ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1714/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1714/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată

următoarele.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. Dosar 11829/30/2010 la

data de 27 decembrie 2010 reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A. au

chemat în judecată pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, D.G.F.P. Timiș, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea Statului Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la valorificarea deciziei din 23

aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, respectiv obligarea Statului Român la plata de îndată a sumei

de 2.749.600 RON, reprezentând despăgubiri aferente imobilului care a fost

preluat în mod abuziv autorilor lor, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanții au arătat că modalitatea

de valorificare a titlului de despăgubire pe care-l dețin (decizia nr. 4624 din

23 aprilie 2009) este profund viciată, ineficientă și abuzivă, fiind în absolută

contradicție cu dreptul lor de a se bucura de drepturile subiective civile conferite

prin titlul antemenționat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 82-94, art. 112 C. proc. civ. coroborate cu prev. art. 6 din Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011 a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale.

În motivarea excepție a arătat că plata

despăgubirilor, în numerar, așa cum este solicitată de către reclamanți se face

potrivit dispozițiilor legale de către Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, astfel că cererea este formulată împotriva unei persoane care nu

are calitate procesuală pasivă.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată

pe Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 C. proc. civ. Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

D.G.F.P. Timiș prin întâmpinarea depusă

la 25 mai 2011 a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român sau a

Statului Român în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice și pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii și respingerea cererii privind cheltuielile de judecată.

În motivarea excepției lipsei calității

procesuale pasive pârâtul a arătat că între reclamanți și Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice nu există absolut nici un raport juridic valabil

încheiat.

Instituția competentă să efectueze plata

despăgubirilor solicitate de reclamanți, ca urmare a hotărârii nr. 4624 din 23

aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este și

instituția pentru acordarea despăgubirilor, respectiv, Direcția pentru Acordarea

despăgubirilor în numerar din cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată

și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Prin urmate, raporturi juridice există

între reclamanți și instituția la care aceștia au formulat cererea.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea

acțiunii ca inadmisibilă, arătând că reclamanții solicită neîntemeiat prin acțiunea

formulată pretenții față de această instituție care nu poate avea calitatea procesual

pasivă în speță, întrucât cererile privind pretențiile formulate de reclamanți nu

au absolut nicio legătură cu această instituție.

A mai arătat pârâta că, în cauză, calitate

procesuală o are instituția emitentă a deciziei în baza căreia reclamanții solicită

pretenții respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor din cadrul

Guvernului României, instituție care a stabilit și faptul că despăgubirile se acordă

de Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar.

În mod greșit reclamanții au chemat în

judecată Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român și/sau Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care instituția abilitată

să efectueze plata despăgubirilor acordate prin decizia nr. 4624 din 23 aprilie

2009 este însăși Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Direcția pentru

Acordarea despăgubirilor în Numerar în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 modificat și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru

accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv.

Prin sentința civilă nr. 5288 din 10

noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 11829/30/2010, Tribunalul Timiș a respins

acțiunea formulată de reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A., în contradictoriu

cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Tribunalul a reținut că, într-adevăr, potrivit

art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, creanța invocată de reclamanți

are ca titular al obligației de plată Statul Român, însă această plată se face potrivit

unei proceduri speciale și de către o instituție anume abilitată în acest sens,

fiind aplicabile dispozițiile art. 13 și art. 18 din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a respins acțiunea ca fiind

îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva deciziei civile nr. 5288 din

10 noiembrie 2011, pronunțată de către Tribunalul Timiș în dosarul nr. 11829/30/2010,

au declarat apel, în termen legal, la data de 22 marte 2012, reclamanții H.T., H.D.,

V.L., H.E., L.C.V. și L.A. solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat

a apelului declarat.

Prin decizia nr. 139 din 13 septembrie

2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de către

reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A., împotriva sentinței civile

nr. 5288 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 11829/30/2010.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Apelanții au invocat ca prim motiv de apel

aspecte legate de nemotivarea de către prima instanță a tuturor capetelor de cerere

din acțiune, ceea ce echivalează și cu o necercetare a fondului cauzei.

Aceste aspecte vizează implicit soluția

de respingerea a acțiunii, care viza, în fond, valorificarea deciziei nr. 4624 din

23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

la plata de îndată a sumei de 2.749.600 RON.

În aceste condiții problema de fond a speței

se rezumă la ideea că reclamanții apelanți dețin un titlu executoriu, respectiv

decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, emisă într-o procedură specială prevăzută

de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat

în condițiile normelor speciale prevăzute în legile menționate.

Folosirea unor acțiuni de drept comun împotriva

Statului Român, încalcă principiul potrivit căruia legea specială derogă de la normele

de drept comun.

