AFFAIRE GIOVANNI AVECONE c. ITALIE

AFFAIRE GIOVANNI AVECONE c. ITALIE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GIOVANNI AVONE c. ITALIA Cerere nr. 4281/03 HOTĂRÂREA STRASBURG 22 iulie 2008 DEFINIF 22/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Giovanni Cupone c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iulie 2008, Rend l'hote, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 4281/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Giovanni Cupone ( reclamantul a sesizat Curtea la 8 iulie 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul C. Marcellino, avocat la Benevent. Guvernul italian (atît) a fost reprezentat succesiv de agenții săi, dnii I.M. Braguglia și R. Adam, și de coagenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L AcesteaSPECE Reclamantul s-a născut în 1940 și își are reședința în Napoli. A. Procedura principală la 14 iunie 1988, reclamantul a atribuit primăria Roccasecca (Frosinone) în fața Tribunalului Cassino (Frosinone), pentru a obține despăgubiri ca urmare a ocupației temporare de urgență impuse printr-o ordonanță a anumitor clădiri care îi aparțin (R.G. n 948/88). Din cele zece audieri, două au fost revocate din oficiu și una din cauza absenței părților. printr-o hotărâre din 29 septembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 20 decembrie 1995, tribunalul a respins cererea. La 28 noiembrie 1996, reclamantul a solicitat recurs la Tribunalul de Primă Instanță din Roma. Dintre cele șapte audieri, una a fost pronunțată din oficiu și una din cauza absenței părților. Prin Hotărârea din 13 iunie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 6 noiembrie 2000, instanța de apel din Roma a dat dreptul la cererile reclamantului. B. Procedura Pinto La 15 octombrie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul din Peru în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (******************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** a solicitat cel puțin 24 000 000 de lire [12 394,97 EUR (EUR) ] ca daune materiale și morale. 10. printr-o decizie din 11 februarie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 28 februarie 2002, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp. 291 EUR în echitate ca despăgubire pentru prejudiciul moral și 2 450 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie a fost notificată administrației la 10 iulie 2002 și a câștigat autoritatea de lucru judecat la 24 octombrie 2002. Printr-o scrisoare din 10 decembrie 2002, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și i-a cerut să reia examinarea cererii sale. Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2003, el a informat, de asemenea, Curtea, pe care nu a fost prevăzut în casare. 11. Sumele acordate în executarea deciziei Pinto au fost plătite în aprilie 2003, reclamantul nu fiind în măsură să indice data exactă a plății. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă figurează în hotărârea în cauză. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. În urma examinării faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că nu este suficient să se stabilească în mod corespunzător și că plata sumei mai mică (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, nr 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia , citată anterior). În sensul art. 34 din Convenție. 16. Curtea constată că acest at nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 17. Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se întinde din 14 iunie 1988, ziua în care reclamantul a depus cererea la tribunalul din Cassino, până la 6 noiembrie 2000, data la care s-a depus decizia instanței din Roma și, prin urmare, a durat mai mult de 12 ani și patru luni pentru două grade de jurisdicție. 18. Curtea constată, de asemenea, că suma acordată de instanța din Pinto În aprilie 2003, la 13 luni de la depunerea la grefa hotărârii Tribunalului de Primă Instanță: această plată a depășit cu mult cele șase luni din momentul în care hotărârea de încuviințare a devenit executorie. Faptul că procedura Pinto a fost luată în considerare în ansamblu, în special în etapa de executare, nu l-a făcut pe reclamant să-și piardă calitatea de victimă. Prin urmare, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni la unghiul articolului 41 (a se vedea Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 120). După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 20. Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 14, 17 și 34 din convenție, pe motiv că ar fi fost victima unei discriminări bazate pe bogăție, având în vedere costurile avansate pentru a iniția procedura, precum și riscul de a fi condamnat la plata cheltuielilor de procedură în caz de respingere a acțiunii sale. 21. Curtea consideră că este necesar să se examineze aceste obiecțiuni din perspectiva dreptului de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 din convenție. Curtea constată că, deși un individ poate fi admis, potrivit legii italiene, în beneficiul asistenței judiciare gratuite în materie civilă, reclamantul nu a solicitat acest ajutor. În plus, aceasta arată că a reușit să sesizeze instanțele competente în conformitate cu legea Pinto și că instanța de recurs a acceptat cererea sa, acordându-i o sumă în baza cheltuielilor de procedură. Or, nu se poate vorbi des de dreptul la un tribunal atunci când o parte, reprezentată de un avocat, sesizează în mod liber instanța competentă și prezintă în fața acesteia argumentele sale. Prin urmare, nu poate fi identificată nicio aparență a încălcării, Curtea declară aceste obiecțiuni inadmisibile deoarece în mod evident nu sunt întemeiate în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție ( Nicoletti c. Italia (dec.), nr. 31332/96, 10 aprilie 1997). III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 22. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 23. Reclamantul solicită 9 103,97 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 24. 25. Curtea consideră că aceasta ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unor căi de atac interne și având în vedere natura litigiului, suma de 12 000 EUR. Faptul că instanța de apel din Peru a acordat reclamantului 27 % din această sumă duce la un rezultat vădit nerațional. Prin urmare, ținând cont de caracteristicile căii de atac, Pinto, și de faptul că aceaceasta este totuși obținută la o constatare a încălcării, Curtea, ținând cont de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și acționând în mod echitabil, alocă reclamantului 2 100 EUR, precum și 700 EUR, EUR pentru frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata sumei de 3 291 EUR, care a avut loc numai în aprilie 2003 sau la 13 luni după depunerea la grefa deciziei Tribunalului de Primă Instanță. Plăti și cheltuieli de judecată 26. Justificative pe suport, reclamantul solicită, de asemenea, 4 490,72 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și la Strasbourg 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (Can și alții c. Turcia, n 29189/02, 24 ianuarie 2008, § 22). În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea consideră că, în cadrul pregătirii prezentei cereri, au trebuit să fie suportate anumite cheltuieli. Prin urmare, Curtea, hotărând în mod echitabil, consideră rezonabil să acorde reclamantului 1000 EUR în acest sens. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 800 EUR (două mii opt sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii). 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

GIOVANNI AVECONE c. ITALIE

(

Requête n

o

4281/03)

ARRÊT

STRASBOURG

22 juillet 2008

DÉFINITIF

22/10/2008

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Giovanni Avecone c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Antonella Mularoni,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

juillet 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

4281/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Giovanni Avecone («

le requérant

»), a saisi la Cour le 8 juillet 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

C. Marcellino, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, MM.

I.M.

Braguglia et R.

Adam, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

3.

Le 30 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1940 et réside à Naples.

A. La procédure principale

5.

Le 14 juin 1988, le requérant assigna la mairie de Roccasecca (Frosinone) devant le tribunal de Cassino (Frosinone), afin d’obtenir des indemnités suite à l’occupation temporaire d’urgence, imposée par une ordonnance, de certains immeubles lui appartenant (R.G. n

o

948/88).

La mise en état de l’affaire commença le 21 septembre 1988. Des dix audiences, deux furent renvoyées d’office et une en raison de l’absence des parties.

6.

Par un arrêt du 29 septembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 20 décembre 1995, le tribunal rejeta la demande.

7.

Le 28 novembre 1996, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Rome. Des sept audiences, une fut renvoyée d’office et une à cause de l’absence des parties.

8.

Par un arrêt du 13 juin 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 6

novembre

2000, la cour d’appel de Rome fit droit aux demandes du requérant.

B. La procédure «

Pinto

»

9.

Le 15 octobre 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Pérouse aux termes de la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi

Pinto

», afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de conclure à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux

subis. Il demanda notamment au moins 24

000

000 lires [12

394,97

euros (EUR)] à titre de dommage matériel et moral.

10.

Par une décision du 11 février 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 28 février 2002, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel, au motif que le requérant n’avait pas fourni la preuve, et accorda 3

291 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 2

450 EUR pour frais et dépens. Cette décision fut notifiée à l’administration le 10 juillet 2002 et acquit l’autorité de la chose jugée le 24 octobre 2002.

Par une lettre du 10 décembre 2002, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria de reprendre l’examen de sa requête.

Par une lettre du 21 janvier 2003, il informa aussi la Cour qu’il ne s’était pas pourvu en cassation.

11.

Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées en avril 2003, le requérant n’étant pas à même d’indiquer la date exacte du paiement.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

([GC], n

o

64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-...).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

15.

Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme «

Pinto

» s’est avéré tardif (voir, entre autres,

Delle

Cave et Corrado c. Italie

, n

o

14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 et

Cocchiarella c. Italie

, précité). Partant, le requérant peut toujours se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34

de la Convention.

16.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

17.

La Cour estime que la période à considérer s’étend du 14 juin 1988, jour de l’introduction de la demande du requérant devant le tribunal de Cassino, jusqu’au 6 novembre 2000, date du dépôt de la décision de la cour d’appel de Rome. Elle a donc duré plus de douze ans et quatre mois pour deux degrés de juridiction.

18.

La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «

Pinto

» n’a été versée qu’en avril 2003, soit treize mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel

: ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure «

Pinto

» examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre au requérant sa qualité de «

victime

» constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 (voir

Cocchiarella c. Italie,

précité, § 120).

19.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

20.

Le requérant se plaint également de la violation des articles 14, 17 et 34 de la Convention, au motif qu’il aurait été victime d’une discrimination fondée sur la richesse, compte tenu des frais avancés pour intenter la procédure «

Pinto

» ainsi que du risque d’être condamné à payer les frais de procédure en cas de rejet de son recours.

21.

La Cour estime qu’il y a lieu d’examiner ces griefs sous l’angle du droit d’accès à un tribunal au regard de l’article 6 de la Convention. Elle observe que bien qu’un individu puisse être admis, d’après la loi italienne, au bénéfice de l’assistance judiciaire gratuite en matière civile, le requérant n’a pas demandé cette aide. Elle relève, en outre, qu’il a pu saisir les juridictions compétentes aux termes de la loi «

Pinto

» et que la cour d’appel a fait droit à sa demande, lui accordant une somme au titre des frais de procédure. Or, on ne saurait pas parler d’entraves à l’accès à un tribunal lorsqu’une partie, représentée par un avocat, saisit librement la juridiction compétente et présente devant elle ses arguments. Partant, aucune apparence de violation ne pouvant être décelée, la Cour déclare ces griefs irrecevables car manifestement mal fondés selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (

Nicoletti c. Italie

(déc.), n

o

31332/96, 10

avril

1997).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 9

103,97 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

24.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

25.

La Cour estime qu’elle aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 12

000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Pérouse ait octroyé au requérant 27

% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «

Pinto

» et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 2

100

EUR ainsi que 700

EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 3

291

EUR, intervenu seulement en avril 2003

,

soit treize mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.

B.

Frais et dépens

26.

Justificatifs à l’appui, le requérant demande également 4

490,72

EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et à Strasbourg.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

Selon la jurisprudence de la Cour, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (

Can et autres c. Turquie

, n

o

29189/02, du 24 janvier 2008, § 22). Quant aux frais et dépens encourus devant la cour d’appel «

Pinto

», estimant raisonnable la somme allouée par l’instance interne, la Cour rejette cette demande. Quant aux frais et dépens encourus devant elle, elle estime que dans le cadre de la préparation de la présente requête, certains frais ont dû être encourus. Dès lors, statuant en équité, la Cour juge raisonnable d’octroyer au requérant 1000

EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i.

2

800

EUR (deux mille huit cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii.

1

000

EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente