Decizia nr. 528/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Sentința pronunțată de Tribunalul Argeș: Prin sentința civilă nr. 567 din 7 decembrie 2023, Tribunalul Argeș, Secția civilă, a admis în parte, astfel cum a fost modificată, acțiunea reclamanților și l-a obligat pe pârât la ștergerea postărilor publicate la adresa reclamanților pe contul său personal de Facebook, pe contul său de politician „XY”, pe grupul „XZ”, precum și pe grupul intern de Messenger „XX”. Totodată, s-a interzis pârâtului ca, pe viitor, să posteze pe rețelele de socializare orice articole despre viața privată a reclamanților și să achite reclamantului A suma de 3.000 lei, iar reclamantei C suma de 6.000 lei, cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței civile nr. 567 din 7 decembrie 2023, au formulat apel părțile.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești- Secția I civilă : Prin decizia civilă nr. 3360 din 11 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă a fost anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul B, împotriva sentinței civile nr. 567 din 7 decembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr.x/280/2022. A fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A și C împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 3360 din 11 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, au formulat recurs principal, recurentul-pârât B și recurs incident recurenții-reclamanți C și A.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație si Justiție: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă la 19 august 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x. Prin rezoluția din 11 decembrie 2024 s-a fixat termen pentru judecarea recursului în ședință publică la 4 martie 2025. Prin încheierea pronunțată la 17 septembrie 2024, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate, formulate de recurentul principal, B.

Motivele de casare invocate prin recursul principal: Prin prezentul demers procesual, recurentul principal a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 3360 din 11 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Criticând decizia mai sus evocată, considerată netemeinică și nelegală, și invocând incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că în opinia sa, în mod cu totul eronat s-a dispus anularea ca netimbrat a apelului pe care l-a declarat în cauză, având în vedere că nu a fost încunoștințat în scris de către instanța de apel cu privire la obligația de a achita taxa de timbru și nici cu privire la cuantumul acesteia. Mai mult, a arătat că neavând studii juridice nu a cunoscut obligația legală ce îi revenea, astfel că în aceste condiții, a apreciat că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, a concluzionat că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. A mai învederat că dată fiind soluția instanței de apel, i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, dar și că instanța de fond a respins în mod sistematic toate categoriile de probe pe care le-a solicitat. A exemplificat aceste încălcări, referindu-se la încheierea din data de 11 octombrie 2023 prin care i-a fost respinsă proba testimonială, dar și la încheierea prin care s-a respins emiterea unei adrese către Facebook. În drept, a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și pe cele ale disp. art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., art. 484 alin. (2) C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate prin recursul incident: Prin exercitarea recursului incident din cauza de față, recurenții C și A au solicitat, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488, alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului incient, casarea sentinței, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, sub toate aspectele invocate, precum și respingerea recursului formulat de către recurentul-pârât B, ca fiind nefondat. Au criticat soluția de respingere a apelului prin prisma nemotivării acesteia, dar și din perspectiva faptului că au fost încălcate normele de drept material cu privire la apărarea drepturilor nepatrimoniale prevăzute de art. 252 și art. 253 C. civ. Cu privire la nemotivarea soluției pronunțate de instanța de apel, recurenții au învederat, referindu-se la pagina cinci din decizie, că instanța în mod greșit a apreciat ca fiind nefondat apelul pe care l-au declarat în cauză, cu privire la cuantumul despăgubirilor civile, întrucât apelul lor a avut în vedere și cererea referitoare la obligarea pârâtului-recurent să-și ceară scuze public cu privire la materialele postate în cei doi ani și care cuprind denigrări publice ce nu au legătură cu viața publică de politician a reclamanților. Iar asupra acestui motiv de apel, în opinia lor, nu există nici un fel de motivare. Au mai criticat textele legale la care instanța de apel a făcut trimitere în motivarea soluției, și au învederat că legea civilă nu exclude aplicarea normelor sale unei persoane care a ales să intre în viața politică. Cu atât mai mult cu cât aspectele denigrate nu sunt doar chestiuni din viața politică, ci public au fost făcute afirmații referitoare la viața privată, profesie, conduita personală a reclamantei care, potrivit afirmațiilor recurentului-pârât "(...)". În continuare, au precizat că astfel de afirmații nu numai că nu ar trebui să existe în niciun domeniu de activitate, cu atât mai puțin în domeniul unde cei care acționează reprezintă o comunitate. Cu privire la încălcarea normelor de drept material, au invocat dispozițiile art. 252 C. civ., pe care îl consideră incident, întrucât prin materialele publicate s-au încălcat, în opinia lor, valori intriseci ale ființei umane, anume, sănătatea (dovedită de actele medicale în cauză prin care se arată cum la nivel fizic, tensiunea arterială și pulsul cresc exact în momentele în care pârâtul își exprimă părerile denigratoare prin emisiunea TV), integritatea psihică (stresul creat de calomniile și denigrările publice continue din ultimii trei ani), demnitatea, intimitatea vieții private – prin publicarea de către intimat a unor detalii de familie ce nu fac obiectul vieții politice, libertatea de conștiință – prin expunerea de către pârât a unor fapte mincinoase, care nu au legătură cu comportamentul real al apelanților. În continuare, în susținerea aceleiași teze de recurs, au invocat dispozițiile art. 253 și 1349 C. civ. și Decizia nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au concluzionat că, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. Au arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Aplicând în speță, considerațiile teoretice la care au făcut referire, au concluzionat că normele de drept material invocate mai sus, sunt practic încălcate de instanță, tocmai prin raportare la faptele petrecute, cu un grad ridicat de gravitate a faptelor de denigrare, cu atât mai mult cu cât materialele în cauză nu au fost șterse nici la acest moment din postările publice, iar altele doar "ascunse" de autor chiar și în pofida celor două hotărâri pronunțate de instanțe. După prezentarea detaliată a aspectelor referitoare la împrejurările de fapt ale cauzei, recurenții au conchis că, sub aspectul îndeplinirii condițiilor cerute de atragerea răspunderii civile delictuale, în speță, acestea sunt îndeplinite, fără a exista nicio cauză care să înlăture caracterul ilicit al faptei (așa cum sunt definite de codul civil). Au reiterat că dreptul material ocrotește demnitatea persoanei, viața privată, integritatea psihică, fără a condiționa aceste chestiuni personale de calitatea de politician. Au concluzionat că toate aceste denigrări publice din partea unei singure persoane cu privire la aceleași două persoane și sub aspecte ce nu se includ în activitatea politică, ating un grad ridicat de încălcare a normelor invocate. În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 și următoarele C. proc. civ., art. 252, art. 253, art. 1349 C. civ., art. 30 Constituția României.

Apărările formulate în cauză: Cu privire la recursul principal, recurenții din recursul incident au solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac, întrucât, în opinia lor, aspectele invocate de către recurent nu pot fi reținute în motivarea cererii de recurs, pe de o parte pentru că recurentul principal a primit de la instanța de apel adresa de plată a taxei de timbru aferente apelului formulat, iar pe de alta parte i se opune principiul de drept "nimeni nu se poate apăra prin necunoașterea legii". Au învederat că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de a transmite apelantului-recurent informarea cu privire la plata taxei de timbru aferentă judecării apelului său, care de altfel conține și cuantumul taxei, respectiv cel de 50 lei. Potrivit datelor din dosar, prin rezoluția din data de 25 martie 2024 instanța a stabilit obligația recurentului-apelant de B de plată a taxei de timbru, obligație care i-a fost comunicată acestuia la data de 29 martie 2024. Prin urmare, nefiind o culpă evidentă a instanței de judecată cu privire la acest aspect procedural care să ducă la admiterea recursului, ci mai degrabă o atitudine a recurentului cu privire la dispozițiile instanței de judecată prin neachitarea intenționată a taxei pentru că "a considerat ca nu trebuie să o plătească", au concluzionat că recursul este nefondat. Cu privire la recursul incident, prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Analizând excepția nulității recursului incident exercitat în cauză de reclamanți, excepție motivată prin neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de articolul 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o admite pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce înseamnă că prin această cale de atac de reformare se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor trebuie cuprinse în cererea de recurs sau într-un memoriu separat conform articolului 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar lipsa acestora se sancționează cu nulitatea recursului. Aceeași sancțiune prevăzută de articolul 489 alin. (2) C. proc. civ. operează și în cazul în care motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de articolul 488 alin. (1) din același cod. În speță, recurenții din recursul incident au criticat hotărârea curții de apel, pe de o parte, din perspectiva nemotivării acesteia, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar pe de altă parte au invocat pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor de drept material referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale prevăzute de art. 252 și art. 253 C. civ., relevând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au criticat faptul că în mod greșit instanța a apreciat ca fiind nefondat apelul pe care l-au declarat în cauză cu privire la întinderea despăgubirilor civile, câtă vreme apelul lor a avut în vedere și cererea referitoare la obligarea pârâtului-recurent să-și ceară scuze public cu privire la materialele publicate în cei doi ani și care cuprind denigrări ce nu au legătură cu viața publică de politician a reclamanților, aspect care nu a fost tratat în mod distinct în decizia din apel. Au mai criticat textele legale la care instanța de apel a făcut trimitere în motivarea soluției și au învederat că legea civilă nu exclude aplicarea normelor sale unei persoane care a ales să intre în viața politică. Cu atât mai mult cu cât aspectele denigrate nu sunt doar chestiuni din viața politică, ci public au fost făcute afirmații referitoare la viața privată, profesie, conduita personală a reclamantei care, din afirmațiile recurentului-pârât, "(...)". Înalta Curte reține că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenți, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii". În speță, se observă că cererea de recurs, astfel cum a fost formulată, nu dezvoltă critici care să vizeze o efectivă nemotivare, ci exprimă o nemulțumire la adresa argumentelor în baza cărora instanța de apel a pronunțat soluția dată în cauză. Arătând că nu este de acord cu textele de lege pe care instanța de apel și-a bazat raționamentul logico-juridic și învederând propriile alegații cu privire la faptul că ”legea civilă nu exclude de la aplicare normele sale unei persoane care a ales să intre în viața politică, întrucât aspectele denigrate nu sunt doar chestiuni din viața politică, ci public au fost făcute afirmații referitoare la viața privată, profesie, conduita personală a reclamantei care din afirmațiile recurentului pârât are relații intime cu conducerea primăriei" sau că argumentele pentru care instanța de apel nu a considerat întemeiată cererea de reparații suplimentare nu răspund în mod distinct solicitării lor de a fi obligat pârâtul să își ceară scuze pentru afirmațiile postate, recurenții nu justifică în cauză, incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât cele invocate nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus menționate, ci cu o motivare cu care recurenții nu sunt de acord. Înalta Curte reține că nici una dintre susținerile reclamanților subsumate acestui motiv de recurs nu se circumscrie ipotezelor pe care textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. le are în vedere, astfel că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanța de control judiciar. Cu privire la susținerile referitoare la încălcarea normelor de drept material, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți au invocat dispozițiile art. 252 C. civ., pe care îl consideră incident, întrucât prin materialele publicate s-au încălcat, în opinia lor, valori intriseci ale ființei umane, anume sănătatea (dovedită de actele medicale în cauză prin care se arată cum cresc la nivel fizic, tensiunea arterială și pulsul exact în momentele în care pârâtul își exprimă părerile denigratoare prin emisiunea TV), integritatea psihică (stresul creat de calomniile și denigrările publice continue din ultimii trei ani), demnitatea, intimitatea vieții private – prin publicarea de către intimat a unor detalii de familie ce nu fac obiectul vieții politice, libertatea de conștiință – prin expunerea de către pârât a unor fapte mincinoase care nu au legătură cu comportamentul real al apelanților. În continuare, în susținerea aceleiași teze de recurs, au invocat dispozițiile art. 253 și 1349 C. civ. și Decizia nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au dezvoltat pe larg o expunere a afirmațiilor denigratoare imputate pârâtului; au arătat că probarea faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite. Aplicând în speță considerațiile teoretice la care au făcut referire, au concluzionat că normele de drept material invocate mai sus sunt practic încălcate de instanță, tocmai prin raportare la faptele petrecute, cu un grad ridicat de gravitate a faptelor de denigrare, cu atât mai mult cu cât materialele în cauză nu au fost șterse nici la acest moment din postările publice, iar altele au fost doar "ascunse" de autor, chiar și în pofida celor două hotărâri pronunțate de instanțe. Pășind la analiza concretă a criticilor formulate în susținerea acestui motiv de recurs, respectiv faptul că instanța de apel nu ar fi făcut corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 253 și 1349 C. civ. și a Deciziei nr. 153/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de control judiciar apreciază că motivele de recurs, astfel cum au fost formulate, exced controlului de legalitate specific acestei etape procesuale, iar, pe de altă parte, aspectele invocate de recurenți vizează reevaluarea probatoriului și rejudecarea cauzei pentru critici care nu țin de legalitatea hotărârii, ci de aprecierea situației de fapt și a gravității urmărilor afirmate. În realitate, prin intermediul acestor critici, recurenții contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului, chestiune care vizează temeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei atacate cu recurs. Mai mult, solicitarea recurenților ca normele evocate să fie analizate prin ”raportare la faptele petrecute" nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează situația de fapt și netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care atare susțineri vor fi înlăturate. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același cod, coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac. În ceea ce privește recursul principal, declarat de pârâtul B, decizia recurată se impune a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent, întrucât nu este adusă în dezbatere o ipoteză de aplicare eronată a unei norme de drept material, ci încălcarea unor dispoziții procedurale reprezentate de normele Codului de procedură civilă și OUG nr. 80/2013 referitoare la obligația achitării taxelor judiciare de timbru cu privire la cererile și acțiunile în justiție. În acest sens, se reține că, în cauză, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a apreciat că este incidentă sancțiunea nulității cererii de apel formulată de apelantul-pârât, pentru netimbrare. Procedând la cenzurarea raționamentului judiciar expus de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că verificarea legalității măsurii anulării dispuse prin decizia civilă recurată nu poate face abstracție de circumstanțele care au precedat neplata taxei de timbru, din perspectiva îndatoririlor procesuale ce reveneau instanței. În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în respectiva ordonanță de urgență, iar conform art. 33 din același act normativ, ”(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. (2) Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere în condițiile art. 200 alin. (2) teza întâi C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru în termen de 5 zile de la primirea comunicării". Or, în speță, așa cum rezultă din actele dosarului de apel, apelantul nu a fost înștiințat cu privire la obligația de a achita taxa judiciară de timbru – deși prin rezoluția instanței din data de 25 martie 2024 (fila 1 verso, dosar Curtea de Apel Pitești) este consemnată o asemenea obligație; prin înștiințarea din 21.02.2024 și citația ce a fost comunicată apelantului-pârât (fil. 47, 62, 68 dosar apel) s-a omis să se consemneze obligația de plată a unei taxe de timbru și suma datorată drept taxă judiciară, apelantul-pârât aflând pentru prima oară despre această obligație la primul termen de judecată la care a fost legal citat, când instanța a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 197 C. proc. civ. și a anulat apelul ca netimbrat fără a-i mai da posibilitatea de a plăti taxa datorată. Într-un atare context procesual, instanța de apel nu a încuviințat cererea apelantului de a achita taxa judiciară de timbru ulterior și să depună dovada plății la dosarul cauzei. Procedând într-o atare modalitate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 33 din OUG nr.80/2013 și cele ale art. 200 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că nu l-a citat pe apelantul-pârât cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru și cuantumul acesteia. Aceeași instanță a procedat în mod greșit și atunci când nu a acordat apelantului-pârât un nou termen de judecată pentru achitarea taxei de timbru, deși apelantul-pârât a învederat instanței că nu a fost citat cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat regulile de procedură menționate, aducând o vătămare apelantului-pârât, care a fost pus în situația de a nu fi plătit taxa judiciară de timbru și a-i fi anulată calea de atac declarată, astfel încât situația nu poate fi remediată decât prin anularea parțială a deciziei recurate, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) și art. 405 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin ,,hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". În egală măsură, raportat la circumstanțele pricinii, anularea cererii de apel a avut drept consecință o atingere nejustificată a dreptului de acces la justiție al reclamantului, în însăși substanța sa, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința neexaminării cauzei pe fondul său. Înalta Curte subliniază în acest sens că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, în virtutea art. 1 al Convenției, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea ca atare, ci și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale. În egală măsură, s-a statuat că dreptul de acces la instanță nu poate fi afectat prin aplicarea sau interpretarea într-un mod excesiv de formalist a normelor procedurale (cauzele Poirot/Franța, Zubac vs. Croația). Astfel, fără a specula asupra soluției asupra fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că sancționarea conduitei procesuale a acestei părți care, deși dorea să se conformeze obligației de a achita taxa de timbru datorată la termenul stabilit pentru judecata acestei căi de atac, nu a putut beneficia de o judecată pe fond a apelului – cale de atac devolutivă în cadrul căreia se realizează o nouă judecată în fond a litigiului – reprezintă o ingerință în dreptul de acces la justiție al acestei părți, care nu poate fi apreciată nici proporțională cu scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei obligații – de a asigura buna administrare a actului de justiție – și nici necesară. Întrucât critica formulată de către recurentul-pârât întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind fondată, în baza art. 497 C. proc. civ. va fi admis recursul recurentului-pârât, va fi casată în parte decizia civilă recurată și va fi trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pârâtului. În cazul recursului incident declarat de reclamanții C și A împotriva aceleiași decizii, acesta va fi anulat, pentru considerentele mai sus dezvoltate, cu consecința menținerii dispozițiilor deciziei atacate în ceea ce privește apelul lor.