SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ Cererea nr. 63405/00 prezentată de Valentina VERRE și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 aprilie 2007 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka, președinte, I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Zagrebelsky, mei A. Mularoni, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, și dlui Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 8 mai 2000, având în vedere decizia parțială din 2 septembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dl Valentina Sticlă, dnii Eugenio, Bruno, Pierreangelo Veltri și dl Pierrenello Veltri Caterina Veltri sunt cetățeni italieni, născuți în 1936, 1960, 1962, 1973 și 1965 și își au reședința în Cosenza, cu excepția celui de-al doilea care locuiește în Roma. Ei sunt reprezentați de domnul R. și F. Mastroianni, avocați din Cosenza. Guvernul italian (at'o') este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, de coagentul său, dl. Crisafolli, și de co-adjunctul său, domnul N. Lettieri. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Locația terenului Domenico Veltri, soțul primei reclamante și, respectiv, tatăl celorlalți patru reclamanți, a fost proprietarul unui teren de aproximativ 1 850 metri pătrați din Cosenza și înregistrați în cadastru, fișa 18, parcela 8. La 22 ianuarie 1980, în temeiul Legii nr. 2359 din 25 iunie 1865, prefectul Cosenza În conformitate cu art. 16 din Legea nr. 865 din 1971, astfel cum a fost modificată prin art. 14 din Legea nr. 10 din 1977 și a Legii nr. 385 din 1980. Valoarea de piață a terenului a fost stabilită la 600 ITL (aproximativ 0,31 EUR) pe metru pătrat și valoarea estimată a construcțiilor la 60 000 ITL (aproximativ 30,99 EUR) pe metru pătrat (acest ultim calcul a fost efectuat pe baza costurilor de edificare). Procedura inițiată pentru obținerea despăgubirii în februarie 1981, M. Veltri a preluat hotărârea în cauza Cosenza și a pus sub semnul întrebării valoarea landului de expropriere, susținând că aceasta era neadecvată în măsura în care nu înțelegea valoarea spațiilor de cherestea aflate pe teren, costurile de transfer ale acesteia pe un alt amplasament și costurile de achiziție a unui teren având aceeași suprafață ca și terenul expropriat, prejudiciul suferit pentru încetarea activității comerciale și pentru divizarea terenului în două părți inutilizabile. Potrivit acestuia, valoarea de piață a terenului era de 200 000 ITL (aproximativ 10329 EUR) pe metru pătrat și de 1 000 000 ITL (aproximativ 516,45 EUR) pe metru pătrat; legea care trebuia aplicată în speță era Legea 2359 din 1865. La 24 octombrie 1983, Curtea de Apel a acordat o expertiză. ; această sumă a fost calculată pe baza criteriului de capitalizare a veniturilor întreprinderii. La 28 februarie 1989, instanța de apel a emis o nouă expertiză pe motiv că criteriile de calcul adoptate în prima experiență nu au fost satisfăcătoare. Potrivit expertului, valoarea de piață a terenului a fost de 60 000 ITL (aproximativ 30,99 EUR) pe metru pătrat și valoarea părții de teren expropriată de 51 000 000 ITL (aproximativ 26 339 EUR). 232 EUR). Acesta a subliniat faptul că divizarea terenului în două părți n a făcut nici un prejudiciu părții reclamante și că, la 22 ianuarie 1981, data la care terenul a fost expropriat, a fost de 286 600 000 ITL (aproximativ 148 000) EUR). Această sumă a fost calculată ținând cont de costurile de demolare a fabricii de cherestea de pe teren, de cheltuielile de reconstrucție a acesteia într-un alt loc, de costurile de achiziționare a unui alt teren și de cheltuielile de reconstrucție a unei fabrici de cherestea cu aceleași caracteristici ca și cea în cauză. Dl Veltri a decedat în noiembrie 1990. Prin hotărârea din 10 aprilie 1990, care a devenit executorie la 16 decembrie 1993, Curtea de Apel a condamnat Ministerul Transporturilor la plata unei despăgubiri definitive a unei sume de 148 019,14 EUR (inclusiv plata unei despăgubiri provizorii de 11 263 EUR și a unei sume suplimentare de 136 EUR pentru plata în avans a unei despăgubiri provizorii. 756,14 EUR), plus dobânda legală începând cu 22 ianuarie 1981 până la retribuție, cheltuielile de procedură și cele ale expertizei. La 10 aprilie 1992, reclamanții s-au ocupat de casare, susținând că instanța de apel nu a calculat corect costurile de reconstrucție a întreprinderii pe un alt site. Prin hotărârea din 21 iunie 1995, Curtea de Casație a confirmat decizia atacată. Anterior, la 17 ianuarie 1994, reclamanții au inițiat procedura de executare. La 22 februarie 1994, Ministerul pentru Afaceri Interne s-a opus sesizării tribunalului din Catanzaro; acesta susținea, printre altele, că cheltuielile de depozitare și de demontare a clădirilor care se aflau pe teren se ridicau la valoarea de care beneficiau reclamanții. Prima audiere a avut loc la 12 mai 1994, apoi cauza a fost retrimisă de două ori de către judecătorul de punere în funcțiune, întotdeauna la cererea Ministerului. La 29 iulie 1998, o cerere de admitere a martorilor prezentată de minister a fost primită de judecător la 23 aprilie 1998, dar respinsă de instanță în urma opoziției reclamanților. La 29 iulie 1998, cauza a fost pronunțată. Între timp, după intrarea în vigoare a legii privind secțiunile care se ocupă de cazurile cele mai vechi (sezioni stralcio), președintele Tribunalului a atribuit cauza, la 11 noiembrie 1998, colegiului de magistrați competenți. La 14 mai 1999, președintele Tribunalului a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune care, la cererea reclamanților, a fixat la 19 octombrie 1999 la tribunal consacrat încercării obligatorii de soluționare pe cale amiabilă și depunerii concluziilor. Părțile și-au prezentat concluziile la 29 iunie 2000 numai după două înlocuiri ale instanței de punere în funcțiune. În cursul procedurii, Ministerul Transporturilor cedează administrația feroviară din Calabria societății Ferroviar din Calabria. Prin hotărârea din 7 martie 2001, depusă la grefa din 27 martie, tribunalul a respins opoziția Ministerului. Acord între reclamantă și administrația din 18 februarie 2002, administrația a semnat un acord extrajudiciar prin care aceasta se angaja să plătească către Önjumătățile de expropriere stabilită de Tribunalul de apel din Cosenza la 136 756,14 EUR, plus dobânda de la 22 ianuarie 1981 până la restanță. La 3 decembrie 2003, reclamanții au solicitat administrației să plătească suma de 321 746,21 EUR. Această sumă include suma de mai mult decât dreptul de proprietate (136 756,14 EUR), dobânda calculată începând cu 22 ianuarie 1981 până la 30 noiembrie 2003 (183 593, 90 EUR) și cheltuielile (1 396,17 EUR). Reclamantul a solicitat, de asemenea, plata în avans de la 1 decembrie 2003 până la plată. La 19 ianuarie 2004, reclamanții au obținut 321 746,21 EUR. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plângeau de valoarea la care a fost expropriată persoana în cauză, în măsura în care aceaceasta a fost plătită fără dobândă și ca urmare a unei tranzacții extrajudiciare. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 37 din Convenție, aceasta poate decide în orice moment să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se ajungă la una dintre concluziile expuse la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din această dispoziție. În hotărârea din 7 martie 2001, Curtea nu trebuie să piardă din vedere faptul că reclamanții au încheiat un acord cu administrația. Hotărârea a fost semnat la 18 februarie 2002 ca urmare a hotărârii din 7 martie 2001 prin care tribunalul Catanzaro a respins opoziția administrației la procedura de executare de către reclamanți. În acordul menționat anterior, administrația sa a fost obligată să plătească despăgubirile pe care le-au acordat reclamanților prin hotărârea din 10 aprilie 1990 în cauza Cosenza, plus dobânda de la 22 ianuarie 1981. Plata a fost efectuată la 19 ianuarie 2004, contrar celor pretinse de reclamanți în fața Curții. În opinia Curții, acordul în cauză a avut ca efect practic îndeplinirea, într-o mare măsură, a revendicărilor formulate de inculpați sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, instanțele nu au acționat sub restricție atunci când au încheiat acordul (a se vedea, a contrao, Hotărârea Carbonara și Ventura c. Italia din 30 mai 2000, EHR 2000, §§ 43-44; 9320/81, Decizia din 15 martie 1984, DR 36, p. 24; cererea nr. 8865/80, Decizia din 10 iulie 1981, DR 25, p. 252). Prin urmare, reclamanții au soluționat litigiul la data de ... și nu mai pot pretinde că sunt victime ale încălcării invocate (a se vedea Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr 34939/97, 8 noiembrie 2001, CEDH 2001-XII Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003 Folcheri c. Italia (dec.), nr. 61839/00, 3 iunie 2004). Desigur, plata a avut loc la mai mult de o lună după ordinul de plată, dar acest element nu poate fi determinant în speță. În lumina considerațiilor care precedă, Curtea concluzionează că (c) Convenției. Pe de altă parte, nu există niciun motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr.
Requête n
o
63405/00
présentée par Valentina VERRE et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 avril 2007 en une chambre composée de
:
MM.
A.B. Baka,
président,
M
mes
MM.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 mai 2000,
Vu la décision partielle du 2 septembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M
me
Valentina Verre, MM. Eugenio, Bruno, Pierangelo Veltri et M
me
Caterina Veltri, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1936, 1960, 1962, 1973 et 1965, et résidant à Cosenza sauf le deuxième qui habite à Rome. Ils sont représentés par M
es
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, par son coagent, M.
F.
Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
L’occupation du terrain
M.
Domenico Veltri, respectivement époux de la première requérante et père des quatre autres requérants, était propriétaire d’un terrain d’environ 1
850
mètres carrés sis à Cosenza et enregistré au cadastre, feuille 18, parcelle 8.
Le 22 janvier 1980, en application de la loi n
o
2359 du 25 juin 1865, le Préfet de Cosenza ordonna l’expropriation d’une partie du terrain d’environ 850 mètres carrés ainsi que des constructions se trouvant sur ladite portion de terrain en vue de la réalisation d’une gare ferroviaire.
Le 18 septembre 1981,
l’Ufficio tecnico erariale
de Cosenza chiffrait l’indemnité provisoire d’expropriation à 21
809
000 lires italiennes (ITL), (environ 11
263 euros
[EUR]), dont 4
403
000
ITL (environ 2
274 EUR) pour la valeur du terrain et 17
406
000
ITL (environ 8
990 EUR) pour les constructions. Cette indemnité fut calculée en vertu de l’article 16 de la loi
n
o
865 de 1971, modifié par l’article 14 de la loi n
o
10 de 1977, et de la loi
n
o
385 de 1980. La valeur marchande du terrain fut établie à 600
ITL (environ 0,31 EUR) au mètre carré et la valeur des constructions estimée à 60
000 ITL (environ 30,99 EUR) au mètre carré (ce dernier calcul fut effectué sur la base des frais d’édification).
B.
La procédure engagée afin d’obtenir l’indemnisation
En février 1981, M. Veltri saisit la cour d’appel de Cosenza et contesta le montant de l’indemnité d’expropriation, en alléguant que l’indemnité était inadéquate dans la mesure où elle ne comprenait pas la valeur des locaux de la scierie sise sur le terrain, les coûts de transfert de celle-ci sur un autre site et ceux d’achat d’un terrain ayant la même surface que le terrain exproprié, le préjudice subi pour la cessation de l’activité commerciale et pour la division du terrain en deux portions inutilisables. D’après lui, la valeur marchande du terrain était de 200
000
ITL (environ 103,29 EUR) au mètre carré et celle des constructions de 1
000
000 ITL (environ 516,45
EUR) au mètre carré
; la loi à appliquer en l’espèce était la loi
n
o
2359 de 1865.
Le 24 octobre 1983, la cour d’appel ordonna une expertise. Selon l’expert, l’indemnité d’expropriation était de 1
600
000
000 ITL (environ 826
; cette somme était calculée sur la base du critère de capitalisation des revenus de l’entreprise.
Le 28 février 1989, la cour d’appel ordonna une nouvelle expertise au motif que les critères de calcul adoptés dans la première expertise n’étaient pas satisfaisants. Selon l’expert, la valeur marchande du terrain était de 60
000
ITL (environ 30,99 EUR) au mètre carré et la valeur de la portion de terrain expropriée de 51
000
000
ITL (environ 26
339
EUR). L’expert estima qu’en 1981, la valeur des constructions était de 31
431
400
ITL (environ 16
232 EUR). Il souligna que la division du terrain en deux parties n’avait porté aucun préjudice à la partie requérante et que l’indemnité d’expropriation au 22 janvier 1981, date de l’expropriation, s’élevait à 286
600
000
ITL (environ 148
000
EUR). Cette somme fut calculée en considérant les coûts de démolition de la scierie sise sur le terrain, les frais pour sa reconstruction dans un autre endroit, les coûts d’achat d’un autre terrain et les frais de reconstruction d’une scierie ayant les mêmes caractéristiques que celle en question.
Par un arrêt du 10 avril 1990, devenu exécutoire le 16 décembre 1993, la cour d’appel condamna le ministère des Transports au paiement d’une indemnité définitive d’expropriation de 148 019,14 EUR (comprenant l’indemnité provisoire de 11 263 EUR et le complément à l’indemnité provisoire s’élevant à 136
756,14 EUR), plus les intérêts légaux à compter du 22 janvier 1981 jusqu’au versement, les frais de procédure et ceux des expertises.
Le 10 avril 1992, les requérants se pourvurent en cassation en arguant que la cour d’appel n’avait pas calculé correctement les coûts de reconstruction de l’entreprise sur un autre site.
Le ministère se constitua dans la procédure et introduisit un pourvoi incident, en soutenant notamment l’applicabilité au cas d’espèce de la loi
n
o
359 du 8 août 1992 qui modifiait les critères d’évaluation de l’indemnité d’expropriation (réduite à 50 % de la valeur marchande du bien).
Par un arrêt du 21 juin 1995, la Cour de cassation confirma la décision attaquée.
C.
Procédure d’exécution
Auparavant, le 17 janvier 1994, les requérants avaient entamé la procédure d’exécution. Le 22 février 1994, le ministère s’y opposa en saisissant le tribunal de Catanzaro
; il soutenait, entre autres, que les frais de stockage et de déblayage des constructions qui se trouvaient sur le terrain équivalaient à l’indemnité accordée aux requérants.
La première audience eut lieu le 12 mai 1994, puis l’affaire fut renvoyée deux fois par le juge de la mise en état, toujours à la demande du ministère. Une demande d’admission de témoin présentée par le ministère fut accueillie par le juge le 23 avril 1998 mais rejetée par le tribunal à la suite de l’opposition des requérants. Le 29 juillet 1998, l’affaire fut mise en délibéré. Entre-temps, la loi portant sur les sections chargées de traiter les affaires les plus anciennes (
sezioni stralcio
) étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire, le 11 novembre 1998, au collège de magistrats
compétent. Le 14 mai 1999, le président du tribunal nomma un nouveau juge de la mise en état qui, à la demande des requérants, fixa au 19
octobre 1999 l’audience consacrée à la tentative obligatoire de règlement amiable et au dépôt des conclusions. Les parties présentèrent leurs conclusions le 29 juin 2000 seulement, après deux remplacements du juge de la mise en état.
Au cours de la procédure, le ministère des Transports céda l’administration ferroviaire de Calabre à la Société Ferroviaire de Calabre.
Par un jugement du 7 mars 2001, déposé au greffe le 27 mars, le tribunal rejeta l’opposition du ministère.
D.
Accord entre la partie requérante et l’administration
Le 18 février 2002, l’administration signa un accord extrajudiciaire par lequel elle s’engageait à verser aux requérants l’indemnité d’expropriation fixée par la cour d’appel de Cosenza à 136
756,14 EUR, plus les intérêts à compter du 22 janvier 1981 jusqu’au versement.
Le 3 décembre 2003, les requérants enjoignirent à l’administration de payer la somme de 321
746,21 EUR. Ce montant comprenait l’indemnité d’expropriation (136
756,14 EUR), les intérêts calculés à compter du 22
janvier 1981 jusqu’à 30 novembre 2003 (183
593, 90 EUR) et les frais (1
396,17 EUR). Les requérants demandèrent aussi le versement d’intérêts moratoires à compter du 1
er
décembre 2003 jusqu’au paiement.
Le 19 janvier 2004, les requérants obtinrent 321
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignaient du montant de l’indemnité d’expropriation dans la mesure où celle-ci a été versée sans intérêts et à la suite d’une transaction extrajudiciaire.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 37 de la Convention, elle peut à tout moment de la procédure décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conduire à l’une des conclusions exposées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cette disposition.
Dans l’appréciation du cas d’espèce, la Cour ne doit pas perdre de vue le fait que les requérants ont conclu un accord avec l’administration.
L’accord fut signé le 18 février 2002 à la suite du jugement du 7
mars
2001 par lequel le tribunal de Catanzaro rejeta l’opposition de l’administration à la procédure d’exécution entamée par les requérants.
Dans ledit accord, l’administration s’engageait à payer l’indemnité attribuée aux requérants par la cour d’appel de Cosenza dans son arrêt du 10
avril 1990, plus les intérêts à compter du 22 janvier 1981. Le versement fut effectué le 19 janvier 2004, contrairement à ce que les requérants ont prétendu devant la Cour.
Aux yeux de la Cour, l’accord en question a eu pour effet pratique de satisfaire, dans une grande mesure, les revendications formulées par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.En outre, les requérants n’ont pas agi sous la contrainte lorsqu’ils ont conclu l’accord (voir,
a contrario
, l’arrêt
Carbonara et Ventura
c. Italie du 30 mai 2000, ECHR 2000, §§ 43-44 ; requête n
o
9320/81, décision du 15
mars
36, p. 24 ; requête n
o
8865/80, décision du 10
juillet
1981, DR 25, p.
252). De ce fait, les requérants ont résolu le litige à l’amiable et ne peuvent plus se prétendre victimes de la violation invoquée (voir
Giacometti et autres c.
Italie
(déc.), n
o
34939/97, 8
novembre
;
Guerrera et Fusco c. Italie
n
o
40601/98, 3
avril
2003
;
Folcheri c. Italie
(déc.), n
o
61839/00, 3
juin
2004).
Certes, le paiement est intervenu plus d’un mois après l’injonction de paiement mais cet élément ne saurait être déterminant en l’espèce.
A la lumière des considérations qui précédent, la Cour conclut qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête au sens de l’article
37 §
1
c) de la Convention. Par ailleurs, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article
37
§
1
in
fine
de la Convention.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Dollé
A.B. Baka
Greffière
Président