ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia – Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 16.04.2021, sub nr. x/2/2020, prin declinarea competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 400 din 17.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A, în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, anularea în parte a Ordinului șefului Statului Major al Apărării nr. S.P.V. 4 emis la 12.08.2019, cu consecința retragerii titlului onorific de „veteran”.

Prin sentința nr. 143/2021 din 29 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de chemare în judecată și a obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtului a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul Ministerul Apărării Naționale, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 2 lit. a din O.U.G. nr. 82/2006, act normativ abrogat la data de 04.02.2021 prin art. 27 din Legea nr. 168/2020 privind recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații desfășurate pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român, precum și acordarea unor drepturi acestuia, familiei sale și urmașilor celui decedat (denumită în continuare Legea nr. 168/2020).

Recurentul-reclamant arată că prevederile art. 2 lit. a din O.U.G. nr. 82/2006, care stipulează că „personalul armatei - cadrele militare, soldații și gradații profesioniști, precum și rezerviștii voluntari și personalul civil care participă la acțiuni militare, în mod individual sau colectiv”, sunt de strictă interpretare și aplicare. Instanța de fond ar fi trebuit să respecte caracterul imperativ al acestor dispoziții și să țină cont de efectele juridice ale abrogării actului normativ prin Legea nr. 168/2020.

Deși instanța de fond a plecat de la premisa corectă că „litigiul dedus judecății presupune stabilirea incidenței prevederilor O.U.G. nr. 82/2006 în raport cu situația pârâtului, din perspectiva calității pe care o deținea la momentul producerii accidentului din anul 1992”, raționamentul său s-a îndepărtat de cadrul legal aplicabil. Această abordare a condus la o soluție contrară dispozițiilor legale.

Recurentul consideră că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 2 lit. a din O.U.G. nr. 82/2006, ignorând intenția expresă a legiuitorului reflectată în preambulul actului normativ.

Preambulul O.U.G. nr. 82/2006 subliniază angajamentele României față de organismele internaționale de securitate, participarea personalului militar și civil la acțiuni cu grad ridicat de pericol și necesitatea recunoașterii meritelor acestora. De asemenea, preambulul evidențiază impactul imposibilității menținerii în activitate a persoanelor clasate inapte pentru serviciul militar asupra moralului trupelor și succesului misiunilor.

Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, preambulul enunță scopul și justificarea reglementării. Instanța de fond avea obligația de a interpreta O.U.G. nr. 82/2006 în concordanță cu scopul urmărit de legiuitor.

Cu toate acestea, instanța de fond a preluat în mod necritic interpretarea eronată susținută de pârât, conform căreia „personalul armatei” definit la art. 2 lit. a include cinci categorii distincte și că „soldații și gradații profesioniști” constituie două entități separate. Această interpretare distorsionată a condus la o soluție nelegală.

În contextul O.U.G. nr. 82/2006, sintagma „personalul armatei” se referă exclusiv la personalul profesionalizat al armatei, excluzând militarii în termen.

În perioada 1991 – 31.12.2006, în cadrul armatei au existat două categorii de militari: „militarii în termen” și „militarii angajați pe bază de contract (m.a.c.)”. Reclamantul făcea parte din prima categorie, care nu intră în definiția „personalului armatei” din O.U.G. nr. 82/2006. Astfel, actul normativ viza exclusiv personalul profesionalizat al armatei.

Nu se pune problema excluderii „militarilor în termen” din „corpul armatei”, ci doar a excluderii lor din noțiunea de „personal al armatei”, care include exclusiv personalul profesionalizat și remunerat, atât militar, cât și civil, al Ministerului Apărării Naționale.

În concluzie, categoria militarilor în termen, din care făcea parte reclamantul în 1992, nu intră în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 82/2006.

Totodată, O.U.G. nr. 82/2006 face trimitere, în ceea ce privește acțiunile militare reglementate, la Legea nr. 42/2004 și, ulterior, la Legea nr. 121/2011; misiunile prevăzute în aceste legi nu au fost desfășurate de militarii în termen, ci doar de personalul militar și civil profesionalizat al Ministerului Apărării Naționale.

Aprecierea instanței de fond, potrivit căreia art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 82/2006 ar justifica includerea militarilor în termen în categoria personalului armatei, este eronată.

Intenția legiuitorului de a reglementa acțiunile militare din 1990 derivă din participarea personalului militar și civil la primele misiuni internaționale post-1989. Astfel, prima misiune a militarilor români în afara granițelor a avut loc în perioada 9 februarie – 22 martie 1991, în Orientul Mijlociu, în cadrul operațiunii B, la care au participat exclusiv cadre militare în activitate.

Prin urmare, includerea acțiunilor militare din 1990 în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 82/2006 nu justifică includerea militarilor în termen în această categorie.

Recurentul-reclamant prezintă diverse operațiuni și misiuni internaționale la care a participat Armata României înainte de aderarea la NATO, subliniind că doar militari profesioniști și personal civil al MApN au luat parte la acestea. Militarii în termen nu au fost implicați, ceea ce confirmă că personalul armatei, conform O.U.G. nr. 82/2006, se referă exclusiv la personalul profesionalizat.

În fine, contrar susținerilor instanței de fond, afecțiunile fizice suferite de pârât în 1992, ca militar în termen, nu se încadrează în categoria celor vizate de art. 2 lit. h din O.U.G. nr. 82/2006. Potrivit acestui articol, sunt incluse doar „boli dobândite în urma acțiunilor de luptă, accidentelor, catastrofelor și altor evenimente intervenite ca urmare a participării la acțiuni militare ale personalului armatei”.

Se subliniază că pârâtul a fost încadrat în gradul II de invaliditate abia în 2016, iar legătura de cauzalitate cu accidentul din 1992 a fost stabilită doar în 2018, prin Sentința civilă nr. 450/25.04.2018, pronunțată de Tribunalul Hunedoara (rămasă definitivă prin respingerea apelului – dosar nr. x/97/2017*).

Prin urmare, raportat la prevederile legale aplicabile și la situația de fapt, afecțiunile fizice invocate nu intră sub incidența O.U.G. nr. 82/2006, interpretarea instanței de fond fiind nelegală.

Intimatul-pârât A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la filele 39-42 dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin Ordinul șefului Statului Major al Apărării nr. S.P.V. 4/12.08.2019, intimatului-pârât A i-a fost acordat titlul onorific de ”veteran”.

Acest ordin a fost emis în baza art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare și acordarea unor drepturi acestuia și urmașilor celui decedat și art. 3 alin. (1) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.88/2016 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 82/2006.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al prezentei decizii, recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naționale a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, anularea în parte a Ordinului șefului Statului Major al Apărării nr. S.P.V. 4 emis la 12.08.2019, cu consecința retragerii titlului onorific de „veteran”, apreciind că s-ar fi făcut o apreciere incorectă a îndeplinirii condițiilor impuse de O.U.G. nr. 82/2006 pentru pârâtul care a invocat participarea la acțiuni militare în urma cărora a dobândit afecțiuni fizice.

Prin sentința recurată, acțiunea recurentului-reclamant a fost respinsă, instanța de fond reținând, în esență, că intimatul-pârât întrunea la nivelul anului 1992, când a avut loc evenimentul cauzator, calitatea de soldat prevăzută de O.U.G. nr. 82/2006 și că această calitate o includea pe cea de militar în termen. De asemenea, a reținut că intimatul-pârât a participat la o acțiune militară în sensul art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 82/2006 și art. 2 alin. (1) lit. b din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 82/2006, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale M.88/2016, înlăturând, astfel, ca neîntemeiate argumentele recurentului-reclamant M.Ap.N. care a susținut că beneficiari ai prevederilor O.U.G. nr. 82/2006 sunt doar cei participanți la misiuni sub egida NATO și UE, în această categorie neputându-se regăsi militarii în termen.

În raport de cadrul normativ incident, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 82/2006, ”(1) Personalului armatei care a participat, cel puțin 4 luni, neîntrerupt sau cumulativ, la acțiuni militare, așa cum sunt definite la art. 2 lit. b), i se conferă titlul onorific de "Veteran". (2) Personalului armatei participant la acțiuni militare aflat în una dintre situațiile definite la art. 2 lit. c), d) și g), precum și celui care a dobândit afecțiunile prevăzute la art. 2 lit. h) și i) li se conferă titlul onorific de «Veteran», indiferent de durata participării.”

De asemenea, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.88/2016 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a actului normativ menționat (O.U.G. nr. 82/2006),”(1) Titlul onorific de "Veteran", denumit în continuare titlu onorific, se conferă prin ordin al șefului Statului Major General, respectiv prin dispoziție a directorului general al Direcției generale de informații a apărării pentru structurile din subordinea acestuia, personalului armatei care a participat la acțiuni militare, începând cu anul 1990, pe baza propunerilor înaintate ierarhic de către comandanții/șefii structurilor care au organizat și/sau au condus acțiunile militare, sau a comandantului/șefului structurii în care este încadrat personalul respectiv, astfel: a) personalului armatei care a participat la acțiuni militare timp de cel puțin 4 luni, neîntrerupt sau cumulativ, dar nu mai puțin de 120 de zile; b) personalului armatei rănit, invalid sau care a dobândit afecțiuni fizice și/sau psihice în urma participării la acțiuni militare, indiferent de durata participării.”

În ceea ce privește criticile invocate în prezenta cale de atac, examinând cererea de recurs formulată de către reclamantul Ministerul Apărării Naționale, rezultă că acesta critică sentința pe motiv că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 82/2006 fără a ține cont de preambulul ce determină scopul actului normativ, respectiv participarea la misiuni; militarii în termen nu au participat și nu ar putea participa la astfel de misiuni (sub egida NATO și UE); cadrul legislativ a fost creat pentru personalul permanent la armatei, pentru militarii în termen aplicându-se legislația muncii.

Așadar, recurentul-reclamant continuă să susțină și în recurs, în esență, aceleași aspecte de nelegalitate supuse analizei primei instanțe, anume, că, fiind militar în termen la momentul producerii accidentului, intimatul-pârât nu se circumscrie sferei de aplicare a O.U.G. nr. 82/2006, iar tragerile de luptă la care a participat nu reprezintă categoria de misiuni avute în vedere de acest act normativ, respectiv misiuni desfășurate în afara teritoriului național (sub egida NATO și UE).

Înalta Curte apreciază întemeiate susținerile intimatului-pârât din întâmpinarea formulată în cauză, care, făcând referire la decizia nr. 902/29.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I civilă în dosarul nr. x/97/2019, practic, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că această instanță a stabilit deja în mod definitiv că dispozițiile O.U.G. nr. 82/2006 îi sunt aplicabile, contrar susținerilor recurentului-reclamant.

Prevederile legale enunțate reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, caz în care, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior prin hotărâre judecătorească, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile exprese ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În optica legiuitorului, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, lucrul judecat având și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

În cauza soluționată anterior, definitiv, prin decizia nr. 902/29 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia a obligat Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale să acorde intimatului-pârât din prezenta cauză, indemnizația lunară de invaliditate prevăzută de art. 8 ind. 2 alin. (1) lit. c din OUG nr. 82/2006 începând cu luna ianuarie 2019.

În considentele deciziei nr. 902 din 29 iulie 2020, s-a reținut că ”în urma acelui grav accident din data de 08.04.1992 reclamantul a participat la un exercițiu, la un antrenament pe fondul instrucției de specialitate a militarilor în termen, în cadrul aplicației tactice din poligon fiind executate trageri de luptă de artilerie, prin urmare situația reclamantului se încadrează în prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 82/2006, drept pentru care nu se poate susține că acesta nu poate beneficia de dispozițiile art. 8 ind. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 82/2006, fiind cert că reclamantul avea la data de 08.04.1992 calitatea de personal al armatei iar în urma accidentului din timpul aplicației a devenit militar invalid în sensul art. 2 lit. c din O.U.G. nr. 82/2006, respectiv militar încadrat în grad de invaliditate care a fost clasat inapt pentru serviciul militar de către comisiile de expertiză medico-militară în urma rănilor, afecțiunilor fizice dobândite ca urmare a evenimentului intervenit din cauza participării la acea acțiune militară”.

În raport de această decizie, Înalta Curte apreciază că în speță, devin aplicabile prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, ”Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Această statuare prin hotărâre judecătorească anterioară asupra chestiunii de drept în litigiu, prin care s-a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 82/2006, ce au stat la baza emiterii Ordinului atacat în cauza de față, îi sunt aplicabile intimatului-pârât A, nu mai poate face obiectul unei evaluări proprii a prezentei instanțe de control judiciar, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției de lucru judecat, care a intervenit în cauză.

Chestiunea examinării și respectării prezumției legale a puterii de lucru judecat reprezintă o garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice, fiind obligatoriu a se ține seama de problemele de drept soluționate anterior în cadrul litigiului în care se pune în discuție aceeași chestiune juridică. Procedând altfel, s-ar genera incertitudine jurisprudențială și s-ar reduce încrederea justițiabililor în sistemul judiciar.

Prin urmare, reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu se mai impune examinarea criticilor formulate de recurent în susținerea motivului de casare invocat în recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naționale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 143/2021 din data de 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 aprilie 2024.