Rațiunea existenței unei reglementări speciale

este atributul suveran al statului, exprimat prin puterea legiuitoare, iar C.E.D.O.

a statuat în cazul Hotărârii pilot Atanasiu și alții împotriva României, din octombrie

2010, că reglementările speciale au prioritate în raport cu normele de drept comun

și trebuie aplicate ca atare.

În aceste condiții, în mod corect Tribunalul

Timiș a respins acțiunea reclamanților, aceștia având obligația de a-și valorifica

titlul, respectiv decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, pe calea procedurii speciale

prevăzute de Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005.

În cazul ivirii unor disfuncții în exercitarea

acestei proceduri speciale poate fi antrenată răspunderea administrativă, civilă

sau chiar penală a persoanelor vinovate.

Subsumată acestor idei care vizează problema

de fond a speței, aspectele privind imperfecta motivare a hotărârii, nu sunt de

natură a conduce la desființarea hotărârii, soluția de respingerea a acțiunii fiind

argumentată prin substituirea motivării primei instanțe.

împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și L.A., arătând că hotărârea atacată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a

invocat că beneficiază de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional

la Convenția Europeană, deoarece nu pot să se bucure de bunul pe care-l dețin, respectiv

un drept de creanță împotriva Statului Român.

De asemenea, nefuncționalitatea Fondului

„Proprietatea" și caracterul teoretic și iluzoriu al despăgubirilor acordate

în baza Legii 247/2005, îi lipsește de drept.

Cu privire la raportul juridic dedus judecății,

în care statul este debitorul obligației pozitive de plată a despăgubirilor către

reclamanți, această obligație decurge din obligația mai largă a statului de a organiza

un mecanism funcțional, care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale

asumate.

Instanța de control a interpretat greșit

norma când a statuat că părțile încearcă să eludeze procedurile speciale prin folosirea

unor acțiuni de drept comun împotriva Statului Român, încălcând astfel principiul

specialia generalibus derogant.

Dimpotrivă, demersul de a cere despăgubiri

în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

decât cele deschise de o lege specială (găsită ineficientă în repetate rânduri de

C.E.D.O., precum și de judecătorii naționali) este o expresie a dreptului la un

proces echitabil, consacrat prin art. 6 al Convenției Europene.

În literatura de specialitate s-a explicat

că „invocarea unei eventuale contrarietăti între o normă interna privitoare la un

drept protejat de Convenție și dispozițiile acesteia pe temeiul art. 20 alin. (2)

din Constituția revizuita se poate face în fata oricărei autorități publice Române,

chemata a aplica norma în discuție, inclusiv în fata instanțelor judecătorești,

pe baza principiului liberului acces la justiție. Sancțiunea aplicabila într-o asemenea

ipoteza este aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru

raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuala supusa examinării

autorității publice competente. Altfel spus, sancțiunea inaplicabilității normei

interne produce efecte între părți.

Pentru că instanța de apel a evocat hotărârea-pilot

Atanasiu și alții împotriva României, această hotărâre s-a dat tocmai din pricina

acumulării de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire,

(...), astfel încât Curtea a apreciat că este imperativ ca statul să ia de urgență

măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului

la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese

în cauză.

Statul nu a mai luat aceste măsuri, dimpotrivă

a suspendat chiar și posibilitățile minime de recuperare a despăgubirilor în numerar,

motiv pentru care demersul judiciar este mai mult decât întemeiat.

Recursul este nefondat.

Problema de drept în discuție este analiza

posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte

condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Astfel, prin decizia în interesul legii

nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr 108/23.02.2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială

și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

De asemenea. în cauză, nu se poate susține

că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr 1 la Convenție și

că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern. Aceasta, deoarece

jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României,

s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă

să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției

Dacă Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat.

ea trebuie implementata cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe

cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții

Incertitudinea, fie legislativă, administrativă

sau provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important, ce

trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria

de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin

Or, în această materie, statul a decis

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile

impuse de Legea nr 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit

alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ,

doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor

Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat

că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță aspect reamintit în recenta

cauză pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii

statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o

încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Măria

Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen

de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 par 1 și art 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor

cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Nici constatarea de către C.E.D.O. a nefuncționalității

Fondului Proprietatea nu poate fi primit ca un argument al admisibilității acțiunii,

deoarece procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine

după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței,

iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul

nr 1 adițional la Convenție este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure

în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră

drepturi civile persoanelor fizice.

Chiar dacă, așa cum a reținut C.E.D.O.

în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficientei funcționării mecanismului

de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot

C.E.D.O. a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește

plata sumelor datorate

Or, obligarea directă a Statului Român

la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată

dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite

Punerea în executare a hotărârilor prin

care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face, de această

dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu

titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot

să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind

implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor

și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți

Pe cale de consecință, nu există nicio

garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza

sistemul de acordare de despăgubiri.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. și

L.A. împotriva deciziei nr. 139 din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 martie 2013.