin 1999.

Le requérant fut interrogé de nouveau le 13 août 1999. Par ailleurs, l'enquêteur procéda aux interrogatoires des autres prévenus, de dix-sept victimes des vols perpétrés, ainsi que de six témoins. Six expertises psychiatriques des accusés furent ordonnées, ainsi qu'une expertise visant à évaluer la valeur des objets volés et deux expertises dactyloscopiques. Enfin, plus de dix confrontations eurent également lieu.

La plupart des coaccusés furent remis en liberté provisoire avant la fin de l'enquête. Seul le requérant et deux autres prévenus demeurèrent en détention.

L'enquête fut clôturée le 22 décembre 1999. L'affaire fut renvoyée en jugement devant le tribunal de district de Varna, le 21 avril 2000. Il ressort des éléments du dossier que le tribunal était appelé à statuer sur des charges contre treize personnes pour une série de vols avec effraction, commis en réunion. Au cours du procès, le tribunal de district entendit plus de vingt-cinq témoins, ordonna trois expertises psychiatriques, une expertise comptable, une expertise dactyloscopique et une expertise graphologique.

Par une ordonnance du 19 mai 2000, le juge rapporteur fixa la date de la première audience au 9 octobre 2000. Des copies de cette ordonnance et de l'acte d'accusation furent notifiées au requérant le 2 juin 2000.

Le 9 octobre 2000, l'affaire fit l'objet d'un report en raison de la non-comparution de l'un des coaccusés. Le tribunal ordonna le placement en détention provisoire de ce dernier.

Le 18 décembre 2000, l'audience fut de nouveau ajournée à la demande d'un autre coaccusé qui voulait remplacer son conseil.

Le 19 mars 2001, le tribunal ordonna une expertise psychiatrique de l'un des coaccusés (N.P.). A l'audience tenue le jour suivant, le tribunal mit fin aux poursuites pénales contre ce dernier, les experts ayant constaté que N.P. était atteint d'un trouble psychique qui l'avait rendu incapable de discernement.

Le requérant sollicita un ajournement d'audience au motif que son avocat n'était pas compétent pour le défendre et qu'il avait besoin de temps pour engager un nouveau conseil. Le tribunal fit droit à sa demande après avoir indiqué à l'intéressé qu'il devait organiser sa défense de manière appropriée et ne pas abuser de ses droits dans le but d'ajourner l'audience. Par ailleurs, il ordonna une expertise psychiatrique de l'intéressé, qui affirmait être devenu dément, et d'un autre coaccusé. L'affaire fut reportée au 6 juin 2001.

A l'audience tenue le 6 juin 2001, cinq coaccusés furent auditionnés. Par ailleurs, une confrontation entre deux des prévenus eut lieu. Le requérant fut représenté par les conseils désignés auparavant, y compris par l'avocat qu'il avait voulu replacer.

Le 7 et 8 juin 2001, plusieurs témoins furent auditionnés. Les experts psychiatres déposèrent leurs rapports concernant l'état mental du requérant et d'un autre coaccusé, et furent interrogés par les parties. Par ailleurs, certains coaccusés furent entendus par le tribunal. Le tribunal ordonna également la lecture des dépositions de N.P. faites devant l'enquêteur les 22 avril, 30 septembre et 16 novembre 1999. L'affaire fut reportée en raison d'une coupure du courant.

Le 12 juillet 2001, certains des coaccusés furent de nouveau entendus. Le tribunal ordonna une expertise graphologique à la demande de l'un des prévenus, qui affirmait qu'il n'avait pas signé plusieurs procès ‑ verbaux d'interrogatoires et que sa signature avait été falsifiée.

Le 12 novembre 2001, l'affaire fut reportée, l'expert graphologue n'ayant pas présenté son rapport. Le tribunal constata que l'expert n'avait pas pu consulter le dossier qui avait été transmis au tribunal régional et la Cour suprême de cassation.

Le 20 février 2002, l'affaire fut mise en délibéré. Par un jugement rendu le jour suivant, le tribunal reconnut le requérant coupable, en état de récidive, de douze chefs d'accusation et prononça douze peines de deux ans et six mois à cinq ans d'emprisonnement.

Le requérant interjeta appel, en se plaignant de plusieurs irrégularités procédurales. Le jugement fut également attaqué par le parquet qui considérait que les peines prononcées étaient trop clémentes.

Par un jugement du 15 janvier 2003, le tribunal régional de Varna confirma le constat de culpabilité du requérant, aggrava les peines prononcées, appliqua les dispositions relatives au cumul des peines et ordonna l'exécution de la peine la plus sévère, à savoir onze ans d'emprisonnement.

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Par un arrêt du 11 août 2003, la Cour suprême de cassation confirma le jugement attaqué. B. Les recours contre la détention provisoire

Le requérant fut arrêté et placé en garde à vue le 21 avril 1999. Il fut placé en détention provisoire le jour suivant.

