ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3388/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 20.12.2022, sub numărul de dosar x/54/2022, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice : 1. repararea prejudiciului cauzat reclamantelor prin punerea în aplicare, începând cu data de 1 ianuarie 2022, a dispozițiilor art. XXIV pct. 13 din OUG nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M.O. nr. 1202/ 18.12 2021, prin care s-a introdus în Codul fiscal o taxă nouă sub forma contribuțiilor sociale obligatorii constând în asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din pensii pentru partea care depășește suma lunară de 4.000 lei, pentru fiecare drept de pensie, respectiv: - obligarea pârâților la despăgubiri constând în plata către reclamante a unor sume egale cu sumele reținute din pensiile reclamantelor începând cu luna ianuarie 2022, rețineri tăcute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, cu o bază lunară de calcul a contribuției de 10% din partea ce depășește suma lunară de 4.000 lei pentru fiecare drept de pensie, despăgubirile urmând a fi calculate începând cu prima reținere din pensia fiecărei reclamante și până la acoperirea integrală a prejudiciului, indexate cu rata inflației (alt. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004); - obligarea pârâților la despăgubiri constând în plata dobânzilor legale penalizatoare aferente sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, calculate începând cu data primei rețineri și până Ia acoperirea integrală a prejudiciului (art. 6 din OG nr. 13/2011); 2. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 83/2023 din 16 martie 2023 Curtea de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de A în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâții la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art.XXIV pct.13 din OUG nr.130/2021, începând cu data primei rețineri și până la încetarea acesteia, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale de la data fiecărei rețineri și până la plata sumei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Recurentul pârât Guvernul României a solicitat ca prin admiterea căii de atac să se modifice sentința civilă în sensul respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere privind obligarea sa la plata despăgubirilor. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că prima instanță a dispus în mod greșit în sarcina sa o obligație de plată, atât timp cât Guvernul României nu are capacitate juridică civilă, putând sta în judecată, în calitate de pârât, doar în litigiile de contencios administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, astfel cum rezultă din prevederile art. 102 și 108 din Constituție. Raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot avea natură civilă, ci doar administrativă, prin aceasta înțelegându-se raporturi care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, realizate în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice. Aceste alegații sunt confirmate și de prevederile art. 187 și urm din Legea nr. 287/2009, dar și de jurisprudența Înaltei Curți în materie. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situația în care ar cădea în pretenții, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamantă, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire. Mai învederează recurentul-pârât că, odată cu adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cererea reclamantului este lipsită de interesul susținerii sale, care, conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să îndeplinească cerința de a fi actual atât la data promovării, cât și pe parcursul soluționării acțiunii. Cererea este lipsită și de obiect, câtă vreme intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023 transpune obligația dispusă în sarcina pârâtului prin titlul executoriu, neputându-se susține că solicitarea de către reclamanți a penalităților ar mai avea obiect. Recurentul pârât Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii față de Statul român. În motivarea recursului, pârâtul a susținut în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., că prima instanță a dispus în mod greșit pârâții la plata către reclamant a a unei despăgubiri egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art.XXIV pct.13 din OUG nr.130/2021, începând cu data primei rețineri și până la încetarea acesteia, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale de la data fiecărei rețineri și până la plata sumei. Arată recurentul pârât Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor că pentru angajarea răspunderii patrimoniale Statului, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din prevederile art. 1349 și 1357 și următoarele C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, dovada legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de partea reclamantă. În cauza, chiar dacă s-au declarat neconstituționale unele dispoziții din O.U.G. nr. 130/2021, aceasta nu reprezintă automat un temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului, adoptarea unei ordonanțe de urgență neputând fi calificată drept faptă ilicită, reprezentând în realitate o exercitare a dreptului constituțional al Guvernului, care nu poate fi în niciun caz, ilicită. Astfel, adoptarea O.U.G. nr. 130/2021 s-a realizat în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, Guvernul motivând atât în preambulul actului cât și în expunerea de motive ce a însoțit actul. Or, în cazul măsurilor adoptate de autoritatea executivă în scopul protejării interesului public general este exclusă conduita ilicită, pârâtul manifestându-se în marja proprie de apreciere, realizând politica fiscală a statului în domeniul asigurărilor sociale. Aplicarea actelor normative reprezentate de ordonanțe/ ordonanțe ale Guvernului nu conduce la crearea de prejudicii, fiind cunoscut faptul că aplicarea legii de către persoanele obligate să ducă Ia îndeplinire prevederile legale nu generează prejudicii, se asigură doar respectarea legii în forma aflată în vigoare la un moment dat. Instanța de fond în mod greșit a reținut prezumția de culpa procesuala a pârâtului Ministerul Finanțelor fara să argumenteze dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357 cod civil, respectiv care este fapta ilicită săvârșită cu vinovăție a acestuia, făcând astfel o aplicare greșită a legii în ceea ce privește răspunderea civila delictuala a paratului Ministerul Finanțelor. Materia obligării părții care cade în pretenții la plata cheltuielilor de judecată este o formă specială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie ; pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, trebuie a fi îndeplinite următoarele cerințe, respectiv, existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului și acționarea cu vinovăție. Astfel, în mod greșit a reținut instanța de fond culpa procesuala a paratului Ministerul Finanțelor, în cauza nefiind îndeplinite cumulativ condițiile cerute de lege, și anume existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existența vinovăției celui care a determinat prejudiciul. În speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a Ministerului Finanțelor cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului. Temeiul obligării părții la plata cheltuielilor de judecată este constituit, întotdeauna, de culpa procesuală în care aceasta se află. În lipsa culpei procesuale, cheltuielile de judecată nu pot fi acordate. Totuși, cu privire la existența prejudiciului și întinderea acestuia, reclamantul nu dovedește în concret producerea prejudiciului așa cum a fost evidențiat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, limitându-se la a susține, exclusiv la nivel declarativ, calitatea acestora de foști magistrați și actuali pensionari afectați de prevederile O.U.G. nr. 130/2021, însă pentru repararea prejudiciului invocat, acesta trebuie dovedit printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric de momentul declarării ca neconstituțională a OUG sau a unor dispoziții ale acesteia. În acest context, cererea de chemare în judecată apare și ca fiind lipsită de interes, reclamantul nefăcând dovada interesului în definiția sa juridică, de a promova prezenta cerere, simpla afirmație cu privire la calitatea de magistrat pensionar afectat de aplicarea OUG nr. 130/2021 nefiind suficientă. Nedovedirea prejudiciului reiese chiar din cererea de chemare în judecată, prin care se solicită efectuarea de adrese la Casa Județeană de Pensii pentru „a comunica instanței data de la care a începută să facă rețineri. Acest aspect este irelevant, fiind evident că nu instanța de judecată este cea care trebuie să cuantifice suma pretinsă ca prejudiciu, obligația revenind exclusiv reclamantului. Mai mult, la data efectuării de către Casa teritorială de pensii a reținerilor din pensie cu titlu de C.A.S.S., Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 130/2021 era în vigoare, pentru perioada respectivă a produs efectele pentru care a fost emisă, astfel că în mod legal au fost luate măsurile respective. În contextul art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/ 1992, republicată, dispozițiile O.U.G. nr. 130/2021 și-au produs efectele până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr.650/2022 la 28 decembrie 2022, efectele acesteia nefiind înlăturate retroactiv, ci doar pentru viitor. Statul Roman prin Ministerul Finanțelor nu are atribuții și competențe în stabilirea și acordarea pensiei unor persoane determinate, și nici obligația corelativă a repara prejudiciul pretins în legătură cu eventuale rețineri din pensie.

Apărările formulate în cauză Intimatul – reclamant B a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că nu prezintă relevanță adoptarea O.U.G. nr. 4/15.02.2023 întrucât plata sumelor în 12 rate lunare, fără achitarea penalităților de întârziere și a dobânzilor legale nu conduce decât la creșterea daunelor efectiv suferite de creditorii pârâți.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul pârât Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al art. menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă. Or, conform prevederilor art. 265 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății „Colectarea contribuțiilor datorate de persoanele obligate să se asigure, precum și a contribuției asigurătorii pentru muncă datorată de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin A.N.A.F. și organele fiscale subordonate acesteia, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.” Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Codul fiscal „Contribuțiile sociale obligatorii reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: a) contribuțiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; b) contribuția de asișurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; c) contribuția asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat. Potrivit art. 29 alin. (1) din Codul de procedură fiscală „Administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetului asigurărilor pentru șomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel". Astfel, prevederile art. 30 alin. (1) din C. proc. fisc. indică în mod clar și concis faptul că „Pentru administrarea creanțelor fiscale și a altor creanțe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1), competența revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F.. stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F.” Dispozițiile art. 21 alin. (l) din același act normativ statuează că „dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/pălitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceara restituirea. (2) Potrivit alin.(l), se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului de a solicita restituirea. Având în vedere că în prezenta cauză s-a solicitat repararea unui prejudiciu implicând restituirea unor sume ce incumbă pârâtului, Înalta Curte reține că recursul acestuia este nefondat. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, reclamantul A era pensionar la data intrării în vigoare a OUG 130/2021. Urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ, acesta a suferit o diminuare a dreptului de pensie prin reținerea contribuției de asigurări sociale de sănătate, pentru partea care depășește suma lunară de 4.000 lei, potrivit art. 155 alin. (1) lit. a1 Cod Fiscal, introdus prin art. XXIV pct.13 din O.U.G. nr. 130/2021. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare, începând cu data de 1 ianuarie 2022, a dispozițiilor art. XXIV pct. 13 din OUG nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative din data de 17.12.2021, publicată în M.O. nr.1202/ 18.12.2021, solicitând totodată sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestui art., în temeiul art. 9 din Legea 554/2004. Înalta Curte reține că prin decizia Curții Constituționale nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, a fost admisă admis excepția de neconstituționalitate a art. XXIV pct.11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f2 C.fiscal], pct.12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h C.fiscal sintagma „de până la suma de 4.000 lei lunar inclusiv”], pct.13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a1) C.fiscal], pct.14 [cu referire la sintagma „venituri din pensii” din cuprinsul titlului secțiunii a 3-a capitolul III al titlului V „Contribuții sociale obligatorii” C.fiscal], pct.16 [cu referire la art. 1573 C.fiscal], pct.17 [cu referire la sintagma „precum și al veniturilor din pensii” din cuprinsul titlului secțiunii a 4-a capitolul III al titlului V „Contribuții sociale obligatorii” C.fiscal], pct.18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f2, alin. (5) în privința trimiterii la art. 1573 și alin. (7) ind.1 C.fiscal] și pct.19 [cu referire la alin. (1) lit. a în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f2 C.fiscal] și art.XXV alin. (1) lit. c [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privința alin. (1) și (5) ale art. 168 C.fiscal și pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, dispozițiile mai sus menționate fiind declarate neconstituționale. Prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv. Prezentul litigiu se întemeiază pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală „Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului”, care potrivit alin. (5) oferă posibilitatea promovării unei acțiuni în contencios administrativ ce „poate avea ca obiect, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative”. Raportat la temeiul de drept al acțiunii, prealabil verificării excepției lipsei de obiect, se impune analiza motivelor de recurs referitoare la pretinsa lipsă a capacității juridice civile, recurentul invocând, în esență, împrejurarea că nu poate sta în judecată în calitate de pârât decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, iar nu într-un raport juridic civil cum este cel de acordare a unor despăgubiri materiale. Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamant în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe considerate neconstituționale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului. Cum pretențiile reclamantului nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacități de drept civil, ci în considerarea capacității de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător. În consecință, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, argumentele vizând lipsa capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate. Examinând criticile pârâtului Guvernul României potrivit cărora prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023 nu mai subzistă interesul intimatului - reclamant de a acționa, Înalta Curte reține că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. c C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că, deși condiția existenței obiectului acțiunii privind obligarea Guvernului României la plata despăgubirilor egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din OUG nr. 130/2021, precum și cea privind obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să se dispună încetarea reținerilor din pensia reclamantului, era îndeplinită la data promovării acțiunii și la data pronunțării sentinței, ulterior, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/15.02.2023, obiectul cererii de chemare în judecată sub aceste aspecte nu mai subzistă, fiind realizate pretențiile concrete deduse judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamant este la momentul de față rămas fără obiect, urmând să fie respins ca atare. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/15.02.2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 138/17.02.2023, sumele reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv, se restituie lunar în perioada 1 martie 2023-28 februarie 2024, după recalcularea venitului impozabil corespunzător lunilor pentru care se efectuează restituirea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și reținerea diferențelor de impozit pe venit datorate. Potrivit art. 2 din același act normativ, restituirea sumelor prevăzute la art. 1 se face, din oficiu, de către Casa Națională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii, precum și de către casele de pensii sectoriale și de către entitățile care plătesc venituri din pensii. Or, în concret, în condițiile în care prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a dispus restituirea de către Casa Națională de Pensii Publice, prin casele teritoriale sau sectoriale de pensii, a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, Înalta Curte constată că nu se mai justifică folosul practic în susținerea cererii de acordare a despăgubirilor, precum și cea privind emiterea unui act prin care să se dispună încetarea reținerilor, acestea fiind deja prevăzute la nivel legislativ. În consecință, Înalta Curte, consecutiv admiterii recursului declarat de pârâtul Guvernul României și casării sentinței recurate, în condițiile art. 496 alin. (1) raportat la art. 32 C. proc. civ., va respinge capătul de cerere privind obligarea Guvernului la plata despăgubirilor egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din OUG nr. 130/2021 și capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să se dispună încetarea reținerilor din pensia reclamantului, ca rămase fără obiect. Pe de altă parte, câtă vreme prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a dispus doar restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin reținerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflației a sumelor ce vor fi restituite și plății dobânzilor legale aferente acestor sume, calculate începând cu data primei rețineri și până la acoperirea integrală a prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recurs formulate de pârâtul Guvernul României vizând obligația de plată a acestor accesorii. Despăgubirile solicitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004 sunt aferente prejudiciului constând, pe de-o parte, în debitul principal (a cărui restituire a fost reglementată prin O.U.G. nr. 4/2023), iar, pe de altă parte, în devalorizarea monedei datorită inflației și lipsirea reclamanților de folosința sumei solicitate (dobânda legală). Or, obligația de plată a acestor accesorii aparține tot Guvernului României, care a generat prejudiciul prin impunerea în sarcina reclamanților a obligației de plată a unei contribuții, printr-un act normativ neconstituțional. Înalta Curte constată că repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin lipsirea acestora de drepturile cuvenite cuprinde trei componente: plata sumelor reținute; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației (damnum emergens) și plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) C. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor ca nefondat și va admite recursul, va casa în parte sentința, va respinge capetele de cerere privind plata despăgubirilor reținute și obligarea la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună încetarea reținerilor din pensia reclamantului, ca rămase fără obiect, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate în ceea ce privește actualizarea sumelor cu indicele de inflație și plata dobânzii legale de la data fiecărei rețineri și până la plata sumei.