SECȚIUNEA A DOUA CAUZA DI MICCO c. ITALIA Cerere nr. 35770/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2008 DEFINITIVF 29/10/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Di Micco c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fie ea o secțiune), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 8 iulie 2008, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 35770/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Giuseppe di Micco ( reclamantul a sesizat Curtea la 19 octombrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul L. Cucinella, avocat la Napoli. Guvernul italian (atît) a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, domnii I.M. Braguglia și R. Adam și coagenții săi, domnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA LA SPECE Reclamantul s-a născut în 1973 și își are reședința în Crispano (Naples). A. Procedura principală la 10 noiembrie 1993, reclamantul a atribuit reprezentantului legal al Ministerului de Interne în fața instanței judecătorești din Napoli (RG 31593/93), acționând ca judecător al muncii, în scopul de a obține recunoașterea dreptului său la o pensie obișnuită de invaliditate. La 29 noiembrie 1993, instanța de instanță a stabilit prima audiere la 9 După două audieri privind numirea unui expert, judecătorul a stabilit în mod deliberat punerea în judecată a cauzei la 28 iunie 1995. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a acceptat cererea reclamantului. La 25 noiembrie 1995, pârâta interjet a făcut apel la tribunalul din Napoli (RG nr 47189/95). La 4 ianuarie 1996, președintele a însărcinat un judecător raportor al dosarului și a stabilit la data de 19 iunie 2000 o sentință din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iunie 2000. iulie 2000, instanța a acceptat parțial cererea reprezentantului legal al Ministerului de Interne. B. Procedura Pinto La 26 aprilie 2002, reclamantul sesizează instanța de apel a Romei în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Pentru a se plânge de durata procedurii descrise mai sus, el a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și să condamne statul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite. El a solicitat în special 5 164 EUR (EUR) ca daune materiale și morale. 10. Printr-o decizie din 24 martie 2003, al cărei text a fost depus la grefă la 22 aprilie 2003, instanța de apel a constatat depășirea unei perioade rezonabile de timp și a respins cererea privind prejudiciul material, a acordat 750 EUR în mod echitabil ca despăgubire pentru prejudiciul moral și 600 EUR pentru cheltuieli de judecată. Această decizie nu a fost notificată și a obținut autoritatea de lucru judecat la 27 iunie 2004. Printr-o scrisoare din 19 octombrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și i-a cerut să-și examineze cererea. Printr-o scrisoare din 17 martie 2004, acesta a informat, de asemenea, Curtea că nu avea competența de a se adresa în casare pe motivul că acest remediu putea fi introdus numai pentru chestiuni de drept. 11. Sumele acordate pentru punerea în aplicare a Deciziei Pinto au fost plătite la 23 martie 2005. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocșiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006-...). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Cu privire la admisibilitate. 15 După examinarea faptelor cauzei și a argumentelor părților, Curtea consideră că detenția în sine este insuficientă și că plata sumei în cauză este făcută cu întârziere (a se vedea, printre altele, Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 și Cocchiarella c. Italia Prin urmare, recurentul poate oricând să-și exprime punctul de vedere în sensul articolului 34 din Convenție. 16. Curtea constată că acest at este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și nu se confruntă cu niciun alt motiv. Pe fond 17. În ceea ce privește durata procedurii, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare se extinde de la 10 noiembrie 1993, ziua în care reclamantul depune cererea în fața instanței judecătorești din Napoli, până la 10 iulie 2000, data depunerii la grefa hotărârii Tribunalului din același oraș, în a doua instanță și, prin urmare, a durat șase ani și opt luni pentru două grade de instanță. 18. Curtea observă, de asemenea, că suma acordată de instanța judecătorească mai mult de șase luni de la data de 23 martie 2005, adică douăzeci și cinci de luni de la data depunerii la grefa hotărârii instanței judecătorești da. Prin urmare, această plată a depășit cu mult cele șase luni de la data la care hotărârea a devenit executorie. Faptul că procedura Pinto Prin urmare, Curtea va fi nevoită să revină asupra acestei chestiuni din unghiul articolului 41 din Convenție (a se vedea Cocchiarella c. Italia, După examinarea faptelor în lumina informațiilor furnizate de părți și având în vedere jurisprudența sa în acest sens, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Curtea consideră că ar fi putut acorda reclamantului, în lipsa unor căi de atac interne și ținând seama de natura litigiului, suma de 7 000 EUR. Faptul că instanța de apel din Roma a acordat reclamantului aproximativ 11 Prin urmare, având în vedere caracteristicile căii de atac, Pinto, și faptul că aceasta a ajuns totuși la o constatare de încălcare, Curtea, ținând seama de soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în echitate, alocată reclamantului 2 400 EUR în acest sens, precum și 1 900 EUR în legătură cu frustrarea suplimentară ca urmare a întârzierii în plata a 750 EUR, care a avut loc numai la 23 martie 2005, adică la 25 de luni după depunerea la grefa deciziei Tribunalului de Primă Instanță. Costuri și cheltuieli de judecată 24. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratoriu 25. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 300 EUR (patru mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 iulie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
DI MICCO c. ITALIE
(
Requête n
o
35770/03)
ARRÊT
29 juillet 2008
29/10/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Di Micco c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
.
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35770/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Giuseppe di Micco («
le requérant
»), a saisi la Cour le 19
octobre
2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, MM.
I.M.
Braguglia et R.
Adam, et ses coagents, MM. V.
Esposito et F.
Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.
Lettieri.
3.
Le 30 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1973 et réside à Crispano (Naples).
5.
Le 10 novembre 1993, le requérant assigna le représentant légal du ministère de l’intérieur devant le juge d’instance de Naples (RG
n
o
31593/93), agissant à titre de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une pension ordinaire d’invalidité.
Le 29 novembre 1993, le juge d’instance fixa la première audience au 9
mars 1994. Le jour venu, le juge demanda à l’avocat du requérant la preuve de l’épuisement du recours administratif. Après deux audiences concernant la nomination d’un expert, le juge fixa la mise en délibéré de l’affaire au 28
juin
1995.
6.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le jour même, le juge fit droit à la demande du requérant.
7.
Le 25 novembre 1995, la partie défenderesse interjeta appel devant le tribunal de Naples (RG n
o
47189/95). Le 4 janvier 1996, le président chargea un juge rapporteur du dossier et fixa l’audience de plaidoiries au 19
juin 2000.
8.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10
juillet 2000, le tribunal fit en partie droit à la demande du représentant légal du ministère de l’Intérieur.
Pinto
»
9.
Le 26 avril 2002, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
», afin de se plaindre de la durée de la procédure décrite ci-dessus. Il demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’Etat italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis. Il demanda notamment 5
164 euros (EUR) à titre de dommage matériel et moral.
10.
Par une décision du 24 mars 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 22
avril 2003, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel, accorda 750 EUR en équité comme réparation du dommage moral et 600 EUR pour frais et dépens. Cette décision ne fut pas notifiée et acquit l’autorité de la chose jugée le 27 juin 2004.
Par une lettre du 19 octobre 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale et la pria d’examiner sa requête.
Par une lettre du 17 mars 2004, il informa aussi la Cour qu’il n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation au motif que ce remède pouvait être introduit seulement pour des questions de droit.
11.
Les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 23 mars 2005.
II.
12.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
([GC], n
o
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
15.
Après avoir examiné les faits de la cause et les arguments des parties, la Cour estime que le redressement s’est révélé insuffisant et que le paiement de la somme «
Pinto
» s’est avéré tardif (voir, entre autres,
Delle
Cave et Corrado c. Italie
, n
o
14626/03, §§ 26-31, 5
juin
2007 et
Cocchiarella c. Italie
, précité). Partant, le requérant peut toujours se prétendre «
victime
» au sens de l’article 34
de la Convention.
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
17.
Quant à la durée de la procédure, la Cour estime que la période à considérer s’étend du 10 novembre 1993, jour de l’introduction de la demande du requérant devant le juge d’instance de Naples, jusqu’au 10
juillet
2000, date du dépôt au greffe du jugement du tribunal de la même ville, en seconde instance. Elle a donc duré six ans et huit mois pour deux degrés de juridiction.
18.
La Cour note également que la somme octroyée par la juridiction «
Pinto
» n’a été versée que le 23 mars 2005, soit vingt-cinq mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel
: ce paiement a donc largement dépassé les six mois à compter du moment où la décision d’indemnisation devint exécutoire. Le fait que la procédure «
Pinto
» examinée dans son ensemble, et notamment dans sa phase d’exécution, n’a pas fait perdre au requérant sa qualité de «
victime
» constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l’article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l’angle de l’article 41 de la Convention (voir
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 120).
19.
Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
21.
Le requérant réclame 10
249 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
22.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
23.
La Cour estime qu’elle aurait pu accorder au requérant, en l’absence de voies de recours internes et compte tenu de l’enjeu du litige, la somme de 7
000 EUR. Le fait que la cour d’appel de Rome ait octroyé au requérant environ 11
% de cette somme aboutit à un résultat manifestement déraisonnable. Par conséquent, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours «
Pinto
» et au fait qu’elle soit tout de même parvenue à un constat de violation, la Cour, compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt
Cocchiarella c. Italie
(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, alloue au requérant 2
400 EUR à ce titre ainsi que 1
900 EUR au titre de la frustration supplémentaire découlant du retard dans le versement des 750
EUR, intervenu seulement le 23 mars 2005, soit vingt-cinq mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.
B.
Frais et dépens
24.
Le requérant ne demande pas de remboursement de frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
25.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 4
300 EUR (quatre mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente