A DOUA SECȚIUNEA CAUZA GIOVANNI VALENTINO c. ITALIA Cerere n 31434/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2008 DEFINIF 29/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Giovanni Valentino c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2008, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (n 31434/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 4 septembrie 2003, Giovanni Valentino a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul G. di Gioia, avocai la Telese Terme (Benevent). Guvernul italian ( Braguglia și R. Adam, precum și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1951 și își are reședința în Telese Terme (Benevent). A. Procedura principală la 23 noiembrie 1993, reclamantul a atribuit societății cooperatiste C., în fața Tribunalului din Benevent, în scopul de a obține recunoașterea în mod administrativ care a încălcat anumite dispoziții ale statutului societății și, prin urmare, dreptul său de a nu mai face parte din societate (RG) 354/93).De asemenea, reclamantul a solicitat cooperativei C. să-i plătească partea sa, care se ridică la 65 000 000 lire [33 569,70 euro (EUR) ]. Din cele paisprezece ședințe stabilite între 14 ianuarie 1994 și 28 ianuarie 1994 2003, una a fost pronunțată din oficiu, două au vizat numirea expertului, o examinare a competențelor și două stabilirea lanului de prezentare a concluziilor. La o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio printr-o hotărâre din 16 martie 2004, al cărei text a fost depus la grefa din 7 martie 2004, Mai 2004, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că a dovedit nici o neregularitate administrativă. B. Procedura Pinto la 12 aprilie 2002, reclamantul sesizează instanța de apel a Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001: Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata procedurii descrise mai sus, el a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor morale suferite. printr-o decizie din 15 mai 2003, al cărei text a fost depus la grefă la data de 16 Mai 2003, instanța de apel a evaluat procedura până la data depunerii cererii și a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. Aceasta a acordat 1 200 de euro (EUR) drept despăgubire pentru prejudiciul moral și 750 de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată administrației la 26 iunie 2003 și a acceptat autoritatea de lucru judecat la 26 iunie 2003 Prin scrisoarea din 4 septembrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a rugat-o să reia examinarea cererii sale. Prin aceeași scrisoare, recurentul a informat, de asemenea, Curtea că nu era prevăzut în casare pe motiv că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept. Sumele acordate pentru punerea în aplicare a Deciziei Pinto au fost plătite la 24 iunie 2005. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocșiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006-...). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 11. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Cu privire la admisibilitate 13. După examinarea faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că încuviințarea în sine este insuficientă și că plata sumei (Pinto mai târziu) este dovedită (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia Prin urmare, recurentul poate oricând să-și exprime punctul de vedere în sensul articolului 34 din Convenție. 14. Curtea constată că acest at este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv. Pe fond 15. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se întinde de la 23 noiembrie 1993, ziua în care recurentul a fost numit în fața instanței din Benevent, până la 12 aprilie 2002, data la care a fost introdusă acțiunea, Pinto, și, prin urmare, a durat opt ani și patru luni pentru un grad de jurisdicție, în momentul în care Tribunalul a examinat recursul. 16. În estimarea acestei perioade, Curtea ia în considerare faptul că instanța de apel a evaluat durata procedurii la data la care a fost introdusă acțiunea Pinto (de la 12/04/2002 la 07/05/2004, data la care procedura în cauză s-a încheiat) nu a putut fi luată în considerare de instanță. Cu toate acestea, Comisia consideră că durata rămasă de 24 de luni pentru o instanță a fost în sine suficientă pentru a constitui o a doua încălcare în cadrul aceleiași proceduri (a se vedea Rotondi c. Italia, nr 38113/97, §§ 14-16, 27 aprilie 2000 și S.A.GE.MA S.N.C. Italia, n 40184/98, § 12-14, 27 aprilie 2000) și că, întrucât remeditorul Pinto Nu a fost utilizat pentru a analiza această durată rămasă, reclamantul nu poate să se rezume la aceasta. Prin urmare, Curtea consideră că analiza sa trebuie să se limiteze la etapa procedurii naționale care a fost deja discutată de către instanța de apel și să nu se refere la întreaga sa procedură (a se vedea, a contraco Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 115-11617). Curtea observă, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească mai mult de șase luni de la data de 24 iunie 2005, adică douăzeci și cinci de luni de la data depunerii la grefa hotărârii instanței judecătorești da. Prin urmare, această plată a depășit în mod semnificativ cele șase luni de la data la care hotărârea de judecată a devenit executorie. Faptul că procedura Pinto Prin urmare, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni din unghiul articolului 41 din Convenție (a se vedea Cocchiarella c. Italia, După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unor căi de atac interne și ținând seama de natura litigiului, suma de 10 000 EUR. Faptul că instanța de apel din Roma a acordat reclamantului aproximativ 12 % din această sumă duce la un rezultat vădit nerațional. Prin urmare, ținând cont de caracteristicile căii de atac, Pinto, și de faptul că aceaceasta este totuși obținută la o constatare a încălcării, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și acționând în echitate, alocată reclamantului 3 300 EUR în acest sens, precum și 1 900 EUR în cadrul frustrării suplimentare care rezultă din întârzierea plății sumei de 1 200 EUR, care a avut loc numai la 24 iunie 2005, adică la 25 de luni după depunerea la grefa deciziei instanței judecătorești în cauză. Costuri și cheltuieli de judecată 23. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratoriu 24. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenția 5 200 EUR (cinci mii două sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
GIOVANNI VALENTINO c. ITALIE
(
Requête n
o
31434/03)
ARRÊT
29 juillet 2008
29/10/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Giovanni Valentino c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
.
