ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 30 mai 2022, sub nr. x/3/2021, și precizată la 9 iunie 2022, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună reducerea prețului datorat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 55 din 11 februarie 2020, cu suma de 119.438 euro - daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1683 din 7 iulie 2022, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei 2.500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

La termenul din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, printre alte măsuri dispuse, a respins cererea apelantei-reclamante de administrare a probelor cu expertiza tehnică și interogatoriul reprezentantului pârâtei, iar, prin decizia civilă nr. 216A din 8 februarie 2024, a respins apelul ca nefondat.

Reclamanta A S.R.L. a recurat atât încheierea din 25 ianuarie 2024, cât și decizia curții de apel, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În susținere, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a afirmat că prin respingerea nemotivată a cererii de încuviințare a probatoriului, instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 255 și ale art. 258 C. proc. civ., precum și dreptul său la apărare, astfel cum acesta este consacrat de art. 24 din Constituția României și art. 13 C. proc. civ.

În acest context, a arătat că a fost lipsită de dreptul de a dovedi elementele acțiunii și că probele respinse erau esențiale pentru soluționarea cauzei, în special, pentru stabilirea condițiilor încheierii contractului de vânzare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a fost cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea căruia recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a considerat că eroarea nescuzabilă presupune în mod direct existența celor două elemente – omisiunea informării contractantului în legătură cu împrejurări ce ar fi trebuit dezvăluite și intenția frauduloasă. Aceasta, în condițiile în care, potrivit art. 1.214 C. civ., obligația legală generală de informare vizează situația în care o parte cunoaște o împrejurare determinantă pentru încheierea contractului, iar cealaltă parte este în imposibilitate de a se informa asupra ei.

A subliniat că în situația dolului prin reticență, analiza instanței trebuie să vizeze natura informației care a fost omisă spre prezentare cocontractantului.

De asemenea, a afirmat că, în cauză, s-a dovedit atât faptul că obligația de informare era obligatorie pentru vânzător, în condițiile în care bunurile vândute implicau o tehnologie deosebită și o procedură specială de aplicare, cât și împrejurarea că informația privind modalitatea de punere în operă a produselor era determinantă pentru voința de a contracta.

În opinia recurentei, ascunderea sau netransmiterea informației - izolarea legăturilor dintre plăci prin aplicarea de adeziv PC60 pe și pe 2 laturi ale fiecărei plăci - este o omisiune ce îmbracă forma dolului prin reticență, cu toate consecințele ce decurg din acesta.

De aceea, a apreciat că, în virtutea dreptului de opțiune recunoscut de art. 1.257 C. civ., cererea sa de reducere a prețului era întemeiată, suma indicată reprezentând contravaloarea cantității comandate suplimentar ca urmare a omisiunii de informare.

În final, a precizat că prejudiciul a fost dovedit prin înscrisurile depuse, iar în lipsa oricăror informații prin corespondența purtată, pe site-ul producătorului sau a intimatei, afirmația instanței de apel cu privire la dovada minimei diligențe de informare este lipsită de bază factuală și nu este de natură să înlăture răspunderea intimatei pentru necomunicare unor informații atât de importante pentru recurentă.

Intimata a depus întâmpinare la 1 iulie 2024, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele de nelegalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac deduce verificării instanței de recurs, pe de o parte, legalitatea măsurii instanței de apel de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiza tehnică și a celei cu interogatoriu, iar, pe de altă parte, maniera în care instanța de prim control judiciar a evaluat incidența normelor ce reglementează dolul prin reticență în raport cu situația de fapt.

Răspunzând primei critici de recurs, circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că la termenul din 25 ianuarie 2024, instanța de apel a respins cererea de încuviințare a probatoriului reprezentat de expertiză tehnică și interogatoriul reprezentantului pârâtei. O asemenea soluție a fost dispusă, așa cum rezultă chiar din cuprinsul încheierii de la acel termen, justificat de faptul că probele nu erau utile soluționării cauzei, dat fiind că proba cu interogatoriu fusese administrată în primă instanță, iar cea cu expertiză nu era utilă raportat la obiectul dedus judecății.

