ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1420/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 noiembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantul Centrul Național al Cinematografiei, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.037.934,57 RON actualizată de rata inflației reprezentând: 437.649,96 RON cotă obligatorie la Fondul Cinematografic la data de 31.10.2015, conform art. 13 alin. (1) lit. e) și art. 14 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și 4.600.284,61 RON majorări, dobânzi, penalități pentru neplata în termen a contribuției obligatorii calculată până la data de 31 octombrie 2015.

Prin sentința civilă nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A admis acțiunea precizată formulată de reclamantul Centrul National al Cinematografiei, în contradictoriu cu pârâta A. și a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 4,17 RON reprezentând rest de plată către contribuția obligatorie (2009-2015); 3.920.859,31 RON reprezentând rest de plată accesorii datorate (dobânzi și penalități) pentru neplata în termen a cotei de contribuție la Fondul Cinematografic pentru perioada februarie 2009 - 31 octombrie 2015 și 3.191 RON cheltuieli de judecată onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta A. S.A.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 414/2019 din 4 martie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2605 din 16 decembrie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1046/2021 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare, a admis apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A schimbat în parte soluția primei instanțe în sensul în care a înlăturat obligația pârâtei de achitare a altor categorii de accesorii, cu excepția penalităților în cuantum de 3.087.398,56 RON. A fost menținută în rest soluția. A obligat intimata la plata cheltuielilor ocazionate de admiterea în parte a motivelor de apel, respectiv plata sumei de 6469,81 RON (5969,81 RON taxa judiciară de timbru și 500 RON onorariu expert parte).

Împotriva acestei decizii, reclamantul Centrul National al Cinematografiei, a declarat recurs principal, iar pârâta A. S.A. a declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamantului Centrul National al Cinematografiei

Prin memoriul de recurs, reclamantul Centrul National al Cinematografiei a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Cu privire la motivul de casare evocat, recurentul consideră că hotărârea atacată este nelegală, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța nr. 39/2005 privind cinematografia.

Astfel, conform dispozițiilor evocate, pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13 din același act normativ, se percep penalități de întârziere în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

Așadar, în lumina prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii rezultă din raporturile de drept material fiscal, iar așa cum prevăd dispozițiile alin. (2) lit. b) ale aceluiași articol, din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi patrimoniale constând în dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii. Aceste creanțe sunt creanțe fiscale accesorii.

Astfel cum s-a reținut și în decizia atacată, creanța în litigiu este o creanță de natură fiscală, iar în ceea ce privește penalitățile, majorările de întârziere și celelalte accesorii, acestea urmează regimul legal al taxelor și impozitelor la bugetul de stat, context în care recurentul apreciază că instanța de apel, rejudecând cauza, a aplicat greșit normele de drept material, astfel fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta A. SA

Prin cererea de recurs formulată, pârâta A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea recursului incident, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest context, susține încălcarea prevederilor art. 6, art. 22 și 501 din C. proc. civ., întrucât în rejudecarea apelului, în temeiul art. 501 alin. (4) C. proc. civ. și în considerarea dispozițiilor deciziei de casare, pârâta a solicitat instanței de apel încuviințarea administrării unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului penalităților de întârziere (rezultate din achitarea cu întârziere a contribuțiilor aferente perioadei februarie 2009 -31 octombrie 2015) ramase neachitate către reclamant.

În acest sens, arată că instanța de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea de administrare a expertizei contabile, considerând că limitele casării nu impun și nu deschid calea administrării unei noi expertize, astfel că, prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 6, art. 22 și 501 C. proc. civ., întrucât în cazul de față proba solicitată este admisibilă în conformitate cu art. 501 alin. (4) din același act normativ.

În acest context, recurenta apreciază înrăutățirea situației A. în propria cale de atac, ce vizează nerespectarea principiului disponibilității, întrucât instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

Față de această împrejurare, solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că la judecata pe fond a cauzei, după realizarea raportului de expertiză în cauză, reclamantul prin notele scrise depuse, și-a restrâns obiectul valoric al cererii de chemare în judecată la nivelul sumelor stabilite de expertul desemnat în răspunsul la obiectul nr. 4 al raportului și detaliate în Anexa IV, respectiv: 4,17 RON, reprezentând contribuție 1% de plată la fondul cinematografic; 3.920.859,31 RON, reprezentând dobânzi si penalități.

Așadar, din suma totală de 3.920.859,31 RON pretinsă la plata de către CNC cu titlu de accesorii, doar 384.299,91 RON reprezintă penalități, diferența semnificativă de 3.536.599,40 RON reprezentând dobânzi.

Or, această ultimă categorie de accesorii - dobânda nu poate fi percepută potrivit deciziei de casare, CNC nefiind îndreptățit la plata acesteia.

Față de aceste aspecte, recurenta susține că este evident că prin decizia atacată, decizie prin care instanța a obligat A. să achite către CNC cu titlu de penalități de întârziere suma de 3.087.398,56 RON, respectiv o sumă mult mare decât cea pretinsă chiar de către reclamant cu acest titlu prin cererea precizată (384.299,91 RON) și semnificativ mai mare față de suma penalităților de întârziere la care societatea pârâtă a fost obligată la plata de către instanța de fond (384.299,91 RON) instanța a înrăutățit situația A. în propria cale de atac și a acordat reclamantei mai mult decât a cerut prin cererea precizată, context în care apreciază că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 397, art. 478 alin. (3), art. 477 alin. (1) și art. 481 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinarea la recursul incident, recurenta Centrul National al Cinematografiei a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca nefondate și respingerea recursului incident.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2022 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul principal, Înalta Curte îl va reține ca nefondat, în cauză fiind aplicate în mod corect dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța nr. 39/2005 privind cinematografia, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Conform dispozițiilor evocate, pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13 din același act normativ, se percep penalități de întârziere în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

Așadar, textul de lege limitează posibilitatea acoperirii prejudiciului doar la perceperea penalităților de întârziere, plata altor accesorii nefiind prevăzută de lege, astfel că nu poate fi extinsă pe cale de interpretare.

Prin urmare, deși creanța în litigiu are caracter fiscal, atâta timp cât legiuitorul a limitat plata accesoriilor doar la perceperea penalităților de întârziere, rezultă că instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material înlăturând obligația reținută de prima instanță în sarcina pârâtei de achitare a altor categorii de accesorii, cu excepția penalităților.

Înalta Curte va reține ca fondat recursul incident formulat de pârâtă, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut încălcarea prevederilor art. 6, art. 22 și 501 din C. proc. civ., arătându-se că, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 501 alin. (4) C. proc. civ. și în considerarea dispozițiilor deciziei de casare, deși a solicitat instanței de apel încuviințarea administrării unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului penalităților de întârziere, instanța de apel a respins proba ca inadmisibilă, considerând că limitele casării nu impun și nu deschid calea administrării unei noi expertize.

Critica este fondată având în vedere că, potrivit art. 501 alin. (4) C. proc. civ., în cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, prin urmare instanța de apel trebuia să administreze probele necesare pentru lămurirea situației de fapt cu atât mai mult cu cât, în cauză, prin decizia de casare s-a reținut greșita aplicare a art. 15 din O.G. nr. 39/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 238/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia.

Prin urmare, instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. trebuia să lămurească cuantumul penalităților de întârziere verificând apărările pârâtei privind includerea altor accesorii în suma acordată de instanța de apel cu titlu de penalități de întârziere.

În rejudecarea cauzei, în limitele arătate, instanța de apel urmează să stabilească cuantumul penalităților de întârziere datorate de pârâtă având în vedere suma pretinsă de reclamant cu acest titlu, sens în care, potrivit art. art. 501 alin. (4) C. proc. civ. poate administra orice probe prevăzute de lege.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant Centrul Național al Cinematografiei împotriva deciziei civile nr. 1046/2021 din 07 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (2). C. proc. civ., constatând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiași decizii, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant CENTRUL NAȚIONAL AL CINEMATOGRAFIEI împotriva deciziei civile nr. 1046/2021 din 07 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2022.