ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3111/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și cu B, a solicitat anularea hotărârii nr. x /2023 a CNCD, admiterea cererilor formulate în petiția adresată CNCD obligarea pârâtului CNCD la suportarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a adresat o petiție pârâtului CNCD la data de 20 mai 2022 prin care a reclamant pe pârâtul B pentru comiterea mai multor fapte comise împotriva comunității maghiare din România, care ar contraveni prevederilor O.G. nr. 137/2000 și care ar consta în discriminare, hărțuire, tratament degradant, propagandă naționalist – șovină, instigare la ură rasială sau națională.

Prin sentința civilă nr. 168 din 28 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta apreciind că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea regulilor de procedură ale căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pronunțând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii.

Totodată, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim set de critici, încadrate de recurenta reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 11 alin. (2) C. proc. civ., precum și a dreptului la un proces echitabil prin adoptarea sentinței cu neglijarea completă a susținerilor și argumentelor reclamantei.

Totodată, s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care impun obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a cuprins două capete iar instanța de fond nu le-a analizat distinct.

De asemenea, încălcându-i obligaia constituională de a se supune legii, fiind obligată să admită măcar parial primul capăt de cerere, instanța a respins în totalitate cererea de chemare în judecată, lăsând în vigoare i punctul 2 din Hotărârea C.N.C.D. nr. x /2023 despre care chiar ea a constatat că este fals.

Invocând dispozițiile art. 249 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (6) din OG 137/2000 care prevede sarcina inversării probei, s-a arătat că în condițiile probării existenței unor fapte care constituie încălcări ale O.G. nr. 137/2000, susinerea reclamantei trebuia considerată ca fiind demonstrată i, în consecină, cererea privind anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. x/2023 ar fi trebuit admisă. Întrucât prima instanță nu a procedat ca atare, sentina recurată se impune a fi casată.

Cu privire la casarea sentinței recurate din perspectiva motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că aprecierile instanței cu privire la faptul că postările pot face obiectul analizei unui alt tip de răspundere civilă sau penală, reclamanta având posibilitatea de a formula plângere penală, sunt contradictorii, în condițiile în care s-a apreciat că acestea nu incită la ură.

În ceea ce privește casarea sentinei recurate prin prisma cazului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că prin soluția pronunțată curtea de apel a respins cererea formulată, cu încălcarea prevederilor Constituției, ale Legii nr. 554/2004, ale O.G. nr. 137/2000 i ale O.G. nr. 2/2001.

S-a susținut că în cazul în care o afirmație este de natură să atingă demnitatea (așa cum chiar CNCD a constatat), acea în mod evident depăseste limitele libertății de exprimare, deci trebuia sancționată de către CNCD în baza art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

În aceste condiții, instanța ar fi fost obligată să constate că CNCD și-a încălcat obligația de a sancționa încălcările prevederilor O.G. nr. 137/2000 și ar fi trebuit să anuleze Hotărârea CNCD nr. x /2023. De vreme ce nu a procedat așa, prima instanță a încălcat acele prevederi, lăsând nesancționate fapte care se incadrează în O.G. nr. 137/2000.

S-a arătat că în cazul dosarului C.N.C.D. nr x/2022 persoana reclamată nu a depus punct de vedere la C.N.C.D. i nu a dovedit nici prin întâmpinarea depusă la acest dosar că nu a încălcat prevederile O.G. 137/2300, caz în care ar fi fost de datoria instanei să constate că nu sunt îndeplinite prevederile art. 20 alin. (6) din OG 137/2000 i să admită cererea așa cum a fost formulată.

În petiia adresată CNCD reclamanta nu a reclamat mai multe fapte de încălcare a demnității umane (deci o singură contravenie comisă în mod repetat), ci fapte de discriminare, hăruire, tratament degradant, propagandă naionalist-ovină i de instigare la ură rasială sau naională (deci mai multe contravenii), comise unele de către persoana reclamată iar altele de către cei care au comentat la postările sale, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din OG nr. 2/2001 care prevăd că sancțiunea de aplică pentru fiecare contravenție.

În privina postărilor reclamate, s-a arătat că acestea conin, printre altele, afirmaii faptice (deci nu idei) cum ar fi: „inutul Secuiesc nu există", care sunt faptic neadevărate, dar de natură să atingă demnitatea locuitorilor acelui inut, aa cum chiar C.N.C.D. a constatat și care nu se încadrează în limitele libertăii de exprimare.