Le requérant contesta la mesure provisoire à plusieurs reprises.

Son premier recours fut examiné le 2 mai 1999. Le tribunal rejeta la demande au motif qu'un risque de fuite existait au vu des antécédents criminels du requérant et de la gravité des charges soulevées.

Une deuxième demande d'élargissement fut rejetée par le tribunal de district le 8 novembre 1999. Le tribunal estima qu'un réel danger de fuite et d'entrave à la justice, ainsi que de commission de nouvelles infractions existait au vu des nombreuses condamnations du requérant, des accusations soulevées et du fait qu'il y avait d'autres procédures pénales à son encontre.

Un nouveau recours contre la détention fut rejeté le 13 décembre 1999. Le tribunal motiva sa décision par le danger de fuite et de commission de nouvelles infractions par le requérant qui avait déjà été condamné à quatre reprises depuis 1991.

A une date non précisée en 2000, l'intéressé introduisit une nouvelle demande d'élargissement auprès du tribunal de district de Varna, en faisant valoir qu'il avait des problèmes de santé et qu'il devait prendre soin de son enfant malade.

Le recours fut examiné à l'audience tenue le 24 mars 2000. Par une ordonnance rendue le même jour, le tribunal rejeta la demande au motif que le requérant était accusé de plusieurs infractions intentionnelles graves et qu'il existait un danger de fuite et de commission de nouvelles infractions. Il releva également que l'état de santé du requérant, qui indiquait souffrir de psychopathie, ne justifiait pas son élargissement, au vu du rapport d'expertise produit. Le tribunal observa aussi que l'enfant du requérant était élevé par sa mère et que, dès lors, son état de santé ne justifiait pas la mise en liberté de l'intéressé. Enfin, le tribunal observa que les délais de détention n'étaient pas dépassés en l'espèce.

Le recours du requérant contre cette ordonnance fut rejeté par le tribunal régional de Varna, le 30 mars 2000.

A une date non précisée en avril 2000, le requérant introduisit une demande d'élargissement auprès du parquet régional de Varna ; sa demande fut transmise d'office au parquet de district qui, apparemment, la rejeta.

Le 17 mai 2000, le requérant forma un nouveau recours contre la détention provisoire, qui fut examiné par le juge rapporteur le 19 mai 2000. Par une ordonnance rendue le même jour, le juge rejeta le recours au motif qu'il existait un danger de fuite et de commission de nouvelles infractions compte tenu du nombre d'infractions reprochées à l'intéressé et de ses antécédents criminels.

Le requérant attaqua cette ordonnance devant le tribunal régional ; son recours fut rejeté le 22 juin 2000.

Le requérant introduisit un nouveau recours en août 2000. A l'audience tenue le 25 août 2000, le tribunal ordonna son expulsion de la salle d'audience pour cause de trouble à l'ordre public. A la fin des débats, le requérant fut reconduit dans la salle d'audience où, par une ordonnance prononcée en sa présence, le tribunal rejeta son recours, considérant que le maintien en détention était justifié, au vu du risque de fuite et de commission de nouvelles infractions.

Le recours du requérant contre cette ordonnance fut rejeté par le tribunal régional de Varna le 18 septembre 2000.

A l'audience du tribunal de district de Varna tenue le 9 octobre 2000, l'avocat de l'intéressé sollicita la modification de la mesure en assignation à résidence. Il observa que l'enfant du requérant était malade, que ce dernier avait un domicile fixe et que, dès lors, il n'existait pas de risque de fuite. Le tribunal rejeta la demande au motif que le risque de fuite et de commission de nouvelles infractions persistait, le requérant étant accusé de plusieurs infractions, commises en état de récidive, et ayant été condamné au pénal à plusieurs reprises.

Le requérant attaqua cette ordonnance ; son recours fut rejeté par le tribunal régional le 26 octobre 2000.

A l'audience du 18 décembre 2000, le conseil du requérant forma une nouvelle demande de modification de la mesure, en soutenant que toutes les mesures d'instruction avaient déjà eu lieu et que la mère et l'enfant du requérant avaient des problèmes de santé. Le tribunal rejeta la demande, estimant qu'il n'y avait aucun nouvel élément susceptible de justifier une modification de la mesure de détention.

Suite au recours formé par l'intéressé, le 19 janvier 2001, l'ordonnance fut confirmée par le tribunal régional.

Le requérant forma un nouveau recours qui fut examiné en audience publique le 19 février 2001. Le tribunal rejeta la demande, considérant qu'il n'y avait pas d'éléments nouveaux depuis l'ordonnance rejetant le précédent recours et confirma que la détention était justifiée au regard de la gravité des faits, au fait que les infractions en question avaient été commises dans une période de deux mois après la fin d'une peine d'emprisonnement, et des condamnations antérieures du requérant qui, une fois en liberté, risquait de commettre d'autres infractions.

A l'audience du 20 mars 2001, le requérant demanda de nouveau la modification de la mesure. Le tribunal rejeta sa demande, ayant constaté que l'état de santé de son enfant ne justifiait pas la mise en liberté de l'intéressé et qu'il n'y avait pas d'éléments nouveaux justifiant la modification de la mesure.

En décembre 2001, le requérant forma un nouveau recours de modification de la mesure, en se plaignant de la durée de la détention et en faisant valoir qu'il devait prendre soin de ses parents et de son enfant, gravement malades.

Le recours fut examiné en audience publique le 17 décembre 2001. Par une ordonnance rendue le même jour, le tribunal rejeta la demande, estimant que la durée de la détention n'était pas déraisonnable, au vu de la complexité de l'affaire, qui impliquait plusieurs prévenus et portait sur une série d'infractions. Le tribunal observa qu'il n'y avait pas de retards à relever au stade de l'enquête, les autorités de poursuite ayant respecté les délais prévus par la loi pertinente. Quant aux retards survenus lors de l'examen de l'affaire par le tribunal, il constata que l'affaire avait été ajournée à maintes reprises suite aux demandes de l'intéressé.

Le tribunal rejeta les arguments relatifs à l'état de santé des parents et de l'enfant du requérant, au motif que l'intéressé s'était mis lui-même dans l'impossibilité de rester auprès de ses proches.

Le 11 janvier 2002, le tribunal régional rejeta le recours du requérant contre cette ordonnance.

Par un jugement du 20 février 2002, le tribunal de district condamna le requérant à une peine d'emprisonnement. II.

Le Gouvernement considère que la période à prendre en considération a débuté avec le placement en détention du requérant, le 22 avril 1999, et a pris fin le 11 août 2003, date du prononcé de l'arrêt de la Cour suprême de cassation. La détention aurait donc duré environ quatre ans et trois mois.

Le Gouvernement fait valoir que le maintien en détention de l'intéressé était justifié par le risque de fuite, d'entrave à la justice et de la commission de nouvelles infractions relevé par les juridictions internes. Il souligne que les tribunaux bulgares ont examiné seize recours contre la détention et ont à chaque fois conclu que ce danger ne pouvait pas être écarté au vu de la sévérité des peines encourues et des antécédents criminels du requérant. Le Gouvernement met en avant le fait qu'il ne s'agissait pas d'une mesure prise à l'égard de toutes les personnes impliquées dans les infractions reprochées au requérant. En effet, le requérant et un autre coaccusé étaient les seuls à rester en détention provisoire jusqu'à la fin de la procédure, les autres prévenus ayant été relâchés, pour la plupart avant la clôture de l'enquête.

Par ailleurs, le Gouvernement fait valoir que la procédure a été conduite avec la diligence nécessaire dans pareil cas. Il attire l'attention de la Cour sur le fait que l'affaire a été souvent reportée à la demande du requérant qui n'a pas organisé sa défense de manière efficace et a souvent retiré son mandat de son conseil uniquement pour désigner le même avocat par la suite.

En conclusion, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête comme manifestement mal fondée.

Le requérant ne conteste pas la thèse du Gouvernement quant à la période à prendre en considération. En revanche, il considère que son maintien en détention n'était pas justifié. En particulier, les autorités saisies de ses recours contre la détention n'ont jamais tenu compte du fait que le risque de fuite s'amenuisait nécessairement avec le temps. En effet, après quelque temps, le requérant aurait même eu intérêt à purger sa peine, qui ne serait plus tellement sévère au vu de la période d'incarcération déjà subie qui, aux termes de la législation interne, devait être imputée sur la peine.

L'intéressé estime également que les autorités n'ont pas fait preuve de diligence dans la conduite de la procédure. Quant aux allégations du Gouvernement, selon lesquelles il serait lui-même responsable de certains retards, il admet avoir retiré son mandat de son conseil mais souligne que cela ne s'est produit qu'une fois et qu'il ne faisait que faire usage de ses droits de défense. B. Appréciation de la Cour 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Sur la période à prendre en considération

La Cour constate que la période à prendre en considération aux fins de l'article 5 § 3 a débuté avec l'arrestation du requérant le 21 avril 1999.

S'agissant de l'échéance de ladite période, la Cour rappelle que le jugement de condamnation, fût-ce seulement en premier ressort, constitue en principe le terme de la période à considérer sous l'angle de l'article 5 § 3 ; à partir de cette date, la détention de l'intéressé entre dans le champ de l'article 5 § 1 a) de la Convention (voir, au sein d'une jurisprudence particulièrement abondante, I.A. c. France , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII, p. 2976, § 98 et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV). En l'espèce, la requérant à été condamné à une peine d'emprisonnement par un jugement en date du 20 février 2002. La période à prendre en considération s'élève donc à deux ans et dix mois. a) Sur le caractère raisonnable de cette durée

La Cour rappelle que la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d'un certain temps, elle ne suffit plus (voir l'arrêt I.A. précité, p. 2979, § 102). La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir Labita c. Italy [GC], n o 26772/95, §§ 153, CEDH 2000-IV).

La Cour constate qu'en l'espèce, l'existence de raisons plausibles de soupçonner le requérant de la commission des infractions reprochées ne prête pas à controverse au vu des aveux faits le jour de son arrestation, des déclarations des autres coaccusés et de plusieurs témoins.

Elle relève ensuite que, pour refuser de libérer le requérant, les juridictions saisies ont invoqué, avec constance, les motifs suivants : la gravité des faits reprochés et le nombre des accusations soulevées, la sévérité des peines encourues, le risque de fuite et de récidive existant au vu des antécédents criminels du requérant, du fait qu'il était soupçonné d'avoir commis les infractions quelques mois seulement après avoir purgé une peine antérieure et que d'autres procédures pénales étaient déclenchées à son encontre. La Cour admet que les motifs de rejet des demandes du requérant, en particulier celui tiré de la nécessité de prévenir le renouvellement de l'infraction, étaient pertinents et suffisants (cf. Toth c. Autriche , arrêt du 12 décembre 1991, série A n o 224, p. 32, §§ 69-70, Mitev c. Bulgarie , n o 40063/98, § 106, 22 décembre 2004 et Ferraro c. Italie (déc.), n o 53106/99, 12 septembre 2002).

Il convient ensuite d'examiner la conduite de la procédure. La Cour relève que les juridictions internes se sont penchées sur cette question et ont estimé que le délai était raisonnable au vu de la complexité de l'affaire et du comportement de l'intéressé (voir paragraphe 45 ci-dessus). La Cour ne nie pas la complexité de l'affaire pénale en cause. Elle portait sur une série d'infractions commises en réunion. Les accusations étaient portées contre treize personnes au total, et chacune d'entre elles avait la possibilité d'exercer ses droits procéduraux légitimes. Certes, dans une telle situation, certains retards peuvent s'avérer inévitables comme par exemple ceux liés aux changements de représentant opérés par certains des coaccusés, y compris le requérant.

La Cour constate également que si les parties n'ont pas fourni de détails concernant le déroulement de l'enquête, il est certain que plusieurs actes d'instruction, tels les interrogatoires des prévenus, des victimes et des témoins, ainsi qu'un certain nombre d'expertises et confrontations, ont eu lieu. Eu égard à la complexité de l'affaire et à la durée raisonnable de cette partie de la procédure (environ huit mois), la Cour estime établi que les autorités ont agi avec célérité.

En revanche, la Cour note que par la suite l'examen de l'affaire a souffert quelques retards. En particulier, quatre mois ont été nécessaires à l'établissement de l'acte d'accusation (22 décembre 1999 – 21 avril 2000). Par la suite, la première audience sur le fond a été fixée au 9 octobre 2000 de façon qu'environ dix mois se sont écoulés entre la clôture de l'enquête et la première audience du tribunal de district. La Cour note également le délai de cinq mois entre deux audiences du tribunal de district (la période allant du 12 juillet au 12 novembre 2001) et le fait qu'une audience a été ajournée car l'expert graphologue n'avait pas pu prendre connaissance du dossier envoyé à une autre juridiction, ce qui a entraîné un nouveau retard de plus de trois mois.

Certes, envisagés séparément, les délais observés peuvent sembler normaux ; cependant, leur accumulation amène la Cour à estimer que les autorités compétentes n'ont pas fait preuve de la « diligence particulière » requise par l'article 5 § 3 de la Convention.

Dès lors, la Cour estime qu'en l'espèce il y a eu violation de cette disposition. II.

Le requérant réclame 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement ne soumet pas de commentaires.

Statuant en équité, la Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 1 700 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 4 150 levs bulgares (environ 2 120 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

Le Gouvernement ne fait pas de commentaires sur ce point.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour constate qu'il ressort des pièces produites que seule une partie des dépens encourus et réclamés étaient liés à la contestation de la détention provisoire, notamment des honoraires d'avocat d'un montant de 250 levs bulgares (128 EUR). Les autres factures concernent les honoraires des avocats ayant assuré la défense du requérant contre les accusations soulevées. Par conséquent, la Cour accorde au requérant la somme de 128 EUR et rejette le restant de la demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 700 EUR (mille sept cents euros) pour dommage moral et 128 EUR (cent vingt-huit euros) pour frais et dépens, à convertir en levs bulgares à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 avril 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président