ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1714/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. Dosar 11829/30/2010 la data de 27 decembrie 2010 reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A. au chemat în judecată pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, D.G.F.P. Timiș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la valorificarea deciziei din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv obligarea Statului Român la plata de îndată a sumei de 2.749.600 RON, reprezentând despăgubiri aferente imobilului care a fost preluat în mod abuziv autorilor lor, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanții au arătat că modalitatea de valorificare a titlului de despăgubire pe care-l dețin (decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009) este profund viciată, ineficientă și abuzivă, fiind în absolută contradicție cu dreptul lor de a se bucura de drepturile subiective civile conferite prin titlul antemenționat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 82-94, art. 112 C. proc. civ. coroborate cu prev. art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011 a invocat excepția lipsei calității sale procesuale.

În motivarea excepție a arătat că plata despăgubirilor, în numerar, așa cum este solicitată de către reclamanți se face potrivit dispozițiilor legale de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel că cererea este formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă. În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 C. proc. civ. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. D.G.F.P.

Timiș prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011 a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român sau a Statului Român în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii și respingerea cererii privind cheltuielile de judecată. În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive pârâtul a arătat că între reclamanți și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice nu există absolut nici un raport juridic valabil încheiat.

Instituția competentă să efectueze plata despăgubirilor solicitate de reclamanți, ca urmare a hotărârii nr. 4624 din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este și instituția pentru acordarea despăgubirilor, respectiv, Direcția pentru Acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Prin urmate, raporturi juridice există între reclamanți și instituția la care aceștia au formulat cererea.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că reclamanții solicită neîntemeiat prin acțiunea formulată pretenții față de această instituție care nu poate avea calitatea procesual pasivă în speță, întrucât cererile privind pretențiile formulate de reclamanți nu au absolut nicio legătură cu această instituție. A mai arătat pârâta că, în cauză, calitate procesuală o are instituția emitentă a deciziei în baza căreia reclamanții solicită pretenții respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor din cadrul Guvernului României, instituție care a stabilit și faptul că despăgubirile se acordă de Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar.

În mod greșit reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român și/sau Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care instituția abilitată să efectueze plata despăgubirilor acordate prin decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009 este însăși Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Direcția pentru Acordarea despăgubirilor în Numerar în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificat și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Prin sentința civilă nr. 5288 din 10 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 11829/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V.

și L.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Tribunalul a reținut că, într-adevăr, potrivit art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, creanța invocată de reclamanți are ca titular al obligației de plată Statul Român, însă această plată se face potrivit unei proceduri speciale și de către o instituție anume abilitată în acest sens, fiind aplicabile dispozițiile art. 13 și art. 18 din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva deciziei civile nr. 5288 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de către Tribunalul Timiș în dosarul nr. 11829/30/2010, au declarat apel, în termen legal, la data de 22 marte 2012, reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V.

și L.A. solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat. Prin decizia nr. 139 din 13 septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de către reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A., împotriva sentinței civile nr. 5288 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 11829/30/2010. Curtea de Apel a reținut următoarele: Apelanții au invocat ca prim motiv de apel aspecte legate de nemotivarea de către prima instanță a tuturor capetelor de cerere din acțiune, ceea ce echivalează și cu o necercetare a fondului cauzei.

Aceste aspecte vizează implicit soluția de respingerea a acțiunii, care viza, în fond, valorificarea deciziei nr. 4624 din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata de îndată a sumei de 2.749.600 RON. În aceste condiții problema de fond a speței se rezumă la ideea că reclamanții apelanți dețin un titlu executoriu, respectiv decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, emisă într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat în condițiile normelor speciale prevăzute în legile menționate. Folosirea unor acțiuni de drept comun împotriva Statului Român, încalcă principiul potrivit căruia legea specială derogă de la normele de drept comun.

Rațiunea existenței unei reglementări speciale este atributul suveran al statului, exprimat prin puterea legiuitoare, iar C.E.D.O. a statuat în cazul Hotărârii pilot Atanasiu și alții împotriva României, din octombrie 2010, că reglementările speciale au prioritate în raport cu normele de drept comun și trebuie aplicate ca atare. În aceste condiții, în mod corect Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților, aceștia având obligația de a-și valorifica titlul, respectiv decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, pe calea procedurii speciale prevăzute de Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005. În cazul ivirii unor disfuncții în exercitarea acestei proceduri speciale poate fi antrenată răspunderea administrativă, civilă sau chiar penală a persoanelor vinovate.

Subsumată acestor idei care vizează problema de fond a speței, aspectele privind imperfecta motivare a hotărârii, nu sunt de natură a conduce la desființarea hotărârii, soluția de respingerea a acțiunii fiind argumentată prin substituirea motivării primei instanțe. împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că beneficiază de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția Europeană, deoarece nu pot să se bucure de bunul pe care-l dețin, respectiv un drept de creanță împotriva Statului Român.

De asemenea, nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea" și caracterul teoretic și iluzoriu al despăgubirilor acordate în baza Legii 247/2005, îi lipsește de drept. Cu privire la raportul juridic dedus judecății, în care statul este debitorul obligației pozitive de plată a despăgubirilor către reclamanți, această obligație decurge din obligația mai largă a statului de a organiza un mecanism funcțional, care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate. Instanța de control a interpretat greșit norma când a statuat că părțile încearcă să eludeze procedurile speciale prin folosirea unor acțiuni de drept comun împotriva Statului Român, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant.

Dimpotrivă, demersul de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri decât cele deschise de o lege specială (găsită ineficientă în repetate rânduri de C.E.D.O., precum și de judecătorii naționali) este o expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 al Convenției Europene. În literatura de specialitate s-a explicat că „invocarea unei eventuale contrarietăti între o normă interna privitoare la un drept protejat de Convenție și dispozițiile acesteia pe temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția revizuita se poate face în fata oricărei autorități publice Române, chemata a aplica norma în discuție, inclusiv în fata instanțelor judecătorești, pe baza principiului liberului acces la justiție.

Sancțiunea aplicabila într-o asemenea ipoteza este aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuala supusa examinării autorității publice competente. Altfel spus, sancțiunea inaplicabilității normei interne produce efecte între părți. Pentru că instanța de apel a evocat hotărârea-pilot Atanasiu și alții împotriva României, această hotărâre s-a dat tocmai din pricina acumulării de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, (...), astfel încât Curtea a apreciat că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.

Statul nu a mai luat aceste măsuri, dimpotrivă a suspendat chiar și posibilitățile minime de recuperare a despăgubirilor în numerar, motiv pentru care demersul judiciar este mai mult decât întemeiat. Recursul este nefondat. Problema de drept în discuție este analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Astfel, prin decizia în interesul legii nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României nr 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

De asemenea. în cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr 1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat.

ea trebuie implementata cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții Incertitudinea, fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță aspect reamintit în recenta cauză pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par 1 și art 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Nici constatarea de către C.E.D.O.

a nefuncționalității Fondului Proprietatea nu poate fi primit ca un argument al admisibilității acțiunii, deoarece procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenție este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Chiar dacă, așa cum a reținut C.E.D.O. în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficientei funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot C.E.D.O.

a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți Pe cale de consecință, nu există nicio garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A. împotriva deciziei nr. 139 din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2013.