Aa cum rezultă din comentariile la postare, aceasta a incitat la ură împotriva maghiarilor cu referire la comentariile „acești cozi de topor care își bat joc de poporul român pe fată" sau „nu le place de români să plece în Ungaria, nu va plânge nimeni".

S-a mai arătat că prima instană a ignorat criteriile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, postarea referindu-se la o faptă care nu a avut loc (s-a vehiculat în spațiul public că jucătorii echipei naționale de hochei au intonat imnul Ținutului Secuiesc în locul imnului României), incitând împotriva jucătorilor (în loc să clarifice situația), postarea a avut în mod evident o contribuie negativă la o dezbatere publică, a contribuit la escaladarea și nu la clarificarea situației.

Cu privire la reținea primei instanțe asupra lipsei unei calități oficiale a persoanei reclamate, s-a arătat că aceasta este un personaj public, cu diferite acțiuni organizate în localități din județele Harghita, Covasna și Mures, președintele unei asociații, care publică în mod frecvent și în presa online.

De asemenea, s-a reclamat și faptul că anterior acesta a mai comis astfel de fapte, aspect neglijat complet de instanța de judecată.

Toate susținerile primei instanțe cu privire la postările reclamate sunt contrazise de starea de fapt, sau chiar de constatări ale C.N.C.D. sau ale instanței, neputând constitui motive pentru decizia de a respinge cererea de chemare în judecată. Din starea de fapt rezultă că persoana reclamată a încălcat prevederile art. 30 din Constituie i ale mai multor art. din O.G. nr. 137/2000 și întrucât C.N.C.D. nu a sancționat-o, ar fi fost de datoria primei instanțe să constate că hotărârea C.N.C.D. este netemeinică i nelegală i ar fi trebuit să admită primul petit al cererii.

Legat de comentarii, prima instanță a afirmat de mai multe ori în cadrul sentinței recurate, contrar susținerii C.N.C.D., că persoana reclamată poartă răspunderea pentru ele. Recurenta – reclamantă a arătat că înainte de a se adresa C.N.C.D. a solicitat ștergerea comentariilor cu conținut contravențional, solicitare la care nu s-a dat curs, astfel că vina aparține persoanei reclamante, care și le-a asumat. Pentru aceste motive, instanța era datoare să anuleze pct. 2 din hotărâre,

Totodată, s-a criticat împrejurarea că C.N.C.D. nu a soluționat reclamația în privința a patru dintre cele cinci contravenii reclamate, astfel i-a încălcat obligația stabilită în O.G. nr. 137/2000 de a soluționa în întregime petițiile adresate și în O.G. nr. 2/2001 de a sancționa fiecare contravenție comisă de către persoana reclamată, instanța fiind astfel obligată să anuleze Hotărârea nr. x /2023 i să oblige C.N.C.D. să emită o nouă hotărâre (în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/20024).

Pentru aceste motive, s-a apreciat că se impune anularea hotărârii atacate și admiterea celor două capete de cerere, urmând a se avea în vedere, ca factor agravant, că persoana reclamată a mai fost sancționată (în acele cazuri inclusiv cu amenzi contravenționale) de către CNCD și de instanțe pentru fapte asemănătoare.

Intimatul – pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reluate argumentele expuse în fața instanței de fond cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în cauză nefiind depășite limitele libertății de exprimare pentru a putea fi atrasă răspunderea juridică a persoanei reclamate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

5.1.Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea formulată de reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și cu B, a solicitat anularea hotărârii nr. x /2023 a CNCD, admiterea cererilor formulate în petiția adresată CNCD și obligarea CNCD la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Hotărârea nr. x /2023 intimatul – pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că afirmațiile reclamatului nu depășesc limitele libertății de exprimare conform art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar acesta nu răspunde juridic pentru comentariile altor persoane.

5.2. Analiza cazurilor de casare.

5.2.1.Analizând motivele de recurs potrivit încadrării propuse de recurenta – reclamantă, Înalta Curte constată că, deși aceasta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aspectele învederate nu privesc neregularizați de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ. și care să poată fi analizate în consecință.

