ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 815/2025

HOTĂRÂRE

26.03.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 815/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași - Secția civilă în 22.01.2024, sub nr. x/245/2024, reclamanta A a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B, din culpa exclusivă a acestuia, respectiv revenirea la numele avut anterior căsătoriei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373 C. civ.

Pârâtul B a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași, indicând, în acest sens, faptul că locuiește în prezent în municipiul Roman, localitatea în care s-a aflat și ultima locuință comună a soților, solicitând, totodată, pe cale reconvențională, ca desfacerea căsătoriei să se dispună din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență

Prin sentința nr. 14689/2024 din 04.10.2024, Judecătoria Iași - Secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

A reținut instanța că, în speță, sunt aplicabile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., iar cum din actele aflate la dosar a rezultat că ultima locuință comună a soților a fost în municipiul Roman, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Prin sentința nr. 522/2025 din 19.02.2025, Judecătoria Roman a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Iași, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul, pentru soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța că, potrivit înscrisurilor depuse de reclamantă, pârâtul a avut încheiat un contract de chirie pentru un imobil situat în Iași, str. (...), jud. Iași, începând cu data de 01.08.2014, pentru o perioadă nedeterminată, imobil în care a fost locuința comună a soților, potrivit declarațiilor date de către apărătorul ales al reclamantei.

De asemenea, a mai reținut și că, potrivit anchetei sociale efectuate în 16.01.2025, pârâtul nu a fost găsit la domiciliu, iar, din declarațiile domnului președinte de asociație, de aproximativ 15 ani nu ar mai fi locuit nimeni în respectivul imobil.

Prin urmare, a constatat că părțile au avut ultima locuință comună în municipiul Iași, iar la data introducerii cererii, precum și în prezent, locuința reclamantei este în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună a soților.

Pentru aceste considerente, a declinat, la rândul său, competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Iași.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, pentru considerentele expuse în continuare.

Desesizarea celor două instanțe aflate în conflict a fost determinată de interpretarea diferită a normelor procedurale în materia competenței teritoriale în litigiile având ca obiect „divorț”.

În speță, reclamanta A a învestit Judecătoria Iași cu soluționarea unei acțiuni în desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul B, din culpa exclusivă a acestuia, precum și a cererii accesorii constând în revenirea la numele avut anterior.

Prin apărările formulate (întâmpinare și cerere reconvențională), pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței inițial învestite, în raport cu domiciliul său, situat în municipiul Roman.

Dat fiind obiectul litigiului pendinte, în cauză își găsesc aplicarea dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni expres să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Acest text de lege stabilește atât competența materială în soluționarea acțiunii în desfacerea căsătoriei, în sensul că aceasta revine judecătoriei, cât și competența teritorială în soluționarea acesteia.

În ceea ce privește competența teritorială, dispozițiile art. 915 alin. (1) C. proc. civ. sunt imperative și de strictă interpretare și instituie o competență exclusivă, de la care părțile nu pot deroga.

Faptul că textul de lege are în vedere mai multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de legiuitor în cuprinsul dispoziției legale.

Astfel, în mod prioritar, este stabilită competența de soluționare a cererii de divorț în favoarea instanței în circumscripția căreia se află, în țară, cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă cei doi soți au avut locuință comună și cel puțin unul dintre soți mai locuiește acolo.

În cauză, cea din urmă locuința comună a soților a fost în Danemarca, potrivit susținerilor concordante ale părților, formulate prin cererea introductivă, respectiv prin întâmpinare, astfel încât această primă teză nu este aplicabilă.

Ipoteza subsidiară celei anterior evocate se referă la situația în care soții nu au avut locuință comună în România sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, caz în care competența revine judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința pârâtul - situație care se regăsește în litigiul pendinte.

În situația concretă a speței, din examinarea actelor aflate la dosar, rezultă că pârâtul a arătat, prin notele scrise depuse în data de 23.05.2024 (aflate la fila 38 din dosarul Judecătoriei Iași), că locuiește în mod efectiv la adresa de domiciliu, din municipiul Roman, str. (...), județul Neamț.

Această situație de fapt este susținută și de împrejurarea prezentării personale, de către acesta, în data de 26.04.2024, în fața Notarului Public C, cu sediul în municipiul Roman, județul Neamț, în vederea acordării unei procuri judiciare avocatului său, în vederea reprezentării sale, cu puteri depline, inclusiv în privința formulării unor eventuale acte de dispoziție în numele său, în prezenta pricină (act autentificat sub nr. 1021, aflat la fila 33 din dosarul Judecătoriei Iași).

Astfel fiind, raportând aceste elemente factuale la temeiul de drept incident, se constată că Judecătoriei Roman îi revine competența de soluționare a cauzei, în aplicarea celei de-a doua teze a art. 915 alin. (1) C. proc. civ.

Nici aspectul că, în dosarul Judecătoriei Roman, a fost depus răspunsul Direcției de Asistență Socială din cadrul Primăriei Municipiului Roman (care atestă că, în data de 16.01.2025, pârâtul nu a fost găsit la adresa de domiciliu, fiind redate inclusiv susținerile președintelui asociației de proprietari, potrivit cărora, la adresa respectivă, nu ar mai locui nimeni „de aproximativ 15 ani”), nu sunt în măsură să atragă competența instanței inițial învestite, cât timp ceea ce prezintă relevanță, în acord cu prevederile art. 915 alin. (1) C. proc. civ., este tocmai locuința pârâtului la data sesizării instanței (22.01.2024), nefiind relevată, în cauză, o altă împrejurare de fapt în raport cu acest reper temporal, neexistând, în acest sens, alte elemente de fapt sau probe suplimentare care să conducă la o concluzie contrară, apte să infirme competența Judecătoriei Roman în soluționarea pricinii.

De asemenea, simpla referire, de către reclamantă, la contractul aflat la fila 42 din dosarul Judecătoriei Iași, privind închirierea, de către pârât, chiar a imobilului din municipiul Iași, la care își are domiciliul reclamanta, nu este în măsură să atragă competența instanței inițial învestite, cât timp acest act juridic, datat 01.07.2014 (conform vizei Administrației Județene a Finanțelor Publice Iași), este anterior momentului eliberării, de către Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor Roman, a cărții de identitate a pârâtului, 16.05.2016, care atestă o împrejurare contrară, respectiv existența domiciliului pârâtului în municipiul Roman.

Totodată, deși afirmat, în cauză nu există dovezi cu privire la faptul că pârâtul ar avea locuința în străinătate, astfel că, dată fiind ordinea impusă de legiuitor în conținutul normativ al dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., apare ca lipsită de relevanță cercetarea împrejurărilor relative la teza finală a acestui text de lege, privitoare la locuința reclamantei.

În aceste condiții, în speță își găsesc aplicarea prevederile art. 91 alin. (1) și (2) C. civ., potrivit cărora dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar, în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.