ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2605/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, sub număr de dosar x/2016, reclamantul Centrul Național al Cinematografiei a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.037.934,57 RON actualizată de rata inflației reprezentând: 437.649,96 RON cotă obligatorie la Fondul Cinematografic la data de 31.10.2015, conform art. 13 alin. (1) lit. e) și art. 14 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și 4.600.284,61 RON majorări, dobânzi, penalități pentru neplata în termen a contribuției obligatorii calculată până la data de 31.10.2015.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul CENTRUL NATIONAL AL CINEMOTAGRIEI, în contradictoriu cu pârâta A. și a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 4,17 RON reprezentând rest de plată către contribuție obligatorie (2009-2015); 3.920.859,31 RON reprezentând rest de plată accesorii datorate (dobânzi și penalități) pentru neplata în termen a cotei de contribuție la Fondul Cinematografic pentru perioada februarie 2009 - 31 octombrie 2015 și 3.191 RON cheltuieli de judecată onorariu expert.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 414/2019 din 4 martie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 4 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după o scurtă prezentarea a situației de fapt, recurenta-pârâtă susține, în esență, că în cauză operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la aplicabilitatea normelor de drept comun în materie de prescripție, față de incidența prescripției extinctive prin raportare la prevederile Codului de procedură fiscală, precizând că în cauză nu ar exista un act începător de executare, apt să întrerupă cursul prescripției.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit normele în materie de prescripție și, totodată, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivității.

Apreciază că intimata reclamantă este îndreptățită să perceapă numai penalități de întârziere. Codul de procedură fiscală distinge între dobânzi (majorări de întârziere în reglementarea anterioară) și penalități de întârziere ca având funcție sancționatorie diferită.

Recurenta invocă și caracterul imperativ al normelor de drept public care reglementează domeniul cinematografiei.

Totodată, arată că prevederile art. 15 din Ordonanța 39 din 14 iulie 2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora:

"Pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13, se percep penalități de întârziere, în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat" sunt de strictă interpretare și aplicare.

Recurenta-pârâtă face trimitere și la principiul legalitativ al predictibilității normelor legale, principiu din care derivă și principiul securității juridice pentru operatorii economici.

În ce privește interpretarea sancțiunilor specifice materiei fiscale aplicate în temeiul dispozițiilor legislației specifice în domeniul cinematografiei, trebuie să plecăm de la prezumția că legiuitorul menționează într-un act normativ ceea ce are în vedere și că are în vedere ceea ce este menționat într-un act normativ.

Recurenta apreciază că o altă interpretare decât cea care rezultă din înțelesul firesc al normei legale, încalcă principiul predictibilității și al securității juridice.(...)

Potrivit principiului "in dubio contra fiscum", cunoscut uneori și sub forma de in dubio pro liberatte civium, orice dubiu asupra existenței faptului impozabil, asupra naturii acestuia sau asupra normei aplicabile, susceptibilă de interpretări ambigue sau multiple, profita contribuabilului.

Se mai arată că raționamentul instanței de fond ar fi greșit, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii. Faptul că legislația fiscală nu interzice cumulul dobânzilor cu penalități sau cu majorări nu poate constitui motiv de admitere a pretențiilor intimatei-reclamante.

În dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susține, în esență, că decizia recurată nu motivează înlăturarea apărărilor A. cu privire la aplicarea art. 1534 alin. (2) C. civ.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, consideră că instanța de apel era ținută a se pronunța cu privire la aplicabilitatea facilitaților fiscale prevăzute de Ordonanța nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2013.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Intimatul-reclamant Centrul Național al Cinematografiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 03 aprilie 2020 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 16 aprilie 2020.

Prin încheierea din data de 24 iulie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 04 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și s-a acordat termen la data de 16 decembrie 2020, pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat în limitele și pentru rațiunile ce urmează:

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind greșita analiză a prescripției extinctive va fi înlăturată.

Așa cum corect a stabilit instanța de apel, creanța pretinsă prin acțiune are regimul unei creanțe fiscale astfel cum este reglementat în codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile art. 91 Codul de procedură fiscală (2003) dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

Totodată se reține că instanța de apel a constatat în mod corect că reclamanta a emis pârâtei somația nr. 5601 din 04.11.2015 act întrerupător al cursului prescripției la acea dată, astfel că termenul de 5 ani a fost întrerupt, ceea ce înlătură teza invocată de pârâtă atât cu privire la termenul de 3 ani, cât și cu privire la perioadele succesive anterioare și posterioare somației din 04.11.2015.

Criticile recurentei-pârâte privind greșita aplicare a dispozițiilor O.G.39/2005 privind cumulul penalităților și dobânzilor și nemotivarea apărărilor A. cu privire la aplicarea art. 1534 alin. (2) C. civ., sunt fondate.

Înalta Curte, constată că, în analiza acordării cumulului penalităților și dobânzilor aferente creanței fiscale, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia și a art. 21 alin. (2), art. 119 alin. (1) și art. 120

1

alin. (1) din Codul de procedură fiscală, reținând că textul legal nu interzice cumulul dobânzilor cu penalități sau cu majorările de întârziere în cadrul procedurii de stabilire și urmărire a creanțelor fiscale bugetare, regim aplicabil și creanței fiscale accesorii din litigiu.

Potrivit art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 328/2006, "Pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13, se percep penalități de întârziere, în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat."

Înalta Curte apreciază că în cauză sunt aplicabile principiile specialia generalibus derogant și generalia specialibus non derogant potrivit cărora ori de câte ori există dispoziții legale speciale ce reglementează o materie dată, este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeași materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale.

Cum, în cauză dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, au fost modificate prin Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 și prevăd că pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate se percep doar penalități de întârziere, instanța de apel a soluționat cauza cu nerespectarea principiului specialia generalibus derogant.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei va fi admis, iar decizia recurată va fi casată în ceea ce privește analiza cumulului penalităților și a dobânzii aplicat debitului restant al pârâtei, instanța de apel urmând ca în rejudecare să facă aplicarea dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 39/2005 astfel cum au fost modificare prin Legea nr. 238/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia.

Totodată, se constată că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel nu a răspuns apărării pârâtei A. privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 1534 alin. (2) C. civ.

Obligația de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune analiza apărărilor formulate în susținerea cauzei; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată având în vedere apărările formulate.

Or, prin omisiunea instanței de apel de a analiza apărarea pârâtei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 1534 alin. (2) C. civ., hotărârea nu răspunde, din această perspectivă, exigențelor instituite de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite apărări ale părților au fost respinse sau admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora, iar instanța de recurs nu poate realiza un control pertinent al legalității deciziei recurate.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, era ținută a se pronunța cu privire la aplicabilitatea facilitaților fiscale prevăzute de Ordonanța nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2013, se constată că este nefondată.

Astfel, se reține că atât timp cât pârâta nu a formulat o astfel de apărare și nici o cerere reconvențională prin care să fi invocat caracterul fiscal al creanței Centrului Național al Cinematografiei de natură a atrage aplicabilitatea în cauză a prevederilor Ordonanței nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2013 privind Codul fiscal cu privire la facilitățile fiscale, instanța de apel nu putea face o astfel de analiză, față de conținutul normei imperative de la art. 478 alin. (3) teza finală C. proc. civ., potrivit căreia în apel nu se pot formula pretenții noi.

Astfel fiind, se constată că reținerea instanței de prim control judiciar este justă, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, nefiind încălcate normele procedurale privind limitele devoluțiunii apelului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul dispozițiile art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 04 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.