Astfel, cu excepția invocării formale a dispozițiilor art. 11 alin. (2) C. proc. civ. (în fapt art. 22 – Rolul judecătorului în aflarea adevărului – criticile formulate ce vizează ignorarea apărărilor reclamantei, omisiunea de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, or greșita aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000, nu pot fi subsumate acestui caz de casare, ci se încadrează la pct. 6 și, respectiv pct. 8 din alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

5.2.2. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”), acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C de proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. de proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante potrivit cărora deși aceasta a reclamat un număr de cinci contravenții, atât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și instanța de fond nu au cercetat și nu s-au pronunțat decât cu privire la discriminare, Înalta Curte constată că în momentul în care instanța de fond a procedat la analizarea cauzei, aceasta s-a raportat și a avut în vedere toate faptele de care reclamanta l-a acuzat pe pârât, analizând art. și comentariile criticate, ajungând la concluzia neîncălcării prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Raportat la întreaga analiză făcută de instanța de fond, precum și la concluziile expuse de către aceasta, instanța de control judiciar apreciază ca fiind fără niciun dubiu faptul că au fost avute în vedere toate probele invocate prin sesizare, sens în care criticile aduse de recurenta-reclamantă sunt nefondate.

Strict formal, omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere cu încălcarea dispozițiilor art. 397 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta - reclamantă, nu poate face obiectul recursului, ci a procedurii prevăzute la art. 444 C. proc. civ. cu privire la completarea hotărârii.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei – reclamante cu privire la existența a două capete de cerere, unul de anulare a hotărârii și unul de soluționare a petiției, instanța de contencios administrativ fiind învestită în condițiile art. 20 alin. (9) din OG nr. 137/2000 cu cererea de anulare, în temeiul art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 a Hotărârii Colegiului Director și nu cu un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, astfel cum greșit se susține prin recurs.

Faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. În cauză instanța de fond a fost efectuat o analiză de ansamblu a faptelor reclamate prin petiția ce a făcut obiectul dosarului CNCD, respectiv postările și comentariile criticate, instanța de fond indicând în mod motivat inclusiv motivele pentru care a apreciat ca fiind lipsite de relevanță în cauză anumite aspecte invocate în cuprisul petiției.

Instanța de judecată are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de parte, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 3 și art. 6 C. proc. civ.

Totodată, nu se poate constata nicio contradicție între considerentele sentinței, în condițiile în care, din pasajele redate de recurenta – reclamantă în susținerea acestei critici rezultă cu evidență că prima instanță a analizat cauza exclusiv din prisma inexistenței răspunderii contravenționale prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. de proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

5.2.3. Recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este de asemenea nefondat.

Raportat la criticile recurentei – reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 față de împrejurarea neanulării pct. 2 din hotărârea atacată (înlăturarea răspunderii pentru comentariile terților), respectiv obligația admiterii în parte a capătului de cerere cu privire la soluționarea petiției nr. (...)/24.05.2022, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora.

Amintește Înalta Curte că prin Decizia nr. 749 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, paragrafele 20 și 21, Curtea Constituțională a reținut că C.N.C.D. a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi. În soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenți constatatori care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin ordonanță, iar, în vederea aflării adevărului, aceștia desfășoară și o activitate de investigare. CNCD este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale.

Persoana care se consideră discriminată are dreptul de a solicita Consiliului înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării, C.N.C.D. pronunțând-se asupra sesizării printr-o Hotărâre care, potrivit art. 20 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 trebuie să cuprindă numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

Hotărârea pronunțată poate fi atacată potrivit art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.

Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea 554/2004, instanța de contencios administrativ soluționând acțiunea introductivă la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Din aceste reglementări rezulta că în economia Legii nr. 554/2004, contenciosul administrativ este un contencios de plină jurisdicție în sensul că instanța este competentă să realizeze o jurisdicție completă, având prerogative să adopte o paleta largă de soluții, care sa asigure un remediu eficient pentru cetățeanul lezat în drepturile sale.

Natura de plină jurisdicție a contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004 rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 8 alin. (1) si art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/20045 care recunosc posibilitatea formulării unor cereri complexe, care nu se limitează la cererea de anulare a actului administrativ ci vizează și obligația înlăturării tuturor efectelor actului administrativ vătămător.

Or hotărârea pronunțată de judecătorul fondului se încadrează în această sferă a contenciosului subiectiv de plină jurisdicție, cauza fiind analizată sub toate aspectele invocate prin petițiile adresate pârâtului, atât asupra acuzațiilor de discriminare aduse de reclamantă cu privire la mesajele postate de pagina personală de pârâtul B, cât și asupra comentariilor făcute de terți pe pagina personală a pârâtului, legate de postările principale analizate, în raport de normele de drept material incidente în cauză și de jurisprudența CEDO.

Cum hotărârea nr. x din data de 22.02.2023 nu conține dispoziții executorii care să contravină soluției adoptate de prima instanță, Înalta Curte nu poate reține încălcarea vreunei norme de drept procedural sau material referitoare la neanularea parțială a acesteia cu privire la aprecierile din cuprinsul acesteia înlăturate de către instanța de fond.

Neîntemeiată este și critica privind greșita aplicare a depozițiilor art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 potrivit cărora: „persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”.

În cazul concret dedus judecății mijloacele de probă constituie înscrisurile depuse la filele 24 – 36 de la dosarul de fond (extrase rețea de socializare), necontestate, astfel că nu se pune în cauză problema sarcinii probei.

Contrar însă interpretării date de recurenta – reclamantă, chiar și în lipsa punctului de vedere al pârâtului, obligația Consiliului și a instanței de judecată de a analiza conținutul faptelor din perspectiva art. 2 din O.G. nr. 137/2000 subzistă, potrivit art. 22 C. proc. civ.

Simplul fapt că pârâtul nu s-a apărat în vreun fel în cursul procedurii administrative și jurisdicționale nu conduce de drept la constatarea încălcării O.G. nr. 137/2000 și la sancționarea contravențională a pârâtului B.

În speță, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Observând petiția adresată recurentului-pârât C.N.C.D., se constată că recurenta-reclamantă a solicitat sancționarea contravențională a intimatului-pârât B pentru sâvârșirea contravențiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în raport cu afirmațiile publice postate de acesta pe paginile de facebook pe care le administrează, precum și a comentariilor cititorilor acestor postări.

Înalta Curte, reamintește dispozițiile legale incidente, avute în vedere și de prima instanță:

„Art. 2 (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (...) (4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale. (5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. ” (…)

„Art. 15 Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia,,.

Se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, interpretate prin prisma prevederilor care garantează libertatea de exprimare.

Convenția europeană a drepturilor omului prevede, la art. 10 alin. (2), limitarea libertății de exprimare: „Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau unor sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

De asemenea, art. 30 al Constituției României asigură libertatea de exprimare, dar prevede și limitele acesteia. Astfel: „(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război, de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

După cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului său și a dezvoltării fiecărei persoane (cauza Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al art. 10, ea se aplica nu numai „informațiilor” sau „ideilor” primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci si celor care lovesc, șochează sau neliniștesc o persoană sau o parte a populației, în baza pluralismului, tolerantei si spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista (cauza Handyside c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei). Așa cum precizează art. 10, exercitarea acestei libertăți este supusa unor formalități, condiții, restricții și sancțiuni, care trebuie totuși să fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind sa fie stabilita în mod convingator (cauza Observer si Guardian c. Regatului Unit; cauza Jersild c. Danemarcei).

Pe de altă parte expresiile ce vizează propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazată pe intoleranță nu beneficiază de protectia art. 10 al Conventiei.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante, în cauză, nu se regăsește această din urmă ipoteză și, pe cale de consecință, nu este necesară ingerința statului în exercitarea libertății de exprimare.

În primul rând, se constată că prin afirmațiile făcute recurentul-reclamant nu a urmărit diseminarea unor opinii legate comunitatea maghiară din România, faptele reclamate fiind reprezentate de două postări pe pagina proprie de (...), în datele de 9 și 10 mai 2022, precum și de comentariile unor terțe persoane pe aceeași pagină, legate de cele două comentarii, asupra unui eveniment intens dezbătut public din România, din luna mai 2022, care a provocat tensiuni negative între cele două comunități.

S-a reținut că în perioada 3 – 8 mai 2022 a avut loc la Lublijana, Slovenia, campionatul mondial de hochei, la care a participat și echipa României.

Cu ocazia ultimului meci, disputat de echipele României și Ungariei pe data de 8 mai 2022, după terminarea acestui meci, mare parte a echipei României, formată în proporție covârșitoare din jucători din zone în care etnicii maghiari sunt majoritari (Harghita și Covasna), în condițiile în care a pierdut meciul cu Ungaria, a făcut un tur de patinoar și ar fi intonat, alături de spectatori, un cântec intitulat Imnul Secuiesc.

Constată instanța că însăși referirea la eveniment în sine, raportat la simbolistica intonării unui imn de stat, sau al unui alt cântec cu valoare de simbol pentru o comunitate și exprimarea unui punct de vedere într-un fel sau în altul, este de natură să trezească sentimente și emoții ale celor două comunități.

Din analiza textului reiese că autorul a avut intenția de a contribui la dezbaterea publică privitoare la presupusa atitudine a unei părți a jucătorilor naționalei României, recurentul manifestându-și dezaprobarea cu privire la modul în care au gestionat momentul intonării imnului în cadrul unei competiții oficiale la nivel mondial. În egală măsură și criticile la adresa unui reprezentat al Guvernului prezent la acel moment nu sunt de natură a leza drepturile etnicilor maghiari din România, referirea fiind efectuată nu în raport de etnia acestuia, ci de reprezentant al statului român. Practic, criticile se îndreaptă împotriva sportivilor față de încălcarea regulamentelor sportive, acestea nefiind îndreptate asupra comunității maghiare din România.

Or, observându-se că afimațiile cuprinse în mesajul intimatului - pârât nu conțin elemente de violență sau de instigare la violență, ură sau intoleranță, față de personale de etnie maghiară, fiind criticate anumite măsuri și acțiuni, Înalta Curte, conform celor reținute de prima instanță, constată că afirmațiile analizate nu depășesc limitele libertății de exprimare, astfel încât nu se impune o ingerință a statului în exercitarea acestui drept.

La aceasta se adaugă și faptul că intimatul – pârât B nu are o funcție și nu reprezintă o instituție publică, ci este un simplu particular, care își exprimă public anumite opinii.

În ceea ce privește comentariile făcute de urmăritorii paginii de (...) ai recurentului-pârât la declarația acestuia, prima instanță a reținut, că deși sunt la limita decenței de exprimare civilizată („o mizerie de iredentist acest ministru”), acestea trebuie apreciate în contextul evenimentelor petrecute la începutul lunii mai 2022 și a dezbaterilor de amploare în spațiul public românesc, cu privire la intonarea altui imn decât cel de stat de către sportivi ai echipei naționale.

În legătură cu responsabilitatea intimatului-pârât pentru comentariile făcute de urmăritorii săi, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauzele Magyar Tartalomszolgaltatok Egyesulete și ind ex.hu ZRT contra Ungariei, Delfi AS versus Estonia, Sanchez versus Franța, observând că acestea nu se nu se încadrează într-un discurs al urii și violenței și nici nu conțin amenințări la adresa integralității fizice a persoanelor.

Pentru a atrage răspunderea contravențională a intimatului - pârât cu privire la comentariile postate pe pagina acestuia de socializare, era necesar ca prin postarea sa, acesta să determine sau să instige terții să aibă un comportament negativ. Însă din conținutul mesajului distribuit rezultă doar o atitudine dezaprobatoare față de o stare de fapt, pentru care autorul declarației nu ar trebui să fie răspunzător.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că obligația de a controla conținutul paginii de socializare este împovărătoare, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu este un profesionist iar din capturile de pe comentarii nu rezultă că acesta și-ar fi însușit caracterul acestora, participând personal la săvârșirea unei fapte de discriminare prin adoptarea unei conduite pasive.

În acord cu cele reținute de prima instanță, se apreciază că sintagmele analizate, deși agresive pe alocuri, nu se încadrează într-un discurs al urii sau al amenințărilor directe împotriva etniei maghiare și nu reprezintă o discriminare pe criteriu etnic, care să justifice ingerința statului în libertatea de exprimare și să atragă răspunderea recurentului-pârât în sensul art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, Înalta Curte constată că este vorba despre o singură sesizare cu privire la postări efectuate de către intimatul pârât în același context și la comentariile efectuate de terți asupra postărilor, analizate prin prisma incidenței dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, iar nu de 5 contravenții, cum greșit susține recurenta – reclamantă.

În condițiile in care nu se reține nicio faptă de discriminare, împrejurarea că intimatul – reclamant a mai fost sancționat anterior nu prezintă relevanță în speță, cum nici susținerile privind multiplele acte de discriminare care ar viza doar individualizarea sancțiunii contravenționale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația A împotriva sentinței nr. 168 din 28 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.