ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 535/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 04.11.2016, reclamantul Centrul Național al Cinematografiei a chemat în judecată pârâta A S.A., solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta să-i achite reclamantului suma de 5.037.934,57 lei, actualizată cu rata inflației, compusă din 437.649,96 lei reprezentând contribuția obligatorie la Fondul Cinematografic la data de 31.10.2015, conform art. 13 alin. (1) lit. e) și art. 14 din O.G. nr. 39/2005 și din 4.600.284,61 lei, cu titlu de majorări, dobânzi, penalități pentru neplata în termen a contribuției obligatorii calculată până la 31.10.2015.

La 16.05.2018, după efectuarea raportului de expertiză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 4,17 lei, reprezentând un rest de plată pentru contribuția obligatorie la Fondul Cinematografului pentru perioada cuprinsă între februarie 2009-31.10.2015 și de 3.920.859,31 lei, reprezentând rest de plată accesorii, dobânzi și penalități, datorate ca urmare a neplății la termen a contribuției obligatorii.

Prin sentința civilă nr. 1522/21.05.2018, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 4,17 lei, reprezentând rest de plată a contribuției obligatorii la Fondul Cinematografului pentru perioada februarie 2009-31.10.2015, și de 3.920.859,31 lei, reprezentând rest de plată accesorii datorate pentru neplata la termen a cotei de contribuție la Fondul Cinematografic pentru perioada februarie 2009-31.10.2015, precum și suma de 3.191 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 414/04.03.2019, Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2605/16.12.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub nr. x/3/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1046/07.06.2021, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligația pârâtei de achitare a altor categorii de accesorii, cu excepția penalităților în cuantum de 3.087.398,56 lei, și a menținut în rest sentința; a obligat intimata la plata sumei de 6.469,81, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs principal, iar pârâta a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1420/09.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul principal, a admis recursul incident, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub nr. x/3/2016**.

Prin decizia civilă nr. 147/02.02.2023, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata majorărilor, dobânzilor și penalităților pentru neplata la termen a contribuției obligatorii până la 31.10.2015; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata onorariului de expert; a menținut dispozițiile referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4,17 lei, reprezentând rest de plată pentru contribuția obligatorie pentru perioada 2009-2015; a obligat intimata să plătească apelantei suma de 21.386,82 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a luat act că intimata și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul Centrul Național al Cinematografiei a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea parcursului judiciar al cauzei în cele trei cicluri procesuale, recurentul a susținut că soluționarea pricinii în apel s-a bazat pe o interpretare greșită a art. 501 C. proc. civ. și că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală.

După ce a redat conținutul art. 501 C. proc. civ. și unele aspecte teoretice, recurentul a argumentat că dispozițiile acestui articol nu conferă forță obligatorie chestiunilor dezlegate în primul ciclu procesual de instanța de recurs către instanța de rejudecare.

Recurentul a subliniat că o interpretare restrictivă ar trebui aplicată în cauză, astfel încât doar chestiunile dezlegate de ultima instanță, care a dispus rejudecarea, să aibă forță obligatorie. O interpretare contrară ar crea confuzie, deoarece atât justițiabilii, cât și instanțele responsabile cu rejudecarea cauzelor în al treilea ciclu procesual, ar fi în imposibilitate de a stabili la care hotărâre anterioară a instanțelor de recurs să se raporteze.

În continuare, a mai susținut că instanța de apel a încălcat art. 430 C. proc. civ. prin faptul că, prin motivarea hotărârii sale bazată pe decizia instanței de recurs din primul ciclu procesual, a afectat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1420/09.06.2022, de la momentul pronunțării, și a înlocuit decizia nr. 2605/16.12.2020.

Totodată, recurentul a afirmat că se poate prevala de art. 430 alin. (5) C. proc. civ. pentru a clarifica situația și a susținut că hotărârea definitivă atacată și-a pierdut caracterul definitiv al autorității de lucru judecat prin înlocuirea cu o altă hotărâre, respectiv cea din rejudecare.

În concluzie, recurentul a evidențiat că folosirea deciziei nr. 2605/16.12.2020, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivarea hotărârii instanței de apel în al treilea ciclu procesual, reprezintă o gravă încălcare a normelor de drept procesual și a principiilor fundamentale ale dreptului.

În final, a subliniat că decizia atacată se întemeiază în mod vădit pe chestiunile dezlegate de instanța supremă prin decizia nr. 2605/16.12.2020, fiind menționat in claris acest aspect, în repetate rânduri și după prezentarea unor fragmente din considerentele deciziei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 05.10.2021, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar la 26.06.2023, recurentul a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică vizează nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva interpretării eronate a art. 501 C. proc. civ., în argumentarea căreia recurentul afirmă că acest articol nu conferă forță obligatorie chestiunilor dezlegate în primul ciclu procesual de instanța de recurs către instanța de rejudecare; în opinia recurentului, o interpretare restrictivă ar trebui aplicată astfel încât doar chestiunile dezlegate de ultima instanță de recurs, care a dispus rejudecarea, să aibă forță obligatorie; în plus, o interpretare contrară ar crea confuzie, deoarece părțile și instanța de rejudecare în al treilea ciclu procesual ar fi în imposibilitate de a stabili la care hotărâre dată de instanțele de recurs să se raporteze.

Prioritar, Înalta Curte notează că în speță instanța de recurs a dispus de două ori casarea hotărârilor pronunțate în apel, cauza aflându-se în prezent pentru a treia oară în recurs pe rolul instanței supreme.

Limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac și prin statuările instanței de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă, după casare, procesul, la alin. (3) stabilindu-se că „după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată”. În acest context, rejudecarea trebuie realizată în conformitate cu îndrumările și limitele stabilite de instanța de recurs, evitându-se reexaminarea problemelor juridice deja soluționate.

Așadar, în rejudecare, instanța de apel are obligația de a respecta rezolvarea dată de instanța de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, să reexamineze cauza concordant acesteia și să urmeze îndrumările instanței ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât și pe autoritatea ierarhică instanței superioare. Desigur că, în măsura în care o parte însemnată a chestiunilor litigioase a fost rezolvată prin hotărârea de casare, instanța care rejudecă procesul este dispensată de reexaminarea lor, așa încât rejudecarea se va limita la restul aspectelor deduse de părți în proces. Din această perspectivă, prezintă relevanță ambele decizii de casare pronunțate în cicluri procesuale succesive în aceeași cauză întrucât forța obligatorie pe care dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. o conferă statuărilor acestora se impune în fața instanțelor de rejudecare ulterioare continuă să producă efecte până la finalizarea dosarului.

În speță, rolul instanței de apel a fost acela de a rezolva litigiul respectând statuările instanței supreme oferite prin decizia nr. 1420/09.06.2022, stabilind cuantumul penalităților de întârziere datorate și verificând apărările formulate de pârâtă, sens în care rejudecarea anumitor aspecte nu s-a mai impus ori a trebuit să fie necesar adaptate îndrumărilor date de instanța de recurs, context în care au fost avute în vedere și dezlegările din prima decizie de casare, nr. 2605/16.12.2020, cu respectarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, caracterul obligatoriu al dezlegărilor instanței de recurs nu este limitat exclusiv la ultima hotărâre dată de instanța de superioară, care a dispus rejudecarea, iar interpretarea restrictivă propusă de recurent nu are fundament juridic și în plus ar contraveni principiului securității juridice, întrucât ar permite instanței de rejudecare să ignore soluțiile anterioare. Eventualele dificultăți invocate de recurent în identificarea hotărârii relevante sunt pur speculative, întrucât cadrul procesual oferă suficiente mecanisme legale pentru clarificarea acestora.

De aceea, criticile recurentului nu pot fi primite.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea art. 430 C. proc. civ., în argumentarea căreia recurentul susține că motivarea hotărârii din apel pe baza deciziei pronunțate în recurs în primul ciclu procesual (nr. 2605/16.12.2020) ar fi afectat autoritatea de lucru judecat a celei de-a doua decizii din casare (nr. 1420/09.06.2022). De asemenea, invocând art. 430 alin. (5) C. proc. civ. și subliniind că, deși nu este vorba despre o cerere de revizuire sau contestație în anulare, recurentul susține că textul menționat poate fi aplicat prin analogie, sens în care afirmă că hotărârea definitivă atacată și-a pierdut autoritatea de lucru judecat, fiind înlocuită printr-o altă hotărâre pronunțată în rejudecare, astfel încât efectele primei hotărâri nu mai pot fi invocate.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătorești, fiind menită să asigure stabilitatea și securitatea raporturilor juridice în circuitul civil. Prin reglementarea autorității de lucru judecat se îngrădește posibilitatea repunerii ulterioare în discuție a aspectelor deja soluționate de către instanțele judecătorești, pentru a se evita pronunțarea unor soluții contradictorii definitive cu privire la aceeași cerere, consecința fiind aceea a generării incertitudinii cu privire la raporturile juridice deja rezolvate de instanțele judecătorești.

Referitor la principiul securității/stabilității raporturilor juridice, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin hotărârile pronunțate în Cauza Androne împotriva României (2005) sau în Cauza Stanca Popescu împotriva României (2009), că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată.

Pornind de la aceste considerații, Înalta Curte constată că recurentul pleacă de la o premisă eronată, deoarece ignoră caracterul obligatoriu al celor două decizii de casare, care trebuie aplicate cumulativ, nu exclusiv. În realitate, fiecare hotărâre pronunțată în cadrul unui ciclu procesual distinct își păstrează autoritatea de lucru judecat în limita obiectului judecat și a soluțiilor date.

Dezlegările definitive asupra chestiunilor de drept rămân obligatorii pentru ciclurile ulterioare și se integrează în cadrul judiciar general al cauzei, astfel că deciziile de casare pronunțate pe parcursul mai multor cicluri procesuale nu înlocuiesc autoritatea deciziilor anterioare, ci o respectă, în conformitate cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., care obligă instanța de fond să judece în limitele casării. În plus, interpretarea recurentului nu poate fi primită, întrucât contrazice principiul securității juridice ceea ce ar genera incertitudine cu privire la stabilitatea soluțiilor judecătorești și ar afecta încrederea părților în actul de justiție.

Aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 430 alin. (5) C. proc. civ. în speță nu poate fi luată în considerare, întrucât textul legal invocat face referire expresă la proceduri specifice căilor extraordinare de atac (revizuire și contestația în anulare), distincte față de regulile generale aplicabile în cazul rejudecării unei cauze, și are în vedere situații de invalidare a hotărârilor definitive doar în circumstanțe excepționale.

În considerarea celor prezentate anterior, decizia atacată este legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Centrul National al Cinematografiei împotriva deciziei civile nr. 147/02.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2024.