ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2066/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la 08.04.2021 sub nr. x/3/2021, în temeiul art. 1.350 C. civ., reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Unifarm S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata remunerațiilor restante, aferente perioadei 12.2015–06.2019, conform pct. 1 din Cap. VI al contractului de mandat (administrare) nr. 906/29.06.2015, remunerații în cuantum total de 242.004 lei, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La primul termen de judecată din 15.07.2021, reclamantul a depus cerere modificatoare și precizatoare, prin care a arătat că înțelege să se judece atât cu Compania Națională Unifarm S.A., cât și cu Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății.

Pe calea întâmpinării, Compania Națională Unifarm S.A. a invocat excepția necompetenței materiale a Secției a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Tribunalului București, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind remunerațiile aferente perioadei 12.2015-08.04.2018 și creanțelor accesorii aferente, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 15.07.2021, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Secției a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, reținând, în esență, că fundamentul raportului juridic dedus judecații îl constituie contractul de mandat (administrare) nr. 906/29.06.2015, încheiat în conformitate cu O.U.G. nr. 109/2011, iar pârâta este o companie națională căreia îi sunt aplicabile prevederile acestui act normativ.

Prin cererea precizatoare înaintată la dosar la 15.02.2022, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata remunerațiilor restante, aferente perioadei 12.2015-06.2019, conform Cap. X pct. 5 raportat la Cap. VI pct. 1 din contract, în cuantum total de 242.004 lei, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală.

Pârâtul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în pretenții, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Pârâta Compania Națională Unifarm S.A. a depus întâmpinare la cererea modificatoare și precizatoare, prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca tardiv formulată, urmare a intervenirii prescripției extinctive, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 764/13.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/3/2021*, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății și a respins acțiunea modificată, formulată în contradictoriu cu acești pârâți, pentru lipsa calității procesuale pasive; totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea modificată, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 1431/05.10.2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Această decizie civilă a fost atacată cu recurs de reclamantul A, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, reținerea, și, rejudecând, admiterea acțiunii, modificată și precizată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situației de fapt, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății, în condițiile în care, potrivit Anexei nr. 2 lit. B pct. 1 din H.G. nr. 144/2010, Compania Națională Unifarm S.A. se află sub autoritatea Ministerului Sănătății, iar revocarea membrilor Consiliului de Administrație se realizează de către Ministerul Sănătății, la propunerea Adunării Generale a Acționarilor. A precizat că Ministerul Sănătății este acționar la Compania Națională Unifarm S.A.

A arătat că instanța de apel a făcut aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și a înlăturat din proces înscrisul reprezentat de procesul-verbal din 07.02.2017, singurul document ce conținea numele său și în baza căruia a fost încheiată Hotărârea AGA nr. 32/07.02.2017, publicată în M. Of. nr. 1078/31.03.2017; cum hotărârea nu conține numele său, a precizat că nu îi este opozabilă cu privire la pretinsa revocare.

Potrivit recurentului, în mod greșit a reținut instanța de apel că prin nerevocarea sa expresă nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv a omis să evidențieze că sunt aplicabile dispozițiile art. 2.031 alin. (3) C. civ. și nu cele ale (1) și (2) ale aceluiași articol, respectiv art. 2.028 C. civ., care consacră pluralitatea de mandanți.

În acest context, a afirmat că există o pluralitate de mandanți: Compania Națională Unifarm S.A., Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății, și a subliniat că a fost numit în calitate de membru în Consiliul de Administrație al Companiei Naționale Unifarm S.A. prin memorandum al Ministerului Sănătății – Cabinet de Ministru; prin urmare, conform principiului simetriei, revocarea din calitatea de administrator ar fi trebuit să se realizeze în aceeași manieră.

Față de dreptul comun în materie de mandat, art. 2.028 C. civ., a afirmat că trebuia aplicată Legea nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 109/2011, ca normă specială, în aceste acte normative neregăsindu-se nicio dispoziție cu privire la posibilitatea revocării mandatului în mod tacit.

Recurentul a criticat hotărârea atacată și din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune și a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 2.526 teza a II-a C. civ., având în vedere că prestațiile solicitate, aferente perioadei 12.2015-06.2019, alcătuiesc un tot unitar, iar ultima prestație a devenit exigibilă în luna iunie 2019; prin urmare, acțiunea introdusă pe rolul instanței la 05.04.2021 nu putea fi considerată ca fiind prescrisă.

A arătat că, inclusiv în situația în care s-ar aplica regula generală prevăzută de art. 2.523 C. civ., termenul de prescripție nu a început să curgă, de vreme ce Hotărârea AGA nu conținea nicio mențiune cu privire la revocarea sa.

În acest sens, a reiterat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a arătat că, în cauză, nu este respectat principiul legalității, având în vedere că Hotărârea AGA n. 32/07.02.2017, considerată „lege” în sens european autonom, trebuie să fie accesibilă și previzibilă, or acesta nu a fost redactată într-o manieră clară în lipsa mențiunii privind revocarea sa, iar în Monitorul Oficial nu a fost publicată o astfel de hotărâre.

În fine, a evocat art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 și a arătat că în acest sens sunt și dispozițiile pct. 5 din Cap. X și pct. 3 din Cap. XI al contractului de mandat (administrare) nr. 906/29.06.2015, pe care le-a redat.

Pe calea întâmpinării, Ministerul Sănătății a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, întrucât instanța de apel în mod corect a admis atât excepția lipsei calității sale procesuale pasive, reținând că acesta nu este parte în contractul de mandat încheiat între reclamant și Compania Națională Unifarm S.A., cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că cel mai târziu la 31.03.2017, data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii AGA nr. 32/07.02.2017, a început să curgă termenul general de prescripție de trei ani.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Compania Națională Unifarm S.A. a invocat excepțiile netimbrării, inadmisibilității și nulității recursului și, în principal, a solicitat respingerea acestuia în temeiul excepțiilor, iar în subsidiar, ca neîntemeiat. A apreciat soluția ca fiind corectă în condițiile în care reclamantul a înțeles să îți fundamenteze acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, iar contractul de mandat a fost încheiat între acesta și Compania Națională Unifarm S.A., această entitate fiind singura care poate fi ținută să răspundă de modul în care și-a adus la îndeplinire obligațiile asumate prin contract, iar dreptul la acțiune a luat naștere cel mai târziu la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii AGA nr. 32/07.02.2017. Invocând art. 50 din Legea nr. 31/1990, a precizat că recurentul a luat cunoștință de încetarea mandatului său la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii AGA prin care s-a aprobat noua componență a Consiliului de Administrație.

Recurentul-reclamant nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinări.

Prin rezoluția din 01.07.2024, s-a fixat termen în ședință publică 06.11.2024, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică adusă deciziei atacate vizează soluția pronunțată de Curtea de Apel București excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății, recurentul considerând greșite statuările instanței de apel. Întrucât argumentele critice presupun verificarea existenței unei identități între acești pârâți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății, deci a unei reguli de procedură, Înalta Curte apreciază că acestea se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmând a le analiza din perspectiva acestui caz de casare.

Înalta Curte constată că menținerea de către instanța de apel a soluției date de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente în materie.

Calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic; calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza dreptul a cărui existență se afirmă prin acțiunea civilă.

În acest sens sunt dispozițiile art. 36 C. proc. civ. potrivit căruia, „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Raportat la obiectul acțiunii, în acord cu instanțele devolutive, instanța de recurs arată că pârâții Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății nu pot fi parte în procesul având ca obiect plata unor remunerații ce își au izvorul în contractul de mandat încheiat între recurent și Compania Națională Unifarm S.A., întrucât calitatea procesuală pasivă aparține persoanelor care au participat la încheierea contractului.

Prin urmare, faptul că Ministerul Sănătății este autoritatea tutelară a Companiei Naționale Unifarm S.A., fiind acționar al acesteia, sau că revocarea membrilor Consiliului de Administrație se realizează de către Ministerul Sănătății, la propunerea Adunării Generale a Acționarilor, ori că în antetul contractului este menționat „Ministerul Sănătății C.N. Unifarm S.A.” nu este de natură să le confere celor doi pârâți calitate procesuală pasivă, întrucât nu sunt părți în raportul juridic dintre recurent și Compania Națională Unifarm S.A., aceasta din urmă fiind o persoană juridică distinctă de cea a acționarilor săi.

În acest context, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că acțiunea în răspundere civilă contractuală nu poate fi formulată împotriva pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății, ci doar împotriva pârâtei Compania Națională Unifarm S.A., persoana juridică cu care a fost încheiat contractul de mandat în temeiul căruia reclamantul a înțeles să solicite plata remunerațiilor restante, fiind nefondate, pentru aceleași argumente, și alegațiile prin care se susține incidența art. 2.038 C. civ., cu privire la existența unei pluralități de mandanți.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentului privind nelegala admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Sănătății – Cabinet Ministru și Ministerul Sănătății, în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte notează că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Constată că recurentul nu a indicat, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea de apel au fost ignorate de instanța de apel. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății, iar nu simple susțineri, precum cea potrivit căreia instanța de apel ar fi omis să evidențieze că, în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile alin. (3) al art. 2.031 C. civ. și nu cele ale primelor două alineate ale articolului enunțat ori că nu a analizat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului cu privire la protecția proprietății.

Se impune precizarea că invocarea unor vicii de motivare presupune ca hotărârii atacate să-i lipsească motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, argumentele admiterii ori respingerii cererilor părților, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum și silogismul juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Dimpotrivă, examinarea hotărârii recurate relevă că aceasta cuprinde considerente ample prin care au fost analizate toate criticile formulate prin cererea de apel, fiind prezentate argumente proprii ale curții de apel asupra chestiunilor combătute de recurent, inclusiv asupra posibilității revocării tacite a mandatului, permisă de legiuitor prin dispozițiile art. 2.031 C. civ., și respectarea dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Așadar, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, precum și motivarea conformă în fapt și în drept. Astfel, instanța de apel a evidențiat obiectul și circumstanțele cauzei, precum și statuările primei instanțe, a evidențiat normele de drept incidente în cauză, pe care le-a aplicat motivat, examinând punctual toate criticile formulate de apelantul-reclamant.

Cuprinsul elaborat al considerentelor hotărârii atacate, precum și calitatea acestora, denotă o motivare corespunzătoare și o aplicare corectă a normelor de procedură ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, iar împrejurarea că recurentul nu este de acord cu soluția pronunțată nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale de natură a conferi hotărârii judecătorești un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Subliniind că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă separat fiecărui argument adus de către părți, ci le poate examina grupat, repudiindu-le în măsura constatării netemeiniciei lor, iar decizia recurată cuprinde considerente suficient de convingătoare care să fundamenteze soluția pronunțată, răspunzând motivelor și apărărilor părților și permițând atât acestora cât și instanței de control judiciar să verifice argumentele care au stat la baza soluției pronunțate, nu se poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu raționamentul realizat de Curtea de Apel București reprezintă un element distinct de existența și coerența motivării instanței astfel că Înalta Curte reține că nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, argumentele critice prin care se susține greșita aplicare a art. 2.031 alin. (1) și (2) C. civ., neaplicarea dispozițiilor Legii societăților nr. 31/1990 și ale O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, ca lege specială care nu prevede posibilitatea revocării mandatului în mod tacit, respectiv greșita înlăturare a art. 2.526 teza a II-a C. civ., Înalta Curte notează că pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel, alegațiile recurentului potrivit cărora Hotărârea AGA nr. 32/07.02.2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 1078/31.03.2017 nu îi este opozabilă întrucât nu cuprinde nicio mențiune cu privire la revocare acestuia, nu pot fi primite având în vedere că art. 50 din Legea societăților nr. 31/1990 reglementează că înregistrările privind societățile comerciale vor fi opozabile terților de la publicarea în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, iar art. 131 alin. (4) din același act normativ dispune că „pentru a fi opozabile terților”, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, spre a fi menționate în registru și publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Reținând că regula este aceea a opozabilității față de terți și față de asociații care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotriva, a actelor constitutive și a hotărârilor adunării generale ale societăților comerciale pentru care se efectuează publicitatea cerută de Legea nr. 31/1990, respectiv înregistrarea în registrul comerțului și publicarea în Monitorul Oficial, Înalta Curte impune concluzia potrivit căreia de la data publicării în Monitorul Oficial nr. x/31.03.2017 a Hotărârii AGA nr. 72/07.02.2024 recurentul a luat cunoștință de încetarea mandatului său de membru în Consiliu de Administrație al Companiei Naționale Unifarm S.A.

Constată, de asemenea, că nu pot fi primite susținerile prin care se afirmă imposibilitatea reținerii în cauză a revocării mandatului în mod tacit, respectiv greșita aplicare a art. 2.031 alin. (1) și (2) C. civ. și aplicarea legii speciale față de dreptul comun în materie de mandat, câtă vreme legea specială, O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, nu conține dispoziții exprese, derogatorii de la dreptul comun în materie de mandat ci, dimpotrivă, art. 2 pct. 21 definește contractul de mandat, „astfel cum este reglementat de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și de Legea nr. 31/1990, încheiat pe baza numirii administratorului sau directorului în cauză”, iar art. 25 din același act normativ prevede că „Organizarea și funcționarea întreprinderilor publice - societăți, prevăzute la art. 2 pct. 2 lit. b) și c), sunt reglementate de prezenta ordonanță de urgență și, unde aceasta nu dispune, de dispozițiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin urmare, reține că regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în cauză, deci și cele cu privire la posibilitatea revocării lui în mod tacit, astfel că statuările instanței de control judiciar devolutiv sunt la adăpost de orice critică.

În egală măsură, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut faptul că reclamantului nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, în condițiile în care legiuitorul permite revocarea tacită a mandatului, iar actul ce atestă revocarea îndeplinește condițiile de opozabilitate prin publicarea în Monitorul Oficial, principiului legalității fiind, astfel, respectat.

Nici criticile privind înlăturarea de la aplicare a art. 2.526 teza a II-a C. civ., cu consecința nelegalei respingeri a acțiunii ca fiind prescrisă, nu sunt fondate.

În opinia recurentului, decizia este nelegală întrucât, în cauză, era aplicabil teza a II-a a art. 2.526 C. civ. și nu prima, câtă vreme prestațiile solicitate alcătuiesc un tot unitar, iar prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data la care ultima prestație a devenit exigibilă, anume în luna iunie 2019.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, în raport cu Hotărârea AGA nr. 32/07.02.2017, a reținut, pe de o parte, că indemnizațiile aferente perioadei 12.2015-07.02.2017 reprezintă prestații succesive, fiind aplicabil art. 2.526 teza I C. civ., astfel că, pentru fiecare indemnizație în parte, curge câte un termen de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ., ultimul termen de prescripție, aferent ultimei indemnizații începând să curgă în luna martie 2017. Pe de altă parte, instanța de apel a subliniat că, cu privire la daunele-interese pe care reclamantul le putea solicita pentru perioada 08.02.2017-06.2019, acestea reprezintă o prestație unică, fiind aplicabil art. 2.523 C. civ., astfel că dreptul de a le solicita s-a născut cel mai târziu la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii AGA, respectiv la 31.03.2017, raportând aceste date la data sesizării instanței de judecată, 05.04.2021, a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani.

Contrar susținerilor recurentului și în acord cu statuările instanței de control judiciar devolutiv, Înalta Curte constată că indemnizațiile restante aferente perioadei 12.2015-07.02.2017 reprezintă prestații succesive, datorate de mandant pentru serviciile prestate în temeiul contractului de mandat, astfel că dreptul material la acțiune pentru fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție distinctă și, în contextul în care ultima indemnizație ar fi trebuit să fie încasată pentru serviciile prestate în intervalul 01-07.02.20217 în luna martie 2017, reține că termenul de 3 ani a fost corect calculat.

Împrejurarea că pretențiile solicite prin acțiune sunt rezultatul cumulării remunerațiilor nete lunare cu numărul de luni restante nu imprimă pretențiilor reprezentând indemnizațiile aferente perioadei 12.2015-07.02.2017 caracter uno ictu, având în vedere faptul că atunci când este vorba despre prestații valorificabile succesiv, chiar dacă își au izvorul în același raport, există un drept la acțiune distinct, căruia îi este atașată și o prescripție extinctivă distinctă.

Cum obligația în cazul acestor pretenții nu este uno ictu, fiind vorba de prestații succesive, Înalta Curte arată că în mod corect a reținut instanța de apel că nu este aplicabilă teza a II-a a art. 2.256, ci prima.

Nu în ultimul rând, pentru daunele-interese pe care reclamantul le-ar fi putut solicita ulterior revocării mandatului, aferente perioadei 08.02.2017-06.2019, apreciază că în mod legal Curtea de Apel București a reținut că acestea reprezintă o prestație unică, fiind aplicabil art. 2.523 C. civ., astfel că dreptul de a le solicita s-a născut cel mai târziu la 31.03.2017, data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii AGA nr. 32/07.02.2017, întrucât de la acest moment recurentul-reclamant ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că prin această hotărâre s-a aprobat noua componență a Consiliului de Administrație a Companiei Naționale Unifarm S.A. cu consecința revocării sale din funcția de administrator și tot de la această dată era în măsură să cuantifice și să solicite pretinsul prejudiciu care i-ar fi fost adus.

Prin urmare, reținând aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente speței, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile referitoare la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Având în vedere că motivele de casare invocate de recurent, prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 1431/05.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 1431/05.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.