În recurs, autoarea căii de atac impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 255 și ale art. 258 C. proc. civ. și a dreptului la apărare din perspectiva respingerii nemotivate a cererii de administrare a probelor sus-indicate.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255 C. proc. civ., respectiv dacă sunt legale, verosimile, pertinente și concludente. Asupra admiterii sau respingerii cererii de încuviințare a unor probe, instanța este cea care hotărăște, astfel că dacă se constată că o probă nu este pertinentă sau concludentă, respectiv dacă nu are legătură cu obiectul procesului ori nu poartă asupra unor împrejurări care să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul poate respinge cererea de încuviințare a acesteia, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă.

Aceasta, întrucât dreptul la apărare, așa cum este definit de art. 13 C. proc. civ., asigură părților dreptul de a propune probe, însă nu instituie în sarcina instanței obligația de a încuviința și administra toate probele solicitate de părți, ci numai pe cele apreciate ca întrunind cerințele de la art. 255 C. proc. civ.

În planul probațiunii instanțele de fond au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, iar administrarea lor este de resortul exclusiv al acestora. De aceea, în analiza realizată în condițiile art. 258 C. proc. civ., instanța poate admite și poate respinge administrarea anumitor probe.

Respingerea probei nu reprezintă o încălcare a dreptului recurentei la apărare, câtă vreme soluția instanței nu este una arbitrară, ci este motivată.

Or, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii recurate, dispoziția de respingere a probatoriului este justificată, în motivarea soluției date instanța de apel indicând în concret, pentru fiecare probă înlăturată, motivele care au determinat pronunțarea hotărârii.

Modalitatea de administrare a probatoriului în apel nu a condus la încălcarea dreptului la apărare în ansamblul dreptului la un proces echitabil, câtă vreme evaluarea utilității și relevanței probelor asupra procesului nu a fost una abstractă, arbitrară, ci ținând cont de obiectul cauzei, ansamblul probator – înscrisuri, interogatoriu-, argumentele expuse de părți și de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

Înalta Curte constată că, deși critică soluția instanței de prim control judiciar de respingere a solicitării de administrare a probei cu interogatoriu și a celei cu expertiza tehnică, recurenta contestă legalitatea încheierii atacate din perspectiva relevanței lor asupra cauzei, și nu a motivelor care au stat la baza respingerii de administrare a lor.

Autoarea căii de atac nu justifică în ce măsură considerentele instanței de apel contravin normelor legale indicate, cu atât mai mult cu cât asupra probei cu expertiza tehnică instanța de prim control judiciar s-a pronunțat și în cuprinsul deciziei atacate, când a analizat motivul de apel îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe de respingere a cererii de încuviințare a expertizei tehnice, iar aceste considerente nu au fost contestate în recurs.

Nu se poate reține încălcarea dreptului recurentei la apărare nici din perspectiva faptului că în dovedirea demersului său judiciar, în principal, a condițiilor prevăzute de lege la art. 1.214 C. civ., aceasta a beneficiat de proba cu înscrisuri și interogatoriul intimatei.

Astfel, în considerarea celor prezentate, instanța supremă , constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va respinge criticile recurentei.

Cel de-al doilea set de critici, subsumat cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează dispozițiile art. 1.214 și ale art. 1.257 C. civ.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, evaluând probatoriul administrat în cauză, a stabilit că în cauză recurenta nu a probat îndeplinirea condițiilor legale pentru a se reține incidența dolului prin reticență.

În recurs, autoarea căii de atac reclamă încălcarea normelor legale care reglementează dolul prin reticență prin prisma faptului că aceasta a probat atât obligația de informare stabilită în sarcina intimatei, cât și caracterul fraudulos al omisiunii

Maniera de configurare a acestui motiv de nelegalitate de către recurentă relevă, însă, nemulțumirea părții față de concluziile instanței reținute în urma evaluării probatoriului, și nu față de aplicarea legii în cauză.

Or, unei atare ipoteze nu i se pot atribui valențe de nelegalitate, ci de netemeinicie sub aspectul valorificării probelor în apel, care, însă, nu poate fi integrată ipotezei de casare indicate.

Greșeala imputată instanței de apel nu este una circumscrisă încălcării normelor de drept material, ci evaluării eronate a elementelor circumstanțiale avute în vedere de instanța de apel în justificarea hotărârii pronunțate, care, față de prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței de recurs.

Așa fiind, constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu este de natură să justifice măsura casării hotărârii atacate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul recurentei-reclamante. Totodată, reținând culpa procesuală a acestei părți în etapa recursului, în baza art. 453 și art. 452 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.441,54 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva încheierii din 25 ianuarie 2024 și a deciziei civile nr. 216A din 8 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.441,54 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2024.