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
31434/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Giovanni Valentino («
le requérant
»), a saisi la Cour le 4
septembre
2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
es
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM.
I.M.
Braguglia et R.
Adam, et ses coagents, MM. V.
Esposito et F.
Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.
Lettieri.
3.
Le 30 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
4.
Le requérant est né en 1951 et réside à Telese Terme (Bénévent).
5.
Le 23 novembre 1993, le requérant assigna la société coopérative C., devant le tribunal de Bénévent afin d’obtenir la reconnaissance d’irrégularités administratives ayant contrevenu à certaines dispositions du statut de la société et, partant, à son droit de ne plus faire partie de la société (RG
n
o
3504/93). Le requérant demanda aussi que la coopérative C. lui verse sa quote-part, qui s’élevait à 65
000
000 lires [soit 33
569,70
euros (EUR)].
Des quatorze audiences fixées entre le 14 janvier 1994 et le 28
janvier
2003, une fut renvoyée d’office, deux concernaient la nomination de l’expert, une l’examen de l’expertise et deux la fixation de l’audience de présentation des conclusions. A une date non précisée, l’affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
).
6.
Par un jugement du 16 mars 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 7
mai 2004, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif qu’il n’avait prouvé aucune irrégularité administrative.
Pinto
»
7.
Le 12 avril 2002, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices moraux subis.
8.
Par une décision du 15 mai 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 16
mai 2003, la cour d’appel évalua la procédure jusqu’à la date d’introduction de la demande et constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle accorda 1
200 euros (EUR) en équité comme réparation du dommage moral et 750 EUR pour frais et dépens. Cette décision fut notifiée à l’administration le 26 juin 2003 et acquit l’autorité de la chose jugée le 26
août 2003. Par une lettre du 4 septembre 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l’examen de sa requête.
Par la même lettre, le requérant informa aussi la Cour qu’il ne s’était pas pourvu en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit.
9.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 24 juin 2005.
II.
10.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
([GC], n
o
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
13.
Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme «
Pinto
» s’est avéré tardif (voir, entre autres,
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 et
Cocchiarella c. Italie
, précité). Partant, le requérant peut toujours se prétendre «
victime
» au sens de l’article 34
de la Convention.
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
15.
Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 23 novembre 1993, jour de l’assignation du requérant devant le tribunal de Bénévent, jusqu’au 12 avril 2002, date de l’introduction du recours «
Pinto
». Elle a donc duré huit ans et quatre mois pour un degré de juridiction, au moment de l’examen par la cour d’appel.
16.
Dans l’estimation de cette période, la Cour tient compte du fait que la cour d’appel a évalué la durée de la procédure à la date de l’introduction du recours «
Pinto
», soit le 12 avril 2002. Partant, une période de un peu plus de vingt-quatre mois pour un degré de juridiction (du 12/04/2002 au 07/05/2004, date à laquelle la procédure en cause prit fin) n’a pas pu être prise en considération par la cour d’appel.
Néanmoins, elle estime que la durée restante de vingt-quatre mois pour une instance était en soi suffisante pour constituer une seconde violation dans le cadre de la même procédure (voir,
Rotondi c. Italie
, n
o
38113/97, §§ 14-16, 27
avril 2000 et
S.A.GE.MA S.N.C. c. Italie
, n
o
40184/98, §§ 12-14, 27 avril 2000) et que, puisque le remède «
Pinto
» n’a pas été utilisé afin de faire analyser cette durée restante, le requérant ne peut pas se prétendre «
victime
» pour celle-ci. Partant, la Cour considère que son analyse doit se
limiter
à la phase de la procédure nationale déjà examinée par la cour d’appel, et ne
pas
porter sur sa totalité (voir,
a contrario
,
Cocchiarella c.
Italie
, précité, §§ 115-116).
17.
La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» n’a été versée que le 24 juin 2005, soit vingt-cinq mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel
: ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure «
Pinto
» examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre au requérant sa qualité de «
victime
» constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 de la Convention (voir
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 120).
18.
Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
20.
Le requérant réclame une somme à évaluer en équité au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
21.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
22.
La Cour estime qu’elle aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 10
000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Rome ait octroyé au requérant environ 12
% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
» et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 3
300 EUR à ce titre ainsi que 1
900 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 1
200
EUR, intervenu seulement le 24 juin 2005, soit vingt-cinq mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.
B.
Frais et dépens
23.
Le requérant ne demande pas de remboursement de frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
24.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention 5
200
EUR (cinq mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente