AFFAIRE VALENTINI c. ITALIE

AFFAIRE VALENTINI c. ITALIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA VALENTINI c. ITALIA (solicitarea nr. 40664/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 martie 2009 DEFINIF 10/06/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Valentini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, President, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judges, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 17 februarie 2009, se pronunță că, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 40664/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Giovani Valentini ( La 4 noiembrie 2005, a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul G. Beatrice, avocat la Benevent. Guvernul italian a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, domnii I.M. Braguglia și R. Adam și domnul Spatafora, și co-agenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 9 martie 2007, președintele Secțiunii a doua a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca Camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamantul s-a născut în 1952 și își are reședința în Benevent. printr-o hotărâre pronunțată la 2 februarie 1987, tribunalul din l aquila a declarat falimentul societății V.C.M. S.n.c., precum și falimentul personal al reclamantului. În urma acestei declarații, reclamantul a fost supus unei serii de decădere personală și patrimonială, cum ar fi limitarea dreptului său la corespondență, a bunurilor și a libertății sale de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "legea privind falimentul") și la limitarea dreptului său de vot. La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamantului în registrul celor care au suferit un accident, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul. Din cauza acestei înscrieri, reclamantul a fost supus automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment (care se încheie cu încheierea procedurii), incapacitatea care rezultă din înscrierea în registru a numelui celui ratat nu mai are loc decât după obținerea anulării acestei înscrieri. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul). La 24 martie 2005, lichidatorul a prezentat proiectul de repartizare finală a activelor falimentului. 11. Prin decizia Tribunalului din 1 iulie 2005, procedura de faliment a fost închisă. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 12. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia (citată la § 19-22), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPT 13. Invocând articolele 8 și 10 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și libertatea de exprimare, de dreptul său la respectarea bunurilor și a libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Guvernul contestă această teză. În ceea ce privește aceste obiecțiuni, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut introduce efectiv o acțiune în fața instanței judecătorești competente în conformitate cu Legea Pinto (a se vedea Sgattoni c. Italia 7131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48). Prin urmare, Comisia constată că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, citată anterior, § 38 și 39, Collarile c. Italia, citată anterior, § 20 și Falzaro și Balletta c. Italia, n 66833/03, § 31, 12 iunie 2007). Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său de vot ca urmare a falimentului său. Guvernul contestă aceste afirmații. Curtea constată că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, având în vedere că hotărârea a fost depusă la 2 februarie 1987, reclamantul ar fi trebuit să-și prezinte cauza până la 2 august 1992 cel târziu, având în vedere și termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost formulată la 4 noiembrie 2005, Curtea consideră că acest motiv este întârziat și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. Invocând art. 8 din Convenție, sub aspectul dreptului la respectarea vieții private și de familie, reclamantul se plânge, de asemenea, de incapacitatea care decurge din înscrierea numelui său în registrul celor care au suferit un accident și de faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea, care pune capăt acestor incapacități, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii. În ceea ce privește partea din acest aspect referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că reclamantul a omis să îl înteleagă și decide să îl respingă pentru neatenție vădită de fond în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. În ceea ce privește restul plângerii referitoare la dreptul la respectarea vieții private, Curtea constată că acest aspect nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de nevinovăție prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 16. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, §§ 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că . ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa de-a lungul întregului proces de faliment. Guvernul contestă aceste afirmații. Curtea observă că acest aspect trebuie analizat numai din perspectiva articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, 17 În al doilea rând, în ceea ce privește partea plângerii referitoare la limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție), a corespondenței (articolele 8 și 10 din convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție), Curtea reamintește că a concluzionat mai sus în lacu-nă cu privire la aceste obiecții; prin urmare, Curtea consideră că, fără a se aduce atingere unor obiecții reprobabile în temeiul Convenției, această parte a iar art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește partea care privește lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că această cauză nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de imputare prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. 18 În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 67-77). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. 19. În sfârșit, în ceea ce privește aplicarea Õ articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită 36 194,87 EUR (EUR) ca despăgubiri materiale și 100 000 EUR ca despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite, precum și 13 776,19 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările privind încălcarea prevăzute în prezenta hotărâre oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și acordul acordat reclamantului, însoțit de dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 8 din convenție (cu privire la dreptul la respectarea vieții private) și al articolului 13 din convenție (cu privire la lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care nu au reușit) și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenția spune că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant; de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va fi mai mare dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 martie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

VALENTINI c. ITALIE

(Requête n

o

40664/05)

ARRÊT

STRASBOURG

10 mars 2009

DÉFINITIF

10/06/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Valentini c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 février 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

40664/05) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Giovanni Valentini («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4 novembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

G. Beatrice, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement)

a été représenté successivement par ses agents, MM.

I.M.

Braguglia et R.

Adam et M

me

E.

Spatafora, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

3.

Le 9 mars 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention,

il a en outre été

décidé que

la Chambre

se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1952 et réside à Bénévent.

5.

Par un jugement déposé le 2 février 1987, le tribunal de l’Aquila déclara la faillite de la société V.C.M. S.n.c. ainsi que la faillite personnelle du requérant.

6.

A la suite de cette déclaration, le requérant fut soumis à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de son droit à la correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, conformément aux article 48, 42 et 49 du décret royal n

o

267 du 16

mars

1942 (ci-après «

la loi sur la faillite

») ainsi qu’à la limitation de son droit de vote.

7.

A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit le nom du requérant dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, le requérant fut soumis automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir

Campagnano c.

Italie

,

n

o

77955/01,

mars 2006).

8.

A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (qui se terminent avec la clôture de la procédure), les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.

9.

Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une «

bonne conduite effective et constante

» pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).

10.

Le 24 mars 2005, le syndic remit le projet de répartition finale de l’actif de la faillite.

11.

Par une décision du tribunal du 1

er

juillet 2005, la procédure de faillite fut close.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

12.

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(précité, §§ 19-22),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23

mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

EN DROIT

13.

Invoquant les articles 8 et 10 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance et de sa liberté d’expression, de son droit au respect des biens et de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

En ce qui concerne ces griefs, la Cour considère que le requérant aurait pu efficacement introduire un recours devant la cour d’appel compétente conformément à la loi Pinto (voir

Sgattoni c. Italie

,

n

o

7131/01, arrêt du 15

septembre 2005, §

48). Elle constate donc que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Albanese

c. Italie

, précité, §§

38 et 39,

Collarile

c. Italie

, précité, §

20 et

Falzarano et Balletta

c. Italie

, n

o

6683/03, § 31, 12

juin

2007).

14.

Invoquant l’article 3 du Protocole n

o

1 à la Convention, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote suite à sa mise en faillite.

Le Gouvernement conteste ces allégations.

La Cour note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement ayant été déposé le 2 février 1987, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 2 août 1992, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 4 novembre 2005, la Cour considère que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

15.

Invoquant l’article 8 de la Convention, sous l’angle du droit au respect de la vie privée et familiale, le requérant se plaint également des incapacités dérivant de l’inscription de son nom dans le registre des faillis et du fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, la réhabilitation, qui met fin à ces incapacités, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure.

Le Gouvernement s’oppose à ces arguments.

Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale, la Cour note que le requérant a omis de l’étayer et décide de le rejeter pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au restant du grief portant sur le droit au respect de la vie privée, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.

16.

En ce qui concerne le fond, la Cour constate avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 8 de la Convention, étant donné qu’une telle ingérence n’était pas «

nécessaire dans une société démocratique

» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Campagnano c. Italie

, précité, §§

50-66,

Albanese c.

Italie

, précité, §§ 50-66 et

Vitiello c. Italie

, précité, §§

44-62).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

17.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités le touchant tout au long de la procédure de faillite.

Le Gouvernement conteste ces allégations.

La Cour note d’emblée que ce grief doit être analysé uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir

Bottaro c. Italie

, n

o

56298/00, du 17

juillet 2003).

Ensuite, quant à la partie du grief lié à ceux concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention), de la correspondance (articles 8 et 10 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu ci-dessus à l’irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «

défendables

» au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l’article 13 de la Convention doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief portant sur l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.

18.

En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Bottaro c. Italie

, précité, §§ 41-46 et

Campagnano c. Italie

, précité, §§ 67-77).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

19.

Enfin, en ce qui concerne l’application de l’article 41 de la Convention, le requérant réclame 36

194,87 euros (EUR) à titre de dédommagement matériel et 100

000 EUR à titre de dédommagement moral pour les préjudices qu’il aurait subis ainsi que 13

776,19 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

N’apercevant pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué, la Cour rejette la première demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à l’ensemble des circonstances de l’affaire, les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.

Quant au frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR et l’accorde au requérant, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (quant au droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention (quant à l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis) et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral

;

5.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

par le requérant ;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